Bătături 5: Esenţă tare şi fibră frumoasă

- de vorbă cu Florin Poptean, tâmplar din Hulubeşti -
 
Pentru Florin Poptean, lemnul a fost "un material foarte prezent" încă din fragedă pruncie. Tatăl său era strungar, aşa că materialul fibros se găsea cam peste tot în jur. De el îl leagă mai ales perioada copilăriei petrecute în Ardeal, pe care o rememorează în lemn şi în piatră. Aşa că a-l cunoaşte şi a-l îndrăgi a fost urmarea firească: esenţe, caracteristici, valoare, duritate, probleme - rând pe rând, aşchie cu aşchie, le-a învăţat alfabetul şi a început să le vorbească limba. Prin urmare, nu e deloc de mirare că şi-a urmat studiile mai întâi la Liceul de Artă "N. Tonitza", într-o clasă de prelucrare a lemnului, iar mai apoi la Institutul de Arte Plastice "N. Grigorescu", specializarea design. Ce surprinde la Florin Poptean este că, în pofida pregătirii şi a vocaţiei sale, o perioadă destul de lungă a stat departe de lemn, lucrând în piele şi chiar în industria... jocurilor pe calculator! Drumul înapoi, de la tastatură şi coduri binare la daltă şi rindea, a fost ca o reîntoarcere acasă. Şi-a amenajat un mic atelier la Hulubeşti, în judeţul Dâmboviţa, unde îmblânzeşte esenţe tari. Acolo am stat la poveşti.
 
"Când eşti tâmplar, bătătura e cea mai simplă formă de bubă pe care poţi s-o ai", spune domnul Poptean cu un amestec de umor şi gravitate. "Eu sunt foarte temător cu utilajele şi poate de aceea am şi rămas întreg până acum." Vorbeşte despre tâmplărie ca despre o dragoste cu năbădăi. Semn pentru noi că, în afară de rinita alergică pricinuită de talaş, îmblânzirea lemnului lasă mai cu seamă "bătături sufleteşti". Cum ar fi ataşamentul de nezdruncinat. Nici măcar cu ferăstrăul-panglică.
 
Această legătură puternică a trecut proba timpului în cazul lui Florin Poptean. Chiar dacă a fost cu dus şi-ntors. Nu-i vorbă, în copilărie a trăit înconjurat de lemn, iar de la târguri are amintiri vrăjite cu geambaşi de cai, cu pălăriile şi căruţele lor pictate, cu tocmeala prefigurând marketingul de astăzi şi cu atmosfera de "târg de odinioară", greu de regăsit. Însă venind vremea liceului, el, ca de altfel mulţi alţi colegi, nu au fost admişi în singura clasă cu profil artistic din Liceul "Tonitza". Însă graţie influenţei părinţilor la Minister, s-a obţinut aprobarea pentru înfiinţarea a încă două clase. Într-o formă de compromis, ce-i drept - profilul era semi-artistic, cu aplicaţii industriale şi cu multe ore de practică de specialitate. Ceea ce nu a fost rău, mai ales că norocul i-a surâs în privinţa profesorului: era sculptor, deci viziunea a fost una mult mai apropiată de artă, spre deosebire de îndrumătorul celeilalte clase care, maistru fiind, avea o abordare mult mai rigidă. Proiectul de diplomă a fost o oglindă în stil brâncovenesc, despre care îşi aminteşte în detaliu şi astăzi: dumnealui a lucrat numai finisajele şi ornamentaţiile, în timp ce structura a fost executată de tatăl său, cu ajutorul unor utilaje de specialitate. Apropo de tatăl strungar, dălţile nu au fost la fel de blânde cu dumnealui: fiul ne-a povestit că în tinereţe a avut parte de un accident - o tăietură destul de gravă, în urma căreia a riscat pierderea unei falange. S-a vindecat nu cu bisturiul, pe care l-a refuzat cu cerbicie, ci cu o ciupercă "miraculoasă" găsită în Ardeal, ai cărei pori ajută la vindecarea rănilor deschise. Întrebat care e degetul pe care era să-l piardă, bătrânul ezită. "Ăsta!", arătându-l pe cel de la mâna stângă. "Ba nu, ăsta!", reprofilându-se pe dreapta. Azi nu mai are bătături.
 
Reîntorcându-ne la fiu şi la drumul său săpat în lemn - a urmat facultatea. La Institutul de Arte Plastice "N. Grigorescu" a studiat design. Înrâurirea profesorilor a fost foarte mare, pentru că erau designeri şi pictori  care le împărtăşeau studenţilor foarte mult din experienţa lor. "Era o atmosferă energizantă", îşi aduce aminte. Însă după absolvire, a virat. De la lucrul în lemn, băiatul care în copilărie îşi dorise să se facă marinar şi şofer de tir, a ajuns acum să lucreze în piele. "Nu a fost rentabil", mărturiseşte. Comenzile nu erau regulate, iar câştigul nu ajungea pentru a-şi întreţine proaspăta familie. Aşa că s-a angajat. La o firmă de animaţie, unde făcea decoruri. Nu-şi dorea asta. Mai târziu a ales să dăltuiască în esenţa moale, aproape volatilă, a imaginaţiei umane, lucrând în industria jocurilor pe calculator. Timp de 11 ani.
 
Odată cu amenajarea atelierului din Hulubeşti, pas cu pas, Florin Poptean a avut parte de mai multe întoarceri. De la virtual, la material. De la munca sedentară, de birou, la cea de atelier. De la oraş, la liniştea rustică, tulburată numai de zgomotul (straşnic, ce-i drept) al utilajelor. Întoarcerea la lemn - "Ceea ce mi-am dorit să fac dintotdeauna: creaţia de produs." Mărturiseşte că tatăl său a fost principalul "motor" în crearea atelierului, fiul fiind numai un "sfătuitor", implicându-se  când şi când. Se întâmpla prin 2000, când tatăl tocmai se pensionase şi se afla în căutarea unui spaţiu potrivit, nu tocmai scump, pentru atelier. Cum în Bucureşti nu era de găsit aşa ceva, au mers mai departe, spre Piteşti. Hulubeşti este la 30 km de reşedinţa de judeţ argeşeană, "mai la deal", vorba domnului Poptean - cum simte nevoia omul care nu a făcut ochi la şes. Aici au cumpărat o casă veche - cu un an mai tânără decât domnul Poptean senior, cum dumnealui însuşi a ţinut să ne-o spună. Iar atelierul l-au amenajat, treptat, într-o fostă magazie. Când intri în ea, te izbeşte diversitatea uneltelor cu care pereţii sunt pur şi simplu înţesaţi. Parcă ar fi nişte zale din dălţi. Din pricina dimensiunilor mici, acolo nu se poate manufactura chiar orice (de pildă, mobilă) - domnul Poptean insistă asupra faptului că fiecare tip de obiect cere anumite condiţii de lucru în atelier, la fel cum prelucrarea lemnului nu înseamnă numai cioplire, ci un întreg ritual de uscare, pregătire, păstrare, expunere în diferite condiţii de temperatură şi umiditate, prelucrare şi finisare. Astfel că, de la bucata de lemn din pădure până la titirezul pictat, atât de apreciat de copii, sau până la piuliţa din lemn de salcâm, confundată cu un obiect decorativ de către un cumpărător, e cale lungă.
 
Lemnul ca lemnul, dar discuţia cu domnul Poptean ne-a oferit şi o mostră de marketing... de esenţă la fel de tare! Se declară atras de această parte negustorească a meseriei sale, însă nu în sens mercantil. Am auzit de la dumnealui (şi mi-a trezit curiozitatea, şi l-am întrebat!) sintagma "tocmeală constructivă": ce va să fie? - Negocierea "cu bun-simţ, cu dorinţa de a lua produsul mai ieftin pentru a-l avea, cu preţuire pentru creator", nu doar de dragul de a te tocmi. "Ca producător, te poţi mişca într-o anumită zonă de preţ, dar pentru negociere trebuie să-mi propui ceva, să munceşti puţin, să-mi arăţi că eşti generos - pe-asta tot de la ţigani am învăţat-o!" Deşi timpul îi permite cu greu să se împartă între atelier, colaborări şi târguri, contactul direct cu piaţa este foarte important pentru Florin Poptean - relaţia cu clienţii şi cu concurenţa l-a învăţat multe. În primul rând, l-a stimulat să se înnoiască permanent, să se reinventeze, făcând obiecte noi: piuliţele de salcâm, vazele cu trei picioare în stil amforă, suportul pentru carte, platoul pentru aperitiv cu capac de sticlă, suportul pentru condimente şi, după ce a părăsit serviciul, jucăriile, despre care mărturiseşte că îi creează o anumită bucurie: titireze, avioane, căluţi şi câte şi mai câte. Diversitatea şi abundenţa sunt alte două lecţii de căpătâi pe care le-a învăţat din târguri: "Vinzi dacă eşti bogat", cu alte cuvinte dacă ai taraba încărcată cu obiecte felurite. Iar când rămâi cu ea goală, înseamnă că oamenii ţi-au apreciat munca. Satisfacţia stă în frumuseţea obiectului, chiar dacă, din păcate, frumuseţea unor articole depăşeşte de multe ori posibilitatea oamenilor de a le cumpăra. Din acest punct de vedere, Florin Poptean a înţeles necesitatea de a te adapta pieţei. Ceea ce este mai greu de înţeles pentru cumpărători este că preţul nu reflectă numai valoarea materială a produsului în sine, sau numai normarea la numărul de ore de lucru - munca în sine este foarte costisitoare, presupunând timp de instruire, experienţă, pregătirea materialelor, utilajele. Aşadar, produsul propriu-zis nu înseamnă numai obiect, ci un întreg cumul, un întreg sistem. La pachet cu "surprizele" cu care te poţi confrunta în crearea produsului unicat. Prin urmare, nu e destul pentru un tâmplar să amortizeze numai cheltuielile  imediate, ci şi pe acelea pe termen lung: "Trebuie să dispui de o sumă de bani cu care să te mişti pentru a progresa." O spune un om pentru care lemnul este pe ultimul plan ca sursă de venit.
 
"Când omul pleacă zâmbitor de la mine - asta e adevărata fericire. Nu partea financiară", mărturiseşte domnul Poptean, spunând că întoarcerea la serviciu i-ar răpi această bucurie. Noi ne-am întors fiecare cu câte un titirez sprinţar şi dolofan, făcut sub ochii noştri. Şi ne bucurăm să-l ştim în atelierul său de la Hulubeşti, printre tăişuri şi talaş, rumegând prin rumeguş idei de noi bucurii.


(Interviul a fost realizat în cadrul proiectului Bătături. Urme lăsate de meşteşuguri, proiect cultural finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional)