Moştenirea Matildei Turpin

Álvaro Pombo este una dintre vocile inconfundabile ale literaturii spaniole contemporane. Romanele sale au fost distinse cu premii precum Herralde de Novela (1983), Premiul criticilor din Spania (1990), Fastenrath (1999), Planeta (2006) sau, cel mai recent, Nadal (2012).

Licenţiat în litere şi filosofie la Universitatea Complutense din Madrid, Álvaro Pombo şi-a continuat studiile la Birkbeck College, în Londra, unde a şi locuit între 1966 şi 1977, iar din 1973 a început să publice, debutând cu un volum de poezii intitulat Protocolos. Întors în Spania, în 2004 a fost primit în Academia Regală Spaniolă. A avut o scurtă incursiune în politică, candidând pentru un mandat de senator din partea partidului UPD (Unión Progreso y Democracia), fără a-l obţine, însă.

Romanul Moştenirea Matildei Turpin i-a adus în 2006 premiul Planeta, unul dintre cele mai importante premii literare din Spania şi al doilea din lume după Nobel ca valoare financiară.

O casă elegantă pe o stâncă în nordul Spaniei este peisajul care deschide şi apoi încheie romanul lui Álvaro Pombo. Ascultăm povestea Matildei Turpin: o femeie care, după 13 ani petrecuţi ca soţie şi mamă a trei copii, se îmbarcă într-o carieră spectaculoasă în lumea finanţelor la nivel înalt, în Londra. Dar povestea e spusă în absenţa personajului principal: Matilda moare la 56 de ani, lăsând în urmă o familie şi doi servitori care încearcă să îşi rearanjeze viaţa în lipsa ei. Care este adevărata moştenire a Matildei Turpin? Ce s-a pierdut odată cu dispariţia ei? Şi ce se va întâmpla mai departe în acest roman polifonic, al reflecţiei şi al singurătăţii, al gândurilor de răzbunare din sânul unei familii în care fiecare se consideră nedreptăţit?

Un roman demn într-adevăr de premiul Planeta. Aplecaţi-vă asupra lui cu atenţie. E un roman care cere răbdare şi efort, dar dezvăluie în schimb o formulă inteligentă de concepere a lumii noastre, o formulă valabilă azi şi acum, dar şi - probabil - pentru totdeauna. (Juan Antonio González Fuentes)


- Mă bucur că până la urmă te-ai hotărât să rămâi, zice Antonio, aflat la volan, accelerând ca să ţâşnească prin prima bucată a drumului pe şoseaua spre Lobreña, de acolo începând serpentinele drumului regional ce conduc în fine la ultimul tronson, drumul comunal care n-a fost niciodată asfaltat cum trebuie şi care duce la Asubio, domeniul căţărat pe faleze râpoase al lui sir Kenneth Turpin, tatăl Matildei.
- Oare Emilia o să se simtă bine acolo? întreabă Juan Campos, aşezat lângă Antonio Vega pe scaunul din faţă al încercatului Opel Senator.
- Emilia o să se obişnuiască sigur. Dar nu ştiu tu...
- Eu o să mă descurc.
- Nu-i de-ajuns să te descurci. Doar ştii şi tu. Acolo-i chiar sălbăticie şi acuma-i încă şi mai rău, cu iarna asta care se apropie vertiginos.
- N-aş putea să fac asta fără voi. Fără tine.
- Asta e evident.
- În plus, voi nu trebuie să rămâneţi tot timpul. Cel mai greu e rodajul, ştii tu, să te obişnuieşti cu casa. După aceea o să mă mai ajute Boni şi Balbi. Balbi e o bucătăreasă fantastică. Dacă mănânc bine o dată pe zi, mi-e mai mult decât suficient. Gustarea de seară se poate încropi din orice...
- Chiar o să rămâi aşa de mult timp, adică pentru totdeauna?
- Vreau o încheiere, Antonio. Zi-i cum vrei: o viaţă nouă. Ca să începi la vârsta mea o viaţă nouă, trebuie să dispară tot ce a fost înainte. De la moartea Matildei nu s-a mai întâmplat mare lucru şi eu nu mă văd îmbătrânind în apartamentul din Madrid.
- Asta aşa e. Nici eu nu te văd. Deocamdată arăţi la fel ca întotdeauna...

Juan Campos zâmbeşte. Şi Antonio. Amurgul înnorat se năpusteşte peste ei. Maşina a trebuit să încetinească din nou. Luminile din Lobreña pâlpâie în depărtare: un sătuc de pescari prin care nu trebuie să treacă. Rafale de ploaie pe parbriz. Juan Campos îl priveşte cu coada ochiului pe şofer. E simpatică - se gândeşte - fidelitatea asta a lui Antonio Vega, aşa de plăcută, aşa de nemeritată.

E o mutare pe care Juan Campos o plănuia de un an întreg şi pe care în sfârşit s-a hotărât s-o traducă în faptă la începutul lui octombrie. Gil Stauffer a golit apartamentul din Madrid, biblioteca lui Campos, care nu e imensă, dar tot are vreo patru mii de cărţi, toată camera de zi şi mobilierul din birou... A fost o mutare uşoară, dar Gil Stauffer a pretins un bonus considerabil din cauza destinaţiei deloc primitoare. De toate acestea s-au ocupat eficient Antonio şi Emilia. A fost vorba de dezmembrarea casei din Madrid şi de transformarea aproape radicală a casei din Asubio ca să devină locuibilă, şi toate astea au luat o vară întreagă. Dacă iei în considerare că prin testamentul Matildei are dreptul să dispună liber de o treime din avere, la care se adaugă patrimoniul discret pe care l-a adunat el însuşi, poţi să spui că Juan Campos e acum un văduv rezonabil de bogat. Ciudat că Matilda Turpin a lăsat puţine obiecte personale ca amintire: de hainele şi de caseta de bijuterii, redusă ca dimensiuni, s-a ocupat fiica lor Andrea. Succesiunile celor trei fii sunt mai mult decât considerabile. Au rămas bani cât să le şi prisosească tuturor. Toate amintirile de familie - care se presupune că sunt amintiri ale amândurora - sunt, acum că mutarea a făcut ca privirea lui Juan Campos să devină enumerativă, obiecte colecţionate de Juan, amintiri doar ale lui, pe care Matilda abia dacă le-a băgat de seamă. Bunurile mobile pe care Juan Campos le-a transportat la Asubio sunt doar ale lui în sensul că aproape unul câte unul au fost alese de el din cataloage sau vizite prin anticariate. Matilda n-a avut niciodată chef să-şi decoreze casa şi luxul, ba chiar şi confortul, i-au fost tot timpul indiferente.

La modul confortabil se simte obosit Juan Campos. Cele cinci ore lungi în tren de la Madrid l-au moleşit: oboseala e mai mult o stare de spirit decât o senzaţie corporală. Toată această încheiere, incluzând aici hotărârea de a se retrage la Asubio, mutarea efectivă din apartamentul de la Madrid, călătoria cu trenul şi în sfârşit acest drum cu maşina, e în sine un proces hermeneutic. Să-şi spună "sunt obosit şi doresc această încheiere, această retragere" face parte dintr-o decizie conştientă pe care Juan Campos a început s-o alcătuiască în gând imediat după moartea soţiei lui.

Opelul, într-a doua, ia în piept acum urcuşul şerpuitor cu care începe sosirea la Asubio. E aproape noapte, vreme închisă şi ploioasă, consonantă cu inima lui Juan Campos. Nu încape nicio îndoială că am fost fericiţi! - meditează Juan Campos - ca şi cum ar răsfoi nesigur, foarte pe îndelete, filele unui album. A fost o fericire prevăzută în buget: cum să nu fim fericiţi Matilda şi cu mine! Juan Campos îşi permite uneori asemenea exclamaţii mentale care conţin, invariabil, un soi de gust remanent de dubiu şi ironie: o ironie uşoară precum senzaţia că îmbătrâneşti. Nu-i aşa că a existat, în dorinţa lui Juan Campos de a fi fericit, impregnându-se el de o dorinţă analogă a Matildei de a fi fericită, o creştere exponenţială a voinţei, o edificare a celor două vieţi ale lor, care a inclus mai apoi naşterea copiilor, dar şi, paradoxal, despărţirea traiectoriilor celor doi soţi? Traiectoria de intensitate joasă, de low profile academic a lui Campos, şi intensa carieră socială, financiară, de femeie de afaceri, a Matildei, nu s-au potenţat oare în disjuncţia lor tot atât cât s-au potenţat în joncţiunea lor pe vremea când s-au căsătorit din dragoste la douăzeci şi cinci de ani? Toate plăcerile maturităţii s-au maturizat - da sau nu? - deodată pentru amândoi, chiar şi atunci când nu erau împreună şi vorbeau doar la telefon. Da, la început era emoţionant să o urmăreşti de la depărtare şi să asculţi la sfârşit de săptămână - deşi nu toate sfârşiturile de săptămână -, stând în faţa focului la Madrid sau la Asubio, relatările despre cumpărări şi vânzări, reflecţiile despre factorii care au stimulat în anii '70 creşterea numărului de inovaţii financiare. Ascultând enumerarea exaltată a Matildei privitoare la dezvoltările tehnologice rapide în domeniul abordării informaţiei sau legate de influenţa negativă asupra solvabilităţii bancare a crizelor cauzate de datoriile externe în ţările în curs de dezvoltare, Juan zâmbea. Încetul cu încetul, totuşi, a încetat să mai zâmbească şi să mai fie îndatoritor. În timp ce Opelul îl târâie la Asubio, spre locul său de retragere în calitate de văduv, Juan îşi aminteşte că până la urmă afacerile Matildei l-au plictisit... Şi a fost cumplită apariţia primelor simptome de cancer, diagnosticul categoric, nu foarte lunga boală şi moartea. Moartea Matildei a făcut lumea să se stingă. Şi m-a lăsat pe mine îndurerat şi liniştit. Şi ăsta e tot un comentariu ironic, e tot o expresie a unei mucalite reticenţe mentale? Căsnicia noastră - meditează acum Campos - n-a avut decât un singur defect: faptul că, relativ, i-am neglijat pe copii. Copiii. Imaginea celor trei copii: Jacobo, Andrea şi Fernando mezinul, face să se clatine acum oboseala liniştită a lui Juan Campos şi îl nelinişteşte. Fiii - mai ales Fernando - ar trebui să fie propria sa carte a neliniştii: aici probabil că va fi citit Juan Campos tot zbuciumul şi neliniştea necontenită pe care niciodată nu i le-au inspirat copiii lui şi nici soţia în timpul vieţii acestei soţii. Şi acum, ce? Acum neliniştea şi liniştea îşi dau una alteia hrană în pace.

Antonio a claxonat în faţa grilajului de la casa paznicilor: apare Bonifacio, Boni, schimbă câteva cuvinte între ei: Bun venit, domnule. Opelul porneşte şi în fine se opreşte în faţa porţii de la Asubio. Emilia a aprins luminile de la intrare. Şi acolo străluceşte ea cu pulovărul ei pe gât şi cu blugii negri: ce tânără pare în înnoptarea ploioasă, ce singură, ce întunecată şi profundă!


Plăcerea vitezei. Beţia. Puternicul Porsche Boxster negru. Senzaţia încurajatoare că poţi să treci de la zis la făcut dintr-un salt. Fernando s-a hotărât să-şi facă apariţia pe neanunţate la Asubio şi a şi pornit la drum. Aproape că a şi ajuns: Nu o să se retragă taică-meu în pace. N-o să-l las eu în pace. N-o să-mi scape el aşa... De mai multe ori, în cele patru ore de drum, a depăşit toate limitele posibile de viteză. Câteva zile deja de când Juan Campos s-a instalat la Asubio. Fernando îşi propune să nu-l lase să-i tihnească Asubio câteva zile, cel puţin un sfârşit de săptămână. Ce poate fi mai uşor decât un weekend dezagreabil când pui în balanţă douăzeci şi ceva de ani de lipsă de iubire paternă? Fernando Campos vibrează împreună cu maşina lui la viteza nebună a gândurilor pline de venin. Adolescenţa a venit peste el acum vreo treisprezece ani, a coincis cu avântul luat de Matilda şi claustrarea lui Juan Campos în biroul lui unde citea şi asculta muzica de cameră a lui Brahms, concertele pentru clarinet. Se aşeza la cină cu fiii lui şi părea adormit. Matilda suna din Zürich, din New York, din Londra. S-au iubit părinţii mei? Îmi iubeam eu mama? O uram? Fernandito acesta de acum, aşa de băgat în viteză, nu-i capabil să mai decidă care-i una şi care-i alta. Acum nici nu mai are pretenţii la aşa ceva, dar atunci, în adolescenţă, avea nevoie să zăbovească asupra lucrurilor de genul ăsta: aveam nevoie să mi se dea timp. Cine a avut grijă de mine? Antonio Vega a avut grijă de Fernandito şi de Andrea şi de Jacobo. Ce e cel mai simplu acum e să se lase purtat de înfierbântarea pe care i-o dă dorinţa de a-l agasa pe taică-său cel puţin un weekend. Spre deosebire de fiul risipitor rilkean - care n-a vrut să fie iubit -, Fernando Campos a vrut să fie iubit şi n-a fost. Dar nici tratat cu dispreţ n-a fost şi nici maltratat. Pur şi simplu n-a fost iubit. Şi nici măcar nu şi-a dat seama de asta pe vremea când se întâmpla respectivul fapt. Şi-a dat seama după aceea, precum cineva care simte o neplăcere nedefinită în plex şi îşi aminteşte că a mâncat hamsii în oţet, cu prea mult oţet, noaptea trecută. Conexiunile cauzale ale mişcărilor sufletului se fixează întotdeauna a posteriori, de aceea aproape întotdeauna se denaturează. Îşi aminteşte acum, în mijlocul autostrăzii, textul unui heteronim al lui Pessoa, Alberto Caeiro: Câmpul, la urma urmei, nu-i >la fel de verde/ pentru cei iubiţi şi pentru cei neiubiţi: a simţi înseamnă a fi distras. Accelerează peste măsură din nou dând peste cap textul neliniştitor. Ce-a vrut să zică Pessoa? Fernando Pessoa a vrut să spună că fiul lui Juan Campos, acest Fernando Campos cu Porsche-ul lui negru, e mai apt să aprecieze verdele câmpiilor şi peisajele şi frumuseţea în general tocmai pentru că nu a fost iubit, pentru că a cunoscut lipsa iubirii. În schimb, drept premiu, o intensificare a sensibilităţii poetice şi erotice. Super bonus de rahat! Să duci la îndeplinire un proiect ca acesta al lui Fernandito - proiectul de a-l minitortura pe taică-tău care s-a retras la ţară, de a-l împiedica să se retragă fără bătaie de cap, măcar un weekend - necesită o înfocare puerilă. Aproape că e mai surprinzător aspectul ăsta pueril decât voinţa gravă de răzbunare pe care proiectul îl comportă deopotrivă. Ce se gândeşte Fernandito să facă? Poate fi perturbat Juan Campos? Fiul său cel mai mic şi-l aminteşte interiorizat. Aşa de interiorizat când era singur (sau împreună cu ceilalţi fii sau împreună doar cu Fernandito, care îl privea cu ochii lui pe atunci încă blajini ca ai unui câine), încât atenţia neprecupeţită cu care o trata pe nevastă-sa când se reunea toată familia lui Fernando Campos i s-a părut întotdeauna dubioasă. Orice faptă bună i se pare acum lui Fernando prejudiciată de un curent subteran de duplicitate. În cazul particular al tatălui său, duplicitatea i se pare cu atât mai evidentă, cu cât e mai puţin capabil să o indice precis: de aceea merge la Asubio în seara asta ploioasă de octombrie riscându-şi viaţa sa şi pe-ale altora în Porsche-ul lui negru cu o sută şaizeci la oră: ca să dezdoaie duplicitatea, ca să desfacă îndoitura, să despăturească împăturita duplicitate, să-l demaşte pe tatăl ascuns după măşti, căsnicia ascunsă în spatele măştilor. Şi nu e mijloc mai bun să demaşti pe cineva decât să-i pui la încercare nervii. Dezaxaţii sar singuri în aer, izbucnesc şi scot totul din ei. Chiar el, însuşi Fernando, pierzându-şi candoarea cu mulţi ani în urmă, în adolescenţă, şi-a pierdut cumpătul nu o dată. Tatăl său, parţial şi mama sa, l-au considerat un copil nervos, cel mai agitat dintre cei trei fraţi. Maică-sa îl lua peste picior când îl vedea nervos, aproape că-i plăcea la nebunie să-l scoată din sărite. Şi, deşi considerat cumva unic, a fost (asta-i de neiertat, asta-i neprescriptibil) tratat la fel, exact ca Andrea şi Jacopo cei ascultători şi dispuşi să-şi plece gâtul vieţii comode şi conformismului. Dar la ce fel de dovezi apelează Fernando Campos când se referă la duplicitatea tatălui său, mai cu seamă a tatălui, mai mult decât a mamei? Poate fi vorba de dovadă dacă nu există şi un obiect corespunzător ei, vădit şi dovedit? Fernandito crede în posesia adevărului în ceea ce priveşte duplicitatea părinţilor lui. Dar, în douăzeci şi ceva de ani, n-a putut aduce nicio coroborare a ceea ce lui îi apare drept evident: de asta merge la Asubio: ca să obţină dovada că părinţii lui nu doar că nu l-au iubit pe el în particular, ci nici nu s-au iubit unul pe altul, şi că pretinsa dragoste conjugală a fost doar o manevră de imagine, o punere în scenă a unui gol interior profund care, în ce-l priveşte pe taică-său, când va fi luat cu forţa, va dezvălui ceva încă şi mai grav, orice va fi să fie: o trădare ruşinoasă pe care de comun acord au ascuns-o, au negat-o, au tăinuit-o ca să continue să guste din aparenta lor fericire de oameni cu bani. Golul - decide Fernandito, căzut în extazul vitezei cu care înaintează Porsche-ul -: asta-i ceea e au vrut ei să ascundă, nonsensul vieţilor lor, existenţa lor fără sens. Aceasta e forma extremă a nihilismului: nimicul, lipsa de sens eternă! (citat aproximativ din Nietzsche, Opera postumă - Eterna reîntoarcere - n.trad.) Dar acest nimic al lipsei de sens e imprecis, prea de necuprins şi imprecis. Fernando Campos începe să suspecteze acum, degustându-le pe îndelete, alte goluri mai mici, mai tăioase, mai sordide, în viaţa părinţilor lui. Iată ce temă elegantă are acest sfârşit de săptămână. Şi acum zâmbeşte. Recunoaşte peisajul acesta pe care-l traversează în viteză, cheile şi despicătura lor profundă şi râul de munte prăvălindu-se bolovănos, ciuruit cum e de ploaie şi de stâncile ascuţite, luat cu asalt de şuvoaiele fără mătci ale munţilor în iarnă. A trebuit să reducă viteza ca să nu se răstoarne pe şoseaua asta care încă are sens dublu. Să ia curbele precis, abia reducând viteza e una dintre plăcerile lui. Îl face să se simtă stăpân pe vehicul şi pe sine însuşi. Fernandito Campos ştie că o parte din meritul acestei precizii i se datorează mai mult maşinii decât lui: sistemele de stabilitate ale automobilului nu-l lasă să derapeze pe curbele astea pe care le ia cu o sută la oră. Zâmbeşte pentru că ştie că e nedrept cu părinţii lui. Zâmbeşte pentru că îşi propune să fie nedrept cu tatăl lui în acest weekend: scurt şi nedrept: în viteză nedrept. A fost o vreme a comunicării cu tatăl lui şi a exaltării alături de el. Nu a durat prea mult: a fost perioada care a precedat vârsta de şaisprezece ani, acest interval al primei clase de liceu, între paisprezece şi cincisprezece ani: acolo, în acest interval, s-a simţit iubit de tatăl său, admirat fizic, mângâiat cu privirea: îmbrăţişări viguroase, gimme five în meciurile de volei pe plajă în vara aceea. Mai ales acolo a simţit, în acea primă clasă de liceu, că tatăl lui îi admira inteligenţa rapidă. Pasiunea lui Fernandito pentru viteză, de îndată ce a avut prima lui maşină, la optsprezece ani, a fost doar o imagine mnemonică, chiar dacă vioiciunea deliberată se anchilozase în comparaţie cu senzaţia de-a fi mereu în stare de alertă în prezenţa tatălui său de fiecare dată când acesta făcea referinţă, vorbind cu alţii sau cu însuşi Fernando, la inteligenţa rapidă a lui Fernandito, intuitiv şi rapid ca un rechin tânăr. Ce prostie! Înduioşarea asta durează mai mult decât ar vrea Fernandito să dureze. Coincide cu atenţia pe care trebuie să o dea în momentul de faţă complexităţii cheilor mai întâi de toate, şi apoi drumurilor comunale. Aproape fără să-şi dea seama când şi cum, în faţa Porsche-ului se înalţă deja feroneriile gardurilor din Asubio. Claxonează, e aproape unsprezece noaptea. Plouă din belşug. Bonifacio se iveşte din casa paznicilor cu o umbrelă enormă. Bine aţi venit acasă! strigă Bonifacio. A ajuns. Mai claxonează o dată. Se aprind luminile de la intrare. Însuşi Juan Campos deschide uşa principală. În spatele lui, figura zveltă a lui Antonio. Asta e întoarcerea, şopteşte Fernandito şi îi zâmbeşte tatălui său.

III

Cu o noapte în urmă se făcuse târziu. Fernando şi-a făcut apariţia fără să anunţe pe nimeni, la ora cea mai nepotrivită cu putinţă. Antonio recapitulează scenele iuţi din noaptea trecută: tot aşa corecta cu ani în urmă compunerile lui Fernando, ale Andreei şi a lui Jacobo: scrisul plin de greşeli al celor trei. Fernando ştie prea bine că tatăl său se stinge, literalmente, după cină - high tea, cum îl numeşte el -, luată între şapte şi şapte şi jumătate. Stă şi citeşte sau dormitează în faţa şemineului din camera de zi. Pe la unsprezece sau doisprezece îşi ia o carte şi se duce în pat. Lui Antonio rutina asta a lui Juan i se pare liniştitoare. El însuşi cinează cu Juan pe la şapte. Emilia, care pe vremuri nu-şi refuza niciodată plăcerea de a mânca, acum aproape că nu mai mănâncă seara: ronţăie câţiva pumni de caju şi bea whisky în faţa televizorului când se uită amândoi, Emilia şi Antonio, în apartamentul lor dintr-o latură a casei. Plouă. A plouat ieri toată după-amiaza, şi seara, şi noaptea. Porsche-ul negru parcă ar fi atras ploaia intensă care şfichiuieşte balcoanele şi terasele. S-a ridicat vântul posac care răscoleşte hornurile de la cele trei şeminee pe lemne din casă. Antonio a făcut focul în soba din dormitorul lui Juan. Bonifacio a telefonat din casa de jos să spună că Fernando a ajuns chiar acum. De aceea Juan şi Antonio l-au aşteptat la poartă. Câte emoţii complicate îşi dau întâlnire în amiaza asta care urmează nopţii în care Fernando Campos a venit la Asubio! Câte emoţii se ciocnesc cap în cap unele de altele agregând şi dezagregând această amiază ploioasă, Cantabrica, tufişurile şi pajiştile verzi plouate, cufundate în melancolia ceţii şi a mării, litania monotonă a mării, furia pietroasă a mării, marea, întrepătrunsă cu viaţa şi moartea! Matilda Turpin n-a avut niciodată vreo îndoială şi i-a dat din energia ei şi Emiliei: fără nicio îndoială au trăit amândouă până la moartea Matildei. Antonio recapitulează noaptea de ieri şi viaţa de dinainte ca un om care corectează caietele şcolarilor la lumina unei lămpi de examinare prinse de birou într-o amiază ploioasă, complicată, emotivă. E amiază, da: o amiază gri dezamăgită, care s-a ridicat odată cu ceaţa şi a continuat aşa, cătrănită, decepţionată.

Fernando Campos se simţea mai plin de curaj ieri noapte când trecea prin chei la volanul Porsche-ului decât acum, stând la masa de prânz în faţa tatălui său, împreună cu Emilia şi Antonio. E ceva simplu, liniar, ermetic, în prezenţa fizică a tatălui său - în tăcerile prea îndelungate ale tatălui său - şi în amabilitatea lui firească faţă de toţi, faţă de însuşi Fernandito, şi asta face anevoioasă agresiunea, face anevoioasă mai ales crearea sau menţinerea unei situaţii tensionate în care agresiunea să crească aşa cum ar înflori nişte plante veninoase. Fernando Campos ştie familii care nu fac decât să se certe, ai căror membri - chiar dacă se iubesc şi nu pot trăi unii fără alţii - par totuşi să se afle într-o perpetuă stare de excitaţie agresivă, într-o necontenită înfruntare care câteodată frizează ridicolul, câteodată tragicul, deşi niciodată nu ajung la pumni şi totul se reduce la zâzanii cu urlete şi ţipete: infantilismul ăsta pe care Fernandito îl detestă. În astfel de medii, provocarea, agresiunea, e mereu ghemuită la pândă şi poate trece din potenţă la act cu orice pretext. În familia lui, în schimb, deja de pe vremea Matildei, de pe vremea celor mai îndepărtate amintiri din copilăria lui Fernando, n-a existat nicio ceartă. De la bun început, Juan şi Matilda şi-au trăit viaţa de cuplu într-o interiorizare absentă, ca şi cum, întrucâtva, consecinţele acestui cuplu, viaţa de familie, copiii n-ar fi avut legătură cu ei. Şi acum? Acum era din nou la fel, fără Matilda, fără mama, dar la fel, ca şi cum s-ar trage linia la însumarea unor termeni odioşi. Fernando are senzaţia că nu poate să focalizeze clar scena, de parcă tatăl lui, Antonio şi Emilia ar fi indefinibili. Şi el însuşi, care îi priveşte din perspectiva lui, ar fi, la rându-i, un element perturbator, un schimbător de căldură care falsifică totul, un fals, un falsificator ego cogito al cărui cogitatum ar fi, începând de la simpla intuiţie imediată până la propoziţiile generale, lipsit de orice precizie. Ceva ca un fel de flux de umilinţă îl face să nu zică nimic aproape tot timpul cât durează acest prânz, plin de simplitate de altfel. Fernando Campos nu izbuteşte să focalizeze cu precizie acest prânz plin de simplitate în Asubio pentru că sentimentul de umilinţă, rana din narcisismul lui infantil, sunt neprescriptibile. Îl iubesc, aceasta e una din datele problemei pe care Fernando o învârteşte acum în cap ca o bilă pe o ruletă. Şi vrea să lase pe seama hazardului ruletei anihilante decizia de a-l leza sau de a-l iubi pe tatăl său. Aici sunt Antonio şi Emilia, atât de asemănători între ei, atât de ponderaţi ca întotdeauna, atât de neutri, chiar dacă au intervenit aşa de mult în viaţa lui Fernando când era mic. Pe amândoi a fost gelos Fernando, şi în copilărie şi în adolescenţă. De ce părinţii lui au fost întotdeauna distanţi faţă de copii şi totuşi n-au păstrat nicio distanţă în relaţia lor cu Emilia şi Antonio? În această amiază ploioasă, aşa de tristă, aşa de plată, aşa de pe potriva unei inimi pustii - se gândeşte Fernando -, aşa de pe potriva mea, eu care am venit aici ca să-mi urăsc tatăl şi mă trezesc, în schimb, cuprins de gelozie şi descopăr că-l iubesc, că vreau să-l îmbrăţişez. De ce nu mă apucă tata şi nu mă trage cu sine în sufletul lui, în camera lui de zi, în faţa şemineului lui, în faţa mării celei aspre şi bolovănoase şi ucigătoare? De ce tata nu mă apucă şi nu mă trage în inima lui ca să mă mângâie şi să mă iubească? Eu, atunci, aş fi bun, aş fi grandios. Dacă tata m-ar iubi, aş ajunge să fiu eu cel dintotdeauna, cel care n-am ajuns niciodată să fiu, pentru că nu mă iubeşte, şi nici dimpotrivă.

În felul său lent, minuţios - puţin rece deşi afectuos, delicat distanţat faţă de obiectul contemplaţiei şi chiar faţă de obiectul dorinţei -, reflectează Antonio în această amiază ploioasă, din nou, asupra actualului prânz în patru în acest Asubio de unde lipseşte Matilda Turpin. Familiaritatea bucătăriei de acasă: merluciu pané, salată verde cu roşii şi fără ceapă, brânză la desert, ceva fructe, un vin bun de Rioja, cafeaua care se va servi mai târziu în faţa şemineului din camera de zi... Ce e interesant - gândeşte Antonio - e ritualul dintotdeauna democratic al acestor prânzuri şi al acestor întruniri. Pe vremea Matildei fiecare cobora dimineaţa să-şi pregătească micul dejun, şuncă cu ouă şi pâine prăjită. Se respectau obiceiurile englezeşti: un elevenses, pe la unsprezece dimineaţa, şi la apartamentul de la Madrid, şi la Asubio, şi când era Matilda, şi când era plecată. Organizarea întregului ansamblu de ritualuri domestice a fost întotdeauna sarcina Emiliei, în conformitate cu protocolul strict, deşi foarte simplu, pe care îl concepuse Matilda: cele două cupluri trebuiau să facă cu rândul la gătit, la servirea mesei şi la transportarea farfuriilor de la bufet la masă. La Madrid exista o bucătăreasă şi o menajeră, dar Matilda prefera să nu se vadă înconjurată de servitori. Ideea pe care Matilda o avea asupra vieţii, atât în anii în care a stat acasă, cât şi după aceea, era degajată: minime servicii indispensabile: toată lumea, inclusiv copiii, când o să crească, trebuia să fie în stare să facă orice treabă în casă. Relaţiile dintre toţi erau prietenoase, simple, clare. Chiar de la început (când Antonio şi Emilia s-au mutat în casa Matildei), senzaţia de viaţă dezinvoltă, clarificată, cu capul pe umeri, guverna orice acţiune a lor. Amândoi, Emilia şi Antonio, au învăţat în acelaşi timp, uimiţi, amuzaţi, curând entuziasmaţi, acel mod de trai al cuplului mai în vârstă, aşa de fără complicaţii, aşa de ultramodern, aşa de puţin convenţional sau de conservator. Faptul că era o moştenitoare bogată părea să se limiteze, în cazul Matildei, la posibilitatea de a deţine o graţie în plus, o aptitudine în plus, o piedică în minus. Ajungând în acest punct, Antonio nu poate să evite în după-amiaza aceasta urma insidioasă a melancoliei. După-amiaza asta cu burniţă, după-amiaza asta fără nicio semnificaţie precisă, după-amiaza asta în stare să anuleze totul. Matilda a fost sufletul a toate astea, sufletul nostru al tuturor... Au terminat de mâncat. Cei trei bărbaţi savurează vinul de Porto. Prin geamuri, Antonio priveşte spre cerul iernatic zorindu-se să cadă peste Asubio. Şi nu ştie cum să citească situaţia de faţă: nu ştie decât să citească pe litere melancolia mereu crescândă a după-amiezii.

Antonio o priveşte acum pe Emilia aşezată în faţa lui, între Juan Campos şi Fernando Campos, care stau aşa, faţă în faţă, la masa asta ovală. Toate mesele din toate sufrageriile Matildei au fost mereu ovale. Ura mesele lungi, care i se părea provinciale, cu criteriile lor ierarhice de aşezare şi cu doi capi de masă. Această contemplare a soţiei lui, tot mai frecventă după moartea Matildei, are în după-amiaza asta o acuitate aparte: Emilia pare obosită. E o femeie brunetă, foarte subţire, elegantă, înaltă, pe care Matilda a cunoscut-o foarte de tânără şi pe care a făcut-o asistenta ei personală. Emilia o însoţea pe Matilda peste tot. Matilda a murit la cincizeci şi şase de ani, iar Emilia a rămas răvăşită şi mai ales - gândeşte pentru a milioana oară Antonio în această după-amiază - a rămas mutilată, fără nimic de făcut, fără niciun proiect personal. Toate proiectele personale ale Emiliei în timpul vieţii Matildei erau proiectele Matildei. Emilia a rămas goală şi cu toate astea plină încă de o enormă cantitate de elan, care până acum s-a tot desfăşurat. Adevărata fiică a Matildei a fost Emilia, nu Andrea. Moartea Matildei a fost cumplită, moartea sa proprie a fost o agonie înverşunată. Cancerul, moartea au smuls-o pe Matilda foarte tânără încă, cu o doză imensă de chef de viaţă. Matilda n-a iertat lumii, celorlalţi, moartea aceea prematură, care o făcea să eşueze, care îi dădea peste cap ultimele planuri pe care le avea sub control, pentru că Matilda Turpin s-a îndârjit să se ocupe de ele personal chiar şi atunci când nu putea să-şi mai organizeze amănunţit afacerile.

Emilia e acum mişcarea reziduală, restul de acceleraţie pe care l-a lăsat imprimat în vieţile tuturor Matilda Turpin. Antonio nu e un personaj reflexiv: e un bărbat liniştit care se simte în largul lui îndeletnicindu-se cu ocupaţii secundare într-o familie, cu condiţia să se poarte bine lumea cu el: a făcut-o şi pe şoferul, şi pe tâmplarul, şi pe administratorul şi, mai ales, de-a lungul întregii copilării şi a primei tinereţi a copiilor, a făcut-o pe preceptorul. Şi-a făcut educaţia cu Juan Campos, care la rândul lui a fost un fel de preceptor pentru Antonio. Chiar şi azi pe Antonio Vega îl caracterizează o amabilă acceptare a anonimatului, e mulţumit de viaţa lui, şi ar fi chiar fericit dacă decăderea Emiliei n-ar fi pe zi ce trece tot mai vădită.

Aproape că n-au vorbit deloc în timpul prânzului. Juan Campos suspină şi dă să se ridice. Rămâne totuşi pe scaun, mai privind câteva clipe cu ochii mijiţi această scenă finală a prânzului în Asubio care îşi ocupă şi el locul lui între alte mii de prânzuri asemănătoare în prezenţa Matildei. Acum, gândul acesta e deprimant. Dar Juan Campos nu se înfruntă niciodată deschis cu deprimarea, ca şi cum deprimarea ar fi un contur, o bordură neclară a vieţii. Juan e ferit de deprimare pentru că nu o neagă şi nici nu o afirmă. E de preferat atunci această Matildă absentă, moartă, destrămându-se în memoria scăpătândă a tuturor celor prezenţi, celeilalte Matilda, viguroase, fermecătoare, dar, în acelaşi timp, reci, agresive, care aproape că nu lua în seamă acele amănunte ale vieţii care nu o priveau în mod direct? A fost o tensiune în timpul prânzului, dar nu din cauza Matildei. E vorba doar de Fernandito care, poate, a venit la sfârşitul ăsta de săptămână - bănuieşte acum Juan şi zâmbeşte - doar ca să mă sâcâie puţin.

Emilia ia farfuriile de pe masă, lăsându-se ajutată de Antonio. Fernandito, aşezat încă, bea apă cu înghiţituri mici. Mereu s-a prevalat de privilegiul de a fi mezinul casei. Acum Antonio, ca şi cum ar trebui să rezume într-un singur rând un întreg episod sau o viaţă întreagă, se gândeşte: casa asta s-a sfârşit odată cu Matilda. Ce mai rămâne acum e umbra, coaja a ceea ce a fost. Dar tot Antonio îşi dă seama că să spui aşa ceva înseamnă totodată să spui un neadevăr, o absurditate: de bine de rău, noi suntem încă aici, iar noi suntem fiinţe substanţiale. Ce-o să fie, ce-o să se aleagă de noi?

IV

- Ce maşină super! spune Emeterio. E amiaza de duminică, nu mai plouă, e frig, Porsche-ul negru în peisajul verde închis parcă sperie puţin, aşa cum stă parcat în faţa casei care, construită pe două niveluri, cu latura principală spre mare, privită din partea asta înfăţişează o faţadă cu un singur etaj şi pare o căsuţă deloc înaltă, nici măcar foarte mare. Vara e acoperită de iederă, iar iarna (sau pe vremea asta de sfârşit de toamnă) are aerul acela de dezolare pe care îl au casele acoperite cu plante agăţătoare cu frunze caduce.
- Eh, nu-i rea! răspunde Fernando Campos, care tremură de frig îmbrăcat doar în cămaşă. Emeterio are o vestă groasă de fâş şi nişte cizme Panama Jack din piele brută. Are cam aceeaşi vârstă ca Fernando, doar că e mult mai puternic, cu umerii mai laţi şi mai scump la vorbă. Fernando şi el se cunosc de mici, se jucau împreună vara şi în vacanţele de Crăciun şi de Paşti.
- Nu-i rea, zici tu! Te-o fi costat vreo opt sute de milioane sau mai mult! Cât te-a costat?
- Cam pe-acolo.