O capelă?

Frunzăresc multe site-uri de arhitectură, pregătindu-mi cursurile. Mai nou, chiar Facebook mă obligă să mă ţin la curent: nu am nicio scuză dacă n-o fac. Din vreme în vreme găsesc, aşadar, sau mi se semnalează, proiecte de lăcaşuri de cult. De data aceasta, ce mi s-a semnalat nu e o biserică. Nu e nici măcar o capelă. Nu este... decât un loc de meditaţie.

Autorul proiectului, probabil, ne comunică următoarele (http://www.yankodesign.com/2012/11/16/chapel-of-simplicity/#fMuu2Q2gvY5CybSR.99): Când auzim cuvântul capelă, ne imaginăm o structură grandioasă, înalt-stilizată, încărcată cu un simbolism dens. Capela Sf. Francisc este lesne considerată antiteza acestui design ubicuu. Redusă doar la componentele structurale, această capelă mică, din beton, este vidată de simbolism şi supra-stilizarea care distrage atenţia, făcând-o în chip esenţial doar o cameră pentru contemplaţie. Terminând reflecţiile lor, vizitatorii pot bate clopotul (cel mai complex element al camerei) pentru a-şi concluziona experienţa).

Revin asupra arhitecturii propriu zise. Deocamdată, să ne oprim asupra acestor cuvinte, din care porneşte conceptul întregului proiect. A spune că ai golit o capelă de simbolism şi de supra-decorarea care distrage atenţia, lăsând-o doar cameră de contemplaţie, este a nu înţelege, ca orice modernist, că nu există ceva esenţial şi ceva superfluu într-un lăcaş de cult. Cu alte cuvinte, ni se spune că esenţială, într-un lăcaş creştin, este propria meditaţie, propria rugăciune, iar celelalte lucruri sunt un surplus, dacă nu de-a dreptul un exces, la care degrabă trebuie renunţat. Or, nimic mai fals. O biserică, pentru că doar la ea ne referim aici (faptul că e o capelă închinată Sf. Francisc, probabil de Assisi, explică o parte din poverismul construcţiei, dar nu tot, pentru că, altfel, ce rol ar avea betonul?), este mult mai multe lucruri coprezente, deodată şi întreolaltă.

Biserica este, aşadar, o entitate straniu-familiară, împlântată în miezul comunităţii. Lăcaş al unei religii universale şi pretext de articulare a celei mai elementare unităţi de vecinătate social-viabilă (parohia), biserica este în acelaşi timp: 1) spaţiu sacru, "container" al alterităţii radicale sau, în limbaj teologic, "templu al Duhului Sfânt"; 2) icoana (tridimensională) a Sfintei Treimi şi al istoriei revelaţiei divine 3) din fundalul care le conţine, le expune şi le ierarhizează spaţial, ea însăşi cutie de rezonanţă a semnificaţiei icoanelor care, plasate într-o ierarhie reciprocă a reprezentărilor, fac vizibilă povestea fondatoare a creştinismului şi "contractul iconografic" (Charles Jencks) al tradiţiei sau memoriei ecleziale. 4) Suport-matrice al simbolurilor contrapunctice care marchează iconomia divină (Cortul, Peşterea Naşterii, Crucea, Mormântul); 5) Este în acelaşi timp spaţiu public (interfaţa între exterioritatea pieţei sau a grădinii şi interioritatea liturgică a adunării credincioşilor); 6) locul privat prin excelenţă: topos al rugăciunii din faţa icoanei, când cele ale lumii se şterg şi doar intercesiunea rămâne să lucreze; locul intimităţii cu Dumnezeu. 7) Topos privilegiat al psihodramei colective şi individuale, intensificator al emoţiei religioase; 8) loc al înscenării / celebrării / reiterării prin ritual a faptelor şi personajelor din istoria biblică şi istoria Bisericii (pelerinaj hagiografic); 9) loc arhival, care ţine minte - pentru noi, în locul nostru sau chiar împotriva noastră - şi unde rememorăm, prin crez şi mărturisire, originea şi destinul lumii văzute şi nevăzute; locul unde suntem de asemenea ţinuţi minte / amintiţi - prin pomenire.

Biserica este toate acestea la un loc şi încă multe altele; pentru arhitect, spaţiul eclezial reprezintă alfa şi omega topologiei sacre; mai mult chiar: ea este tipologia cea mai dificilă a arhitecturii. Nu este uşor nici să proiectezi, nici să utilizezi un lăcaş de cult creştin, necum să mai pui şi problema rescrierii protocoalelor şi canoanelor prin care el prinde trup şi, utilizat fiind, suflet.

Or, ce ne spune arhitectul acestui loc? Că putem, de pildă, să lăsăm spaţiul, dar să scoatem erminia, icoanele (au spus asta deja luteranii şi, după ei, toţi protestanţii); să lăsăm locul de întâlnire, dar să evacuăm misterul (e rezultatul aggiornamento-ului de după Vatican II); poate, chiar, să lăsăm naosul, dar scoatem altarul de tot, căci, dacă e meditaţie proprie, la cel bun mediatorul şi intercesorii, adică preotul şi sfinţii? Mai aflăm că prezenţa sunetului de clopot este opţională şi finală (bat eu clopotul când am terminat de meditat). Or, nu. Clopotul bate în momente precise ale ritualului şi, oricum, în cele mai înalte (legate de preschimbarea pâinii şi a vinului în trup şi sânge hristice), nu (doar) la finalul liturghiei.

În ce priveşte arhitectura propriu zisă a locului, cădem iar pe un discurs modernist hard core. În procesul de eliminare, arhitectul ne previne că a păstrat esenţa şi esenţa, pentru el ca şi pentru maeştrii săi de-acum o sută de ani, sunt elementele portante. Esenţa arhitecturii este structura ei. Simbolismul e futil, iar supra-stilizarea - apăsătoare, redundantă. Omul e dintre cei ce au citit ca atare (şi doar atât) manifestul lui Loos, care anunţa păcate capitale ale ornamenticii. Or, într-un lăcaş de cult, simbolica spaţiului, care este una condusă de lumină, controlează şi modul în care părţile clădirii plutesc (vizual, ca la Sf. Sophia constantinopolitană cupola), se înalţă, sau pogoară...