Ora absurdă (I)

Tăcerea ta e o navă cu toate pânzele ei întinse...
Blânde, brizele flutură flamurile, şi surâsul...
Şi surâsul tău în tăcerea ta e de scări şi de catalige
Cu care mă-nchipui mai sus şi aproape de ceva ce ar fi paradisul...
 
Inima mea e o amforă ce se ciobeşte căzând...
O culege tăcerea ta şi o păstrează spartă, aşa cum este...
Ideea mea despre tine pare un cadavru zvârlit pe plajă... cu toate acestea
Tu rămâi ireala pânză pe care arta mea colorează greşind...
 
Deschide larg toate uşile; iar vântul să ne alunge ideea
Adusă de aburul leneviei ce adie cu parfumul lui prin saloane...
Sufletul meu e o peşteră ce se umple când inundă mareea,
Iar felul meu de a te visa e o caravană de histrioane...
 
Plouă cu aur opac... Dar nu afară, ci-n mine... Se-ncinge
Ora miracolelor, numai cu cenuşă de miracol rămasă-n ea...
În atenţia mea stă o biată văduvă care nicicând nu plânge...
Iar pe cerul meu interior nu a existat niciodată vreo stea...
 
Astăzi cerul apasă ca teama de a nu atinge portul dorit...
Ploaia e măruntă şi goală... Ora are gustul de a fi fost...
Vai, de ce nu s-au inventat paturi pe care să doarmă navele!... Absorbit
În înstrăinarea de sine, ochiul tău pare un plâns fără rost...
Toate clipele mele sunt tăiate din rocă neagră,
Şi dintr-o inexistentă marmură spaima mea cea nebună,
Durerea cu care mă-nveselesc nu-i nici bucurie şi nici durere întreagă,
Iar inversa mea bunătate nu e nici rea, nici bună...
 
Fascii de lictori se desfac pe marginea drumului deodată...
Ale victoriilor medievale insigne n-au ajuns până la cruciade...
În schimb au fost ticsite utile infolii între pietre de baricade...
Iar iarba crescu viguros între şine de cale ferată...
 
Ah, ce bătrână e ora!... Şi plecară toate navele-n larg!...
Pălăvrăgesc pe plajă un odgon mort şi doar zdrenţe de vele...
Despre Depărtări şi orele Sudului, de unde visele noastre-şi extrag
Neliniştea de a visa şi mai mult, până se sufocă şi ele.