Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

La chimie am trecut pentru că jucam handbal


Carmen Constantin, un interviu cu Cristian Tudor Popescu

11.04.2014
Adevărul, iulie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cristian Tudor Popescu iubeşte şcoala. Unul dintre cei mai importanţi gazetari ai României post-decembriste, faimos pentru studiile de inginerie şi alintat de jurnalişti şi cititori deopotrivă drept "CTP", el are amintiri extrem de calde şi despre profesorii săi din liceu, despre felul în care a fost "fraierit" de un coleg de şcoală primară să dea o jucărie pe nişte poze cu Kremlinul ori despre "zidul şcolii" la care a învăţat de unul singur să dea în mingea de tenis. CTP îşi aminteşte şi că în liceu era "un personaj pitoresc", care nu învăţa "decât ce avea chef", dar califică drept "un subiect dureros" faptul că fiul său cel mic n-a putut intra în Bacalaureat din cauza unor corigenţe. Îi sfătuieşte pe alţi părinţi aflaţi în situaţii similare să "iasă din tragedie".

Cristian Tudor Popescu vorbeşte despre şcoala care l-a format şi crede că performanţele slabe de la Bac se explică prin faptul că elevii de azi au pierdut "simţul datoriei".

Carmen Constantin: Ce mai înseamnă şcoala, ca instituţie, în societatea românească?
Cristian Tudor Popescu: Din păcate, pentru mulţi, şcoala este o corvoadă căreia nici măcar nu-i întrevăd sensul. Există o fractură, care s-a accentuat în aceşti ani post-revoluţionari, între şcoală şi viaţă. În perioada ceauşistă au încercat rezolvări ridicole: practică în producţie, studenţi trimişi pe şantiere ori la cules porumb. Între timp s-a dizolvat şi un sentiment care încă mai funcţiona pe vremea mea, acum 20-30 de ani. Sentimentul de jenă, de datorie faţă de părinţi. Tânărul învăţa pentru că simţea probabil că în felul acesta munceşte şi el pentru mâncare, haine, locuinţă.

C.C.: Pentru dumneavoastră, la nivel personal, ce înseamnă?
C.T.P.: Foarte mult. Eu însumi sunt şcolar, de trei ani sunt student în ciclul trei. Lucrez la un doctorat care se încheie în septembrie 2011, la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică. E şi mai plăcut să învăţ decât era acum 30 de ani. S-a tot discutat despre nota mea la Bac, pe care am comunicat-o anecdotic: 9,83. În liceu am avut însă note de toată mâna. Uneori se întâmpla să găsesc un subiect care să mă intereseze şi-l învăţam, alteori nu. Acum aş vrea să iau şcoala de la capăt, aş învăţa cu plăcere.

C.C.: Clasele primare le-aţi făcut într-o perioadă extrem de tulbure, la începutul anilor '60. Aţi simţit influenţa lumii de atunci în clasă?
C.T.P.: Sigur! Sovietismul era prezent peste tot! Stăteam pe strada Precupeţii Vechi şi mergeam la şcoala "Iuri Gagarin". Mi-aduc aminte cum m-a fraierit un băiat din vecini. Aveam o rachetă, care scotea scântei când o hârjâiai cu roţile de asfalt, un "superdevice" tehnologic la vremea respectivă. El m-a convins să schimb racheta pe nişte poze cu Kremlinul! Bineînţeles că maică-mea a umblat săraca după aceea vreun ceas să-l găsească şi să ia racheta înapoi! Era multă propagandă, dar eu am prins perioada în care România începea să se derusifice. Îmi aduc foarte bine aminte, de pildă, momentul în care s-a schimbat denumirea ţării. A existat o emoţie: la şcoală, profesoara de geografie a venit şi ne-a anunţat: "Tovarăşul Nicolae Ceauşescu ne-a spus că se schimbă! Deci, copii, nu se mai cheamă Republica Populară Română, ci Republica Socialistă România". Era prezentată chestia asta ca un pas înainte, ne apropiam de comunism!

C.C.: Uniforme existau? Cum arătau?
C.T.P.: Era o uniformă care făcea "motocei". Erau două calităţi: pentru copiii care veneau din familii cu dare de mână era o uniformă de tergal, care rămânea netedă şi albastră lungă vreme. Şi mai era una, dintr-un alt material, care se scămoşa şi făcea nişte cocoloaşe. Era mai închisă la culoare, bleumarin, şi se "burlănea" foarte repede. Stofa fiind proastă, pantalonii făceau genunchi şi îşi pierdeau conturul.

C.C.: Aţi bătut mingea pe maidan? Ce v-a deschis de fapt apetitul pentru sport?
C.T.P.: Cum să nu! Am bătut mingea de dimineaţă şi până seara. Am fost un copil foarte dinamic. Dar am început cu înotul. Aveam rahitism, înotul m-a salvat, m-a scăpat de aspectul fizic neplăcut. Mai încolo, pe la 12 ani, destul de târziu pentru sportul de performanţă, am început să joc tenis. Am jucat doi-trei ani, după care am abandonat - ale adolescenţei valuri! Am continuat să joc, cu pauze, până în prezent.

C.C.: Azi e greu de imaginat, dar pe vremea aceea era greu "să faci rost" de orice. Cum vă procuraţi echipamentul sportiv?
C.T.P.: Da, era foarte greu (zâmbeşte)... Tocmai de aceea îmi amintesc perfect prima racheta Dunlop - un fel Mercedes al rachetelor de tenis. Am jucat mai întâi cu rachete Reghin, româneşti, cu Pluto sau Neptun... Reghin era destul de bună, copiată după cele englezeşti, însă Neptun şi Pluto, rezultatul avântului de la începutul anilor '70, erau un fel de copaci vopsiţi. Erau grele, nu respectau niciun fel de parametru: elasticitate, echilibru, balans... Mânerul era pătrat, nu intra în palmă ca lumea. Cu rachetele alea, aşa cum erau, am învăţat tenis la zidul şcolii. Tocmai de asta achiziţionarea primei rachete Dunlop a fost un eveniment, ceva extraordinar. Ne-a dat de veste nea Cucu Schmidt, antrenorul nostru. "Băi, fugiţi, că la magazinul Victoria «a băgat» Dunlop!". Şi trebuia să te duci imediat, pentru că într-o oră şi jumătate-două, cel mult, se vindeau toate. Costa 300 de lei o rachetă din acestea, foarte mult, un salariu obişnuit de atunci era 1.500 de lei! Dar era un vis să ai aşa ceva, erau rachetele cu care jucau Ilie Năstase şi Ion Ţiriac.

C.C.: Aveţi în istoria personală vreun profesor care să fi avut o influenţă în devenirea dumneavoastră?
C.T.P.: Da, au fost mulţi, însă întâlnirea esenţială pentru mine s-a produs la Liceul "Mihai Viteazul" din Bucureşti, cu doamna profesoară Florica Ionescu, profesoară de matematică, în clasa a XI-a. Eu o lăsasem moale de tot cu învăţatul, cu mici excepţii, iar într-a X-a era chiar să rămân corigent la matematică. La chimie a fost o tragedie: am fost trecut pentru că a intervenit pentru mine profesorul de sport. Jucam handbal în echipa liceului, echipă mare, care l-a dat pe Cristian Gaţu. Antrenorul Nicula s-a dus la profesoara de chimie şi i-a spus: "Doamnă, e băiat bun, dar e portar şi a luat multe mingi în cap. Vă rog eu să-l treceţi!". Eram un personaj destul de pitoresc... Până am întâlnit-o pe această doamnă profesoară, care a reuşit să mă facă să-mi fie jenă să mai vin vreodată la ora ei fără să ştiu perfect. Din acel moment am început să învăţ din nou. Transforma matematica într-o ştiinţă a naturii.

C.C.: Cum reuşea?
C.T.P.: Cei mai mulţi profesori se blindează în formalismul cifrelor şi transformă această materie într-un soi de disciplină ocultă. Ei bine, nu! Marii profesori tocmai asta fac: ies cu uşurinţă din limbajul formalizat, pentru că stăpânesc ştiinţa dincolo de el şi explică de fiecare dată cum a apărut nevoia de "sinus", de ce a apărut "cosinus" ş.a.m.d. Dincolo de talentul excepţional în predare, doamna profesoară Florica Ionescu m-a schimbat ca om. Am ieşit la tablă, la o oră de la începutul anului, m-a întrebat ceva simplu, de trigonometrie. Nu ştiam şi, în plus, i-am răspuns obraznic. Doamna profesoară a făcut un lucru şocant. După răspunsul meu brutal, şi-a scos din geanta mare, neagră, un pachet de ţigări. Şi-a aprins o ţigară în clasă. Un gest de amploarea unei explozii atomice! S-a dus la fereastră, a tras câteva fumuri şi s-a întors spre mine. "Eşti obraznic, cum doar un ignorant poate fi! Dar ai o mare calitate: eşti încă tânăr." Şi m-a trimis înapoi în bancă, după care şi-a văzut în continuare de oră. Din acel moment am făcut sute de probleme de matematică, am mâncat culegerile şi am intrat la Automatică, anul următor. Era cea mai grea facultate tehnică din ţară.

C.C.: Care e cea mai mare bubă a şcolii de azi?
C.T.P.: Profesorii nu-şi dau seama ce concurent formidabil au în internet, care oferă informaţia rapid. Cei mai mulţi dintre elevi sunt marinari ai internetului, iar la şcoală aud lucruri depăşite, neracordate la moment. Profesorii ar trebui să fie conştienţi că au de luptat cu acest adversar, nu să-l ignore. Sigur că nici povestea asta cu "Herodot, de pe «Goagăl»" nu e în regulă. Arată o neînţelegere fundamentală a actului pedagogic, a necesităţii omului viu, care este, cum am încercat să vă spun, esenţial. Un profesor dăruit poate schimba chiar soarta unor elevi, prin simpla lui prezenţă.

C.C.: Cei care au dat Bac-ul în 2011 sunt generaţia care a suportat toate măsurile de reformă din ultimii 12 ani. Este o explicaţie suficientă pentru rezultatele din acest an?
C.T.P.: Nu prea. Înainte de a şti matematică sau geografie, în materie de şcoală cred că trebuie să discutăm în primul rând de sentimentul datoriei. Or, aceste reforme în zigzag au lovit cel mai tare în elevii cu simţul datoriei. Nu i-au afectat pe elevii buni, care învaţă oricum. Nu i-au clintit nici pe cei care nu aveau sentimentul că trebuie să-nveţe. Problema o reprezintă cei care, fără să fie nişte vârfuri, fără să fie derbedei, încercau să-şi facă datoria de a învăţa. Pe ei i-a zăpăcit şi i-a descurajat. Oricum, diploma de Bac nu face doi bani dacă hârtia nu e dublată şi de ştiinţă, de competenţă. În plus, care mai e valoarea unui examen, dacă-l ia toată lumea?

C.C.: Sunteţi unul dintre părinţii cu emoţii la a doua sesiune a Bacalaureatului. Fiul dumneavoastră mai mic va susţine examenul...
C.T.P.: E un fapt consemnat în actele liceului în care învaţă: are două corigenţe, prin urmare nu s-a putut prezenta în prima sesiune a Bac-ului. Prefer să nu dezvoltăm acest subiect, e dureros pentru mine.

C.C.: Ce sfat le daţi părinţilor care au copii candidaţi în a doua sesiune a Bacalaureatului?
C.T.P.: Mai întâi să iasă din spaţiul tragediei. Lacrimile, smulgerea părului din cap nu au niciun rost. Pentru copiii care au picat la limită, e limpede că încă un brânci înseamnă reuşita în toamnă. Iar cei care n-au niciun fel de tragere de inimă să-nveţe trebuie lăsaţi în pace! Nu e obligatoriu să ai Bacalaureat, nu e imoral să nu-l ai. Dar să-şi caute de muncă! Şi aici intervine problema: că trebuie să ştii să faci ceva. Poate în felul acesta se deschide calea către meseriile de tinichigiu şi ospătar, pe care domnul preşedinte Traian Băsescu le considera deficitare. Părinţii sunt datori să-i încurajeze pe copiii care pot şi vor să-nveţe. În schimb, au obligaţia de a nu-i mai ţine acasă pe copiii care n-au învăţat şi nici n-au de gând să facă acest lucru. Nu trebuie să facă o tragedie din asta, dar începând din septembrie mesajul trebuie să fie: "Te duci la muncă!".

Carte de vizită
Data şi locul naşterii:1 octombrie 1956, Bucureşti
Şcoala Generală: 1963 - 1971, Şcoala nr. 26 "Iuri Gagarin", Bucureşti
Liceul: 1971 - 1975, "Mihai Viteazul", Bucureşti
Universitatea: 1975 - 1981, Politehnica Bucureşti, Automatică şi Calculatoare (incluzând un an de armată)
Primul job în presă: 1991, "Adevărul"
Preşedinte Clubul Român de Presă: 2003-2006, 2007-2008.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer