3,14 / Copac

3,14

Unii au încercat să-l transpună pe mozart
în ritmurile inimii, alţii au cântărit sufletul
şi au găsit că are exact douăzeci de grame,
cineva s-a deşteptat auzind plânsul materiei
 
cel mai greu e să întorci şi obrazul celălalt,
să faci mişcarea lentă a sinucigaşului - nu
te-ar înţelege absolut nimeni - ar fi totuna
cu limba fiarelor, demonstraţia infinitului
într-o peşteră pârjolită din lumea a treia
sau cântecul unei balene sub aurora boreală
 
şi mai greu este să repeţi un vis oarecare
deşi nu ţi-l mai aminteşti - e o copilărie
să crezi că ai putea să mişti obiecte uşoare
cu privirile obosite, că ai putea să fii iubit
pentru un poem scris pe un petec de hârtie
 
poate că individul acela numit casanova
era un mare timid iar teoria lui einstein
este o simplă sfidare, spuse pictorul orb
pipăind crinii şi gustând albul de plumb.


Copac

Biet simulant printre albele cruci ale stării
de graţie. Aplecată spre centru nici umbra
nu ţi se mai cunoaşte acum. Arbore uscat
cu verticala bolnavă străjuind singura zare
posibilă. Miraj descompus în spectrul rece
al contraluminii, rest al pădurilor răstignite
de focul antic. Doar rădăcina mai soarbe o
sevă amară, restul e mort şi rezonează deja
cu scândura, cu talaşul. Te-ai visat corabie
şi vei fi grindă de pod, ai vrut să pluteşti şi
vei fi cuib de carii. Ai vrut să fii carte, însă
nici o literă nu te va înnegri vreodată. Jarul
de un ceas, dogoarea ta iute uitată. Cenuşa,
cu mult noroc ajunge cerneală, o pată pe un
deget de copil visător. Descrie-te, cuvântă!