Soţia 22

Îmi trece prin minte că sunt Frank Potterul micii mele lumi. Nu Frank Potterul care urcă scara socială, ci Frank Potter, şeful - sunt şefa catedrei de actorie de la Şcoala Elementară Kentwood. Neliniştita Alice Buckle care a apărut la lansarea votcii lui William nu este Alice Buckle care în prezent stă pe o bancă de pe terenul de joacă în timp ce o elevă de clasa a patra stă în picioare în spatele ei şi încearcă în zadar să-i aranjeze părul.
- Scuze, doamnă Buckle, dar nu pot să fac nimic cu ăsta, spune Harriet. Poate dacă l-aţi pieptăna când şi când...
- Dacă mi-aş pieptăna părul, n-aş face decât să-l încreţesc. Ar fi ca un cuib de şoareci.

Harriet îmi adună părul des şi şaten şi apoi îi dă drumul.
- Îmi pare rău să vă spun, dar şi acum seamănă tot cu un cuib de şoareci. De fapt, seamănă mai mult cu o păpădie.

Francheţea lui Harriet Morse este o trăsătură tipică a unei eleve de clasa a patra. Mă rog să nu o piardă când o să ajungă la gimnaziu. Majoritatea fetelor o pierd. Mie, una, nimic nu-mi place mai mult decât o fată care spune ce gândeşte.
- Poate ar trebui să-l îndreptaţi, sugerează ea. Mama aşa face. Nici când iese pe ploaie nu i se încreţeşte.
- Şi de asta arată aşa de fermecător, spun, deoarece o văd pe doamna Morse venind cu paşi mărunţi spre noi.
- Alice, scuză-mă că am întârziat, spune ea, aplecându-se să mă îmbrăţişeze.

Harriet este a patra dintre copiii doamnei Morse, care frecventează orele mele de actorie. Cel mai mare copil al ei este acum la Şcoala Oakland de Arte ale Spectacolului. Îmi place să cred că am avut şi eu o contribuţie la asta.
- Nu-i nimic, spun. E doar 15:20.

Pe terenul de joacă mai sunt împrăştiaţi cel puţin douăzeci de copii care îşi aşteaptă rândul la carusel.
- Traficul a fost îngrozitor, spune doamna Morse. Harriet, ce Dumnezeu îi faci părului doamnei Buckle?
- E o foarte bună coafeză. Din păcate, părul meu e problema.
- Scuze, îmi spune pe muteşte, doar cu buzele, doamna Morse, în timp ce bagă mâna în geantă după un elastic pentru păr. I-l întinde lui Harriet. Scumpo, nu crezi că doamna Buckle ar arăta grozav cu coadă de cal?

Harriet vine din spatele băncii şi mă studiază solemn. Îmi dă pe spate părul de pe tâmple.
- Ar trebui să purtaţi cercei, se pronunţă ea. Mai ales dacă vă prindeţi părul sus.

Ia elasticul de păr de la mama ei şi îşi reia poziţia în spatele băncii.
- Cu ce pot să te ajut semestrul ăsta? întreabă doamna Morse. Vrei să organizez serbarea? Aş putea să-i ajut pe copii să spună versuri.

Şcoala elementară Kentwood este plină de părinţi ca doamna Morse: părinţi care se oferă să ajute înainte ca măcar să li se ceară şi care cred cu fervoare în importanţa unui program de actorie. De fapt, salariul meu pentru cele câteva ore pe săptămână este plătit de Asociaţia Părinţilor de la Kentwood. De mulţi ani, sistemul de învăţământ public din Oakland e la un pas de faliment. Programele de arte şi muzică ar dispărea primele. Fără AP n-aş avea slujbă.

Întotdeauna există o clasă care are un mănunchi de părinţi puternic finanţatori, care se plâng şi sunt nemulţumiţi - anul ăsta e clasa a treia, dar în cea mai mare parte a timpului, îi consider pe părinţi colaboratorii mei.

Nu mi-aş putea face treaba fără ei.
- Arată minunat, spune doamna Morse, după ce, pentru câteva minute, Harriet m-a tras şi m-a smucit de cap. Îmi place cum ai ridicat puţin în creştet părul doamnei Buckle.

Harriet îşi ronţăie buza. Ridicătura nu a fost intenţionată.
- Mă simt ca în Mic dejun la Tiffany's, spun, în timp ce Carisa Norman străbate în fugă terenul de joacă şi mi se aruncă în poală.
- V-am căutat peste tot, spune ea, mângâindu-mi mâna.
- Ce coincidenţă! Şi eu te-am căutat peste tot, spun, în timp ce ea se cuibăreşte în braţele mele.
- Sună-mă, spune doamna Morse, ţinând un telefon imaginar la ureche, în timp ce pleacă împreună cu Harriet.

O duc pe Carisa în holul profesorilor şi îi cumpăr de la automat un baton de fulgi de ovăz cu fructe uscate, apoi ne ducem şi ne aşezăm iar pe bancă şi discutăm despre lucruri importante precum păpuşile Barbie şi faptul că îi este jenă că mai are încă la bicicletă roţi ajutătoare.

La 16:00, când mama ei opreşte la bordură şi claxonează, mă uit cu inima strânsă cum Carisa aleargă pe terenul de joacă. Pare foarte vulnerabilă. Are opt ani şi e mărunţică pentru vârsta ei; din spate, i-ai putea da şase ani. Doamna Norman îmi face semn cu mâna din maşină. Îi întorc salutul. Ăsta e ritualul nostru cel puţin câteva zile pe săptămână. Fiecare dintre noi se preface că nu e nimic neobişnuit în faptul că îşi ia fata de la şcoală cu patruzeci şi cinci de minute întârziere.

Ador intervalul dintre 16:30 şi 18:30. Zilele se măresc şi, de obicei, în perioada asta a anului, casa e la dispoziţia mea; Zoe are antrenament la volei, Peter fie exersează cu formaţia, fie e la fotbal, iar William rareori intră cu maşina pe alee înainte de şapte. De cum ajung acasă, deretic rapid prin casă, făcând ordine, împăturind haine, uitându-mă pe corespondenţă, iar apoi pregătesc cina. E joi, aşa că e seara cu un singur fel de mâncare: chestii precum lasagna sau musaca de cartofi. Nu sunt o bucătăreasă grozavă. Ăsta e sectorul lui William. El pregăteşte cina la ocazii speciale, cină care se alege, de obicei, cu o mulţime de oh-uri şi ah-uri. Eu sunt mai mult o bucătăreasă rapidă, mâncărurile mele nu-ţi iau ochii şi nu sunt foarte memorabile. De exemplu, nimeni nu mi-a spus vreodată: "Vai, Alice, mai ţii minte seara aia când ai făcut... la cuptor?" Dar sunt de nădejde. Am în repertoriu opt mâncăruri care sunt uşoare şi rapide, şi pe care le fac prin rotaţie. În seara asta fac marinată de ton. Bag cratiţa în cuptor şi mă aşez cu laptopul la masa din bucătărie ca să-mi verific e-mailurile.

Intru rapid pe noul cont Soţia 22.


Înainte să accept sondajul preliminar, am căutat pe Google Netherfield Center şi am descoperit că este afiliat la UCSF Medical Center. Datorită reputaţiei grozave a UCSF, l-am completat şi l-am expediat fără să stau pe gânduri. Ce rău să fie în a răspunde la câteva întrebări? Dar acum că am fost acceptată în mod oficial şi că, în plus, mi s-a alocat un cercetător, mă gândesc mai bine dacă ar trebui sau nu să particip la un sondaj anonim. Un sondaj la care, probabil, nu trebuie să spun nimănui (nici măcar soţului meu) că particip.

Inima îmi bate în piept ca o tobă. Faptul că am un secret mă face să mă simt ca o adolescentă. O femeie tânără care are încă totul în faţa ei - sâni, oraşe străine, perspectiva a o mie de veri, ierni şi primăveri de trăit.

Deschid chestionarul înainte să-mi pierd curajul.

1. Patruzeci şi trei, nu, patruzeci şi patru.
2. Din plictiseală.
3. O dată pe săptămână.
4. "Acceptabil" spre "mai bine decât majoritatea".
5. Stridii.
6. Acum trei ani.
7. Uneori îi spun că sforăie când nu sforăie ca să doarmă în camera de oaspeţi şi să pot avea patul numai pentru mine.
8. Ambien (din joi în Paşti), tablete de ulei de peşte, multivitamine, B-complex, calcium, vitamina D, gingko biloba (pentru agerimea minţii, mă rog, de fapt pentru memorie fiindcă oamenii îmi tot spun: "E a treia oară când întrebi asta!")
9. O viaţă cu surprize. O viaţă fără surprize. Vânzătoarea de la 7-11 care îşi linge degetul ca să separe teancul de pungi de plastic şi pe urmă atinge cu degetul lins, încă umed, chipsurile mele de cartofi cu sare şi oţet şi apoi vâră chipsurile mele de cartofi în punga de plastic linsă anterior, lăsându-şi astfel de două ori saliva pe cumpărătura mea.
10. Sper.
11. Cred.
12. Când şi când, dar nu fiindcă m-am gândit vreodată serios la asta. Sunt genul de persoană căreia îi place să-şi închipuie ce e mai rău, în felul ăsta ce e mai rău nu poate să mă ia niciodată prin surprindere.
13. Puii.
14. Face o vinegretă uimitoare. Nu uită să schimbe bateriile de la alarmele de fum din şase în şase luni. Ştie să facă reparaţii minore la ţevărie, astfel că, spre deosebire de majoritatea prietenelor mele, eu nu a trebuit niciodată să angajez pe cineva ca să repare un robinet care picură. În plus, arată foarte bine cu pantalonii Carhartt. Ştiu că evit să răspund la întrebare - nu ştiu de ce. Dă-mi voie să revin asupra acestei întrebări.
15. Necomunicativ. Dispreţuitor. Distant.
16. Leul, vrăjitoarea şi şifonierul.
17. Suntem împreună de nouăsprezece ani şi trei sute şi ceva de zile, ceea ce după părerea mea e foarte, foarte bine.

E uşor. Prea uşor. Cine-ar fi zis că spovedania poate provoca un astfel de aflux de dopamină?

Uşa din faţă se deschide brusc la perete şi Peter răcneşte:
- Eu sunt primul la baie!

Are oroare să se ducă la toaletă la şcoală, aşa că se ţine toată ziua. Închid laptopul. Şi ăsta este momentul meu preferat din zi: când casa pustie se umple iar şi, într-o oră, toată ordinea pe care am făcut-o dispare. Dintr-un motiv oarecare, asta îmi face plăcere. Satisfăcătoarea inevitabilitate a tuturor lucrurilor.

Zoe intră în bucătărie şi se strâmbă.
- Marinată de ton?
- O să fie gata în cincisprezece minute.
- Am mâncat deja.
- La antrenament la volei?
- Mama lui Karen a oprit în drum spre casă şi ne-a cumpărat burrito.
- Deci şi Peter a mâncat?

Zoe dă din cap şi deschide frigiderul.

Oftez.
- Ce cauţi? Parcă numai ce ai mâncat.
- Nu ştiu. Nimic, spune ea, închizând uşa.
- Hopa! Ce ţi-ai făcut la păr? întrebă Peter, intrând în bucătărie.
- O, Doamne, am uitat! Una dintre puştoaicele mele a făcut pe coafeza. Mi s-a părut cam Audrey Hepburnesc. Nu?
- Nu, spune Zoe.
- Nu, repetă Peter.

Îmi scot elasticul din păr şi încerc să mi-l netezesc.
- Poate dacă l-ai pieptăna când şi când... spune Zoe. 18. Alergam, făceam scufundări, instalam corturi, făceam pâine, făceam focuri de tabără, citeam Stephen King, mă ridicam să schimb canalul, vorbeam ore întregi la telefon cu prietenele, sărutam bărbaţi străini, făceam sex cu bărbaţi străini, flirtam, purtam bikini, majoritatea dimineţilor mă trezeam fericită fără niciun motiv (probabil datorită abdomenului plat, indiferent ce mâncasem în seara precedentă), beam tequila, fredonam Silly Love Songs al lui Paul McCartney, stăteam întinsă în iarbă şi visam la viitor, la viaţa perfectă şi la căsătoria cu singura dragoste adevărată perfectă.
19. Prepar prânzul, le sugerez celor din familie că sunt în stare să facă alegeri mai bune; îi previn pe copii cu privire la mirosul corporal, la pericolul străin şi la firimiturile care se adună în colţurile gurii. Pregătesc fiu preadolescent pentru atacul hormonilor. Pregătesc soţ pentru atacul premenopauzei şi pentru ce va însemna asta pentru el (sindrom premenstrual 30 de zile pe lună în loc de cele două cu care s-a obişnuit). Cumpăr plante perene. Omor plante perene. Scriu mesaje pe mobil, schimb mesaje rapide pe internet, conversez pe internet, uploadez. Ghicesc rândul care se deplasează mai repede la băcănie, ignor mesaje, şterg mesaje, pierd chei, aud greşit ce spune toată lumea, mă îngrijorez - surzenie incipientă, demenţă incipientă, Alzheimer incipient sau nefericire legată de sex şi de viaţă, şi de căsnicie şi nevoia de a face ceva în privinţa asta?
20. Casieră Burger King, ajutor la sanatoriul particular Royal Manor, chelneriţă Friday, chelneriţă J.C. Hilary, intern Charles Playhouse, copywriter la Peavey Patterson, dramaturg, soţie, mamă şi, în prezent, profesoară de actorie Şcoala elementară Kentwood, de la grădiniţă până la clasa a cincea.

- Alice! urlă William din bucătărie. Alice!

Îi aud paşii coborând în hol. Închid repede fereastra cu chestionarul de la Netherfield Center şi intru pe un site cu ştiri mondene.
- Iată-te, spune el.

E îmbrăcat de serviciu: pantaloni kaki şi cămaşă violet-deschis. Eu i-am cumpărat cămaşa asta, ştiind ce bine îi prinde culoarea asta părul şi ochii lui negri. Când am adus-o acasă, a protestat, bineînţeles, dar l-am convins până la urmă că şi bărbaţii poartă violet.
- Frumoasă cămaşă, spun.

Ochii îi fug spre laptopul meu.
- Gwen Stefani şi Comunitatea Pantalonilor Groaznici?
- Ce îţi trebuie? întreb.
- Vai, chiar sunt groaznici. Tipa seamănă cu Oliver Twist. Da, îmi trebuia ceva, dar am uitat ce.

Ăsta e un răspuns tipic - unul cu care m-am obişnuit. Amândoi intrăm zăpăciţi într-o cameră şi îl întrebăm pe celălalt dacă are idee ce căutăm acolo.
- Ce e cu tine? întreabă el.

Ochii îmi cad pe factura pentru asigurarea motocicletei.
- Aş fi vrut să iei o decizie privitor la motocicletă. Stă de-o veşnicie pe alee. Nu ieşi niciodată cu ea.

Motocicleta ocupă un spaţiu preţios pe mica noastră alee. Nu o dată am atins-o accidental când am parcat.
- Într-una din zilele astea am să încep să merg iar cu ea.
- Spui asta de ani întregi. Şi în fiecare an continuăm să plătim acciza şi asigurarea.
- Da, dar acum vorbesc serios. Curând, spune el.
- Curând ce?
- Curând am să merg cu ea, repetă el. Mai mult decât înainte.
- Îhî, spun, distantă, întorcându-mă la laptop.
- Stai. Nu voiai să vorbim decât despre asta? Despre motocicletă?
- Tu m-ai căutat, William, ai uitat?

Şi nu, motocicleta nu e singurul subiect despre care vreau să vorbesc. Vreau să am cu soţul meu o discuţie mai profundă decât cea despre poliţele de asigurare şi impozite şi la ce oră vii acasă şi l-ai sunat pe tipul cu burlanele, dar se pare că suntem blocaţi aici, că plutim la suprafaţa vieţii noastre precum copiii într-un bazin, sprijiniţi pe chestiile alea din polistiren expandat.
- Şi avem o grămadă de lucruri despre care putem să vorbim, spun.
- Ca de pildă?

Acum am ocazia să-i spun despre studiul privitor la căsnicie - vai, n-o să-ţi vină să crezi în ce chestie caraghioasă am intrat se pun cele mai aiurite întrebări, dar e spre binele ştiinţei fiindcă, dacă vrei să ştii, există o ştiinţă despre căsnicie - dar nu-i spun. Spun, în schimb:
- Ca de pildă că încerc, fără niciun succes, reţine, să-i conving pe părinţii clasei a treia că gâştele sunt cele mai importante personaje din piesa de la şcoală, chiar dacă gâştele nu au replici. Sau am putea vorbi despre faptul că fiul nostru Peter, vreau să spun, Pedro, e gay. Sau te-aş putea întreba despre KKM. Tot la semiconductoare lucrezi?
- Pansamente adezive.
- Bietul puiuţ! Te-ai lipit la pansamente adezive?

Replica asta o rostesc cântând. Nu mă pot abţine.
- Nu ştim dacă Peter este gay, spune William, oftând.

Am mai avut, de mai multe ori, discuţia asta.
- E posibil să fie.
- Are doisprezece ani.
- Doisprezece ani nu e prea devreme ca să-ţi dai seama. Am eu un presentiment. O intuiţie. O mamă îşi dă seama de astfel de lucruri. Am citit un articol despre adolescenţi care recunosc deschis că sunt gay. Se întâmplă tot mai devreme. L-am salvat. Ţi-l trimit prin e-mail.
- Nu, mulţumesc.
- Ar trebui să ne educăm, William. Pregăteşte-te.
- Pentru ce?
- Pentru faptul că s-ar putea ca fiul nostru să fie gay.
- Nu pricep, Alice, de ce te preocupă atât sexualitatea lui Peter. Să înţeleg că vrei să fie gay?
- Vreau să ştie că suntem alături de el, indiferent de orientarea lui sexuală.
- Bine. În regulă. Am o teorie. Te gândeşti că dacă Peter e gay n-ai să-l pierzi niciodată. Nu va exista concurenţă. Vei fi întotdeauna cea mai importantă femeie din viaţa lui.
- E absurd.

William clătină din cap.
- Viaţa ar fi mai grea pentru el.
- Vorbeşti ca un homofob.
- Nu sunt homofob, sunt realist.
- Uită-te la Nedra şi Kate. Sunt unul dintre cele mai fericite cupluri pe care le cunoaştem. Nimeni nu le discriminează, iar tu le iubeşti pe Nedra şi Kate.
- Iubirea nu are nicio legătură cu faptul că vrei ca odraslele tale să nu fie discriminate fără rost. Iar Nedra şi Kate nu ar fi fericite dacă n-ar trăi în Bay Area. Bay Area nu e lumea reală.
- Şi să fii gay nu e o alegere. Ascultă, s-ar putea să fie bisexual. Nu m-am gândit la asta. Ce-ar fi să fie bisexual?
- Grozavă idee! Să năzuim la asta, spune William, ieşind din biroul meu.

Odată plecat, mă loghez pe Facebook şi verific noutăţile.