Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Cel mai frumos lucru din România e România


Ana-Maria Onisei, un interviu cu Cristi Puiu

18.04.2014
Adevărul, iulie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Regizorul Cristi Puiu, autorul primului film cu succes internaţional din cinematografia română postdecembristă, Moartea domnului Lăzărescu, vorbeşte despre România lui. Invitat să predea la Haute Ecole des Beaux Arts (Geneva), Puiu vorbeşte, în apartamentul din centrul Capitalei, având câinele mops Otto la picioare, despre ce-l ţine şi ce-l desparte de ţară.

Ana-Maria Onisei: Care e relaţia ta cu România?
Cristi Puiu: Îmi iubesc foarte tare ţara şi, în măsura care o iubesc, o şi urăsc. Dar România pentru mine înseamnă cartierul în care m-am născut. Înseamnă Bucureştiul, Botoşaniul în care am copilărit la bunici, malul mării, excursiile cu şcoala la Sinaia. Dacă mă duc în afara ţării, mă simt român. Se întâmplă la modul concret, chiar culinar. Cât am stat în Elveţia, ne mai întâlneam cu prieteni români care făceau câte o ciorbă moldovenească... (râde) Odată, i-am rugat pe ai mei să-mi trimită Ion Creangă, Amintiri din copilărie, nu neapărat pentru poveşti, cât pentru limba aia. Era atât de greu departe de ţară, încât mă bucuram şi dacă vedeam un film de Sergiu Nicolaescu.

A.-M.O.: Cum te-ai adaptat, în '96, odată întors de la Geneva?
C.P.: N-a fost uşor. România e un stat tânăr şi e animat de un soi de energie care ne face, pe cei mai mulţi dintre noi, să ne comportăm ca nişte adolescenţi. Comunicarea e aproape imposibilă şi, indiferent de subiectul discuţiei, pasiunile se aprind. Aici, la noi, dialogul se naşte greu şi de cele mai multe ori ajungem să ne pizduim. Omul din faţa ta devine imbecil, dobitoc, coate-goale, maţe-fripte. Cred că este o consecinţă a imaturităţii noastre. O altă expresie a acestei comunicări deviante, dar care spune multe despre ce am înţeles din democraţie, este cea a panourilor "acest parc a fost făcut de primăria sectorului 3". Cum adică? Nu e de la sine înţeles că asta e treaba primăriei?

A.-M.O.: Astăzi (iulie 2011), în apropierea deciziei de a pleca din toamnă să predai la Geneva pentru un an, te gândeşti: pot s-o iau de la zero?
C.P.: O spun direct: aş pleca definitiv din ţară dacă aş avea bani. Şi cred că aş fi mai folositor României dacă aş trăi departe de ea. Dar să trăieşti la Geneva cu un salariu de profesor nu e uşor. Mă gândesc la lucruri cât se poate de practice. Cum ar fi, spre exemplu, să le smulg pe fetele mele dintre prietenele lor şi să le duc aiurea... Nu prea-mi vine...

A.-M.O.: Când ţi-ai dorit, pentru prima dată, să părăseşti România?
C.P.: În 2000, când a câştigat PSD-ul alegerile, am luat formularele pentru Canada. A fost un moment lung, cu plânsete. Pentru Anca, soţia mea, era greu: în 1998 îi murise fratele, într-un accident de maşină, iar părinţii n-o mai aveau decât pe ea. A fost cel mai important motiv pentru care n-am plecat. În 2005, după Moartea domnului Lăzărescu, lucrurile s-au mai echilibrat. La Cannes m-am întâlnit cu Robert Newman, agentul lui Iñárritu şi al lui Polanski, care mi-a propus să-mi trimită scenarii de la Hollywood, să aleg ce vreau să fac. "Nu mă interesează, vreau să fac filme în România", am spus. Nici acum nu văd lucrurile altfel, deşi mă tentează să fac film şi în altă limbă.

A.-M.O.: Dar te-ai simţit şi răsplătit, în ţară?
C.P.: Da. Ştii cum e? Nemulţumirile şi insatisfacţiile apar atunci când vezi că se poate şi nu se face, nu atunci când totul e pierdut. Dacă aş socoti că în România totul e pierdut, aş întoarce spatele şi aş pleca unde aş vedea cu ochii. Când m-am întors în ţară, nu aparţineam niciunui grup, nu cunoşteam pe nimeni în cinema. A fost cu atât mai greu.

A.-M.O.: Care e cel mai dificil lucru în a face film pe româneşte?
C.P.: Lucrul în echipă. E greu să aduni mâna aia de oameni dispuşi să se pună în slujba unei idei. Nu ştim ce este solidaritatea, nu ne respectăm cuvântul dat şi ajungem să facem compromisuri care afectează proiectul. Desenul blocului nu seamănă cu blocul construit. Iar România aşa arată, ca un bloc construit de o echipă dispusa să facă orice fel de compromis. Dacă nu faci compromisuri, eşti perceput de către cei din jur ca un fel de neom, un dictator, "cu ăsta nu se poate discuta". Iar eu am primit eticheta asta de la primul film.

A.-M.O.: Şi cel mai frumos?
C.P.: Cel mai frumos lucru din România e România.

A.-M.O.: Ce te enervează cel mai mult la munca în echipă?
C.P.: Că o parte importantă din oamenii cu care lucrezi, şi mă refer în special la cei care compun echipa tehnică, nu au habar de cinema şi, ca o consecinţă imediată, nu cred în filmul la care tocmai lucrează. Vor ca filmul tău, şi filmul românesc în general, să fie ca producţiile americane. Or, e vorba despre viziuni distincte asupra lumii şi cinemaului. Nu sunt capabili să înţeleagă filmul şi regretă că I.L. Caragiale nu seamănă cu William Shakespeare. Formaţia R.A.C.L.A. are un vers mişto: "Să faci preluări după reluări nu e nicio virtute".

A.-M.O.: Unde greşim noi, românii?
C.P.: Cred că nu înţelegem că omul de lângă noi, cel care a reuşit, ne reprezintă în mare măsură şi pe noi. Ăsta e un pas foarte greu de făcut. În realitate, reuşita celuilalt declanşează în tine invidia şi ura. Dacă ai posibilitatea să-i închizi drumurile cuiva care a reuşit, o s-o faci!

A.-M.O.: Crezi că a face film e o formă de cunoaştere? Cum te-a ajutat să te cunoşti, ce ţi-a dezvăluit despre tine?
C.P.: Cred că m-a ajutat să-mi cunosc limitele. Ar fi bine dacă am înţelege că orice demers artistic este unul cognitiv. Să înţelegem că lucrurile născute din propria imaginaţie sunt la fel de valabile ca şi cele născute din observarea atentă a lumii. Pentru asta e necesară o intervenţie serioasă în planul educaţiei. Când un elev bun la matematică primeşte nota 10 şi la muzică, pentru a nu-i strica media, rezultatul este o anomalie. Apar generaţii care habar n-au ce înseamnă armonia. Iar într-o lume construită împotriva armoniei, n-ai cum să naşti idei.

A.-M.O.: România într-o imagine. Cum o vezi?
C.P.: Ca pe o culă. Ai acces la lume doar din pridvorul mutat la etaj. Cred că nu e o întâmplare faptul că mie îmi plac culele. Se potriveşte foarte bine cu felul în care trăim. Suntem baricadaţi în interiorul nostru, iar comunicarea devine aproape imposibilă; suntem ca nişte turnuri fortificate, pe picioare. Ne apărăm. România este o culă, iar de la etaj răsună heavy metal.

De la pictură, la regie
În 1990, Cristi Puiu, care a studiat pictura de la 10 ani, a participat la o expoziţie în Lausanne (Elveţia), împreună cu alţi tineri artişti români.
Doi ani mai târziu, a luat examenul de admitere la Ecole Superieure d'Arts Visuels din Geneva, actuala Haute Ecole des Beaux Arts, departamentul Pictură.
La finalul primului an, a abandonat cursurile de pictură, pentru a le începe pe cele de film, la aceeaşi şcoală, absolvind în 1996.
A debutat în lungmetraj cu Marfa şi banii (2001).
În 2004, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea a câştigat Ursul de Aur pentru cel mai bun scurtmetraj la Festivalul de la Berlin.
Un an mai târziu, Moartea domnului Lăzărescu i-a adus Marele Premiu "Un certain regard", la Festivalul de Film de la Cannes.
Cea mai recentă producţie a regizorului este pelicula Aurora, care a avut premiera mondială la Cannes, ediţia din 2010.
În 2011, parteneriatul dintre Cristi Puiu şi Bobby Păunescu a încetat în mod oficial. Conform noii înţelegeri, casa de producţie a soţilor Puiu se numeşte Mandragora, iar cea deţinută de Bobby Păunescu poartă numele Mandragora Movies.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer