Ora absurdă (II)

Seacă fântână în parc pustiu... Palatul ajuns ruine
Te doare să-l vezi... Nimeni nu-şi ridică privirea plecată,
Iar acel loc-toamnă simte până şi el însuşi un dor de sine...
Acest peisaj e un manuscris cu cea mai frumoasă frază tăiată...
 
Nebuna a secerat toate candelabrele glabre,
Murdar de uman, lacul îşi sfâşie scrisorile tremurate...
Sufletul meu e acea lumină ce nu va luci niciodată în candelabre...
Şi ce-ar mai putea râvni spaimele mele? Brize neaşteptate...
 
De ce mă frământ şi mă chinuiesc?... Goale în clar de lună
Dorm toate nimfele... Iar în zori au şi dispărut de acolo...
Pare un naufragiu tăcerea ta care mă leagănă şi îngână,
Iar vocea ta auzită sugerează o liră de fals Apolo...
 
Nu mai sunt ca în cozi de păun ocheadele prin grădinile din poveste...
Par mult mai triste până şi umbrele noastre... Dar mai apar
Risipite pe jos fâşii (poate) din hainele guvernantelor, mai scânceşte
Ceva semănând cu ecoul paşilor pe alei ce îndată dispar...
S-au înecat în sufletul meu asfinţit după asfinţit...
Toate câmpiile mi-au răcorit picioarele cu ierbile lor suave...
S-a stins şi în ochii tăi ideea că ai putea avea sufletul liniştit,
Iar dacă privesc în tine eu văd doar un port fără nave...
 
Au fost ridicate simultan toate vâslele... şi se simte
Prin înserarea holdelor neputinţa lor de a deveni o mare...
Trec prin faţa tronului meu de înstrăinare gesturi cu pietre rare...
Iar sufletul meu e o lampă stinsă, dar încă rămasă fierbinte...
 
Ah, iar tăcerea ta e un profil de creastă-n bătaia soarelui!
Toate prinţesele şi-au simţit sânul mai apăsat...
De la ultima fereastră a castelului se vede numai o floarea-soarelui,
Închipuindu-şi că ar mai fi şi altele, simţirea noastră s-a îmbrumat...
 
A fi şi a nu mai fi!... O, lei născuţi în cuşcă după zăvoare!...
Departe pe Altă Vale se aude un clopot... Imaginat?...
Arde şcoala, iar un copil e închis în sala cea mare...
De ce n-ar deveni Nordul Sud?... Ce-a mai rămas de inventat?...