(Nu ştiu dacă e corect, nu mă interesează, nu contează: engleza globish nu e o limbă, ci un idiom metisabil, metastabil, deformabil, cantabil, un sistem prim de semnalizare mai mult decît un limbaj - sau, tocmai pentru că nu este o limbă face parte, semiotic, dintr-un limbaj global, care lucrează cu semnalizări, cuvinte de ordine şi presupune răspunsuri-reflex condiţionat, numai bune, deci, pentru tratamente politice "minore" [în sensul "Kafka" via Deleuze-Guattari], pentru somatizări, deturnări, aproprieri, "poetizări", "vorbiri", "cîntări" etc.)
So let's have some little work together.
În cartea sa Les anti-Lumières. Une tradition du XVIIIe siècle à la guerre froide (Anti-Luminile. O tradiţie din secolul al XVIII-lea pînă la Războiul Rece) (ediţie revăzută şi adăugită, Gallimard, "Folio Histoire", 2010), polemicul şi controversatul istoric Zeev Sternhell (pentru care, trebuie spus acest lucru, ceea ce el numeşte "anti-Lumini", deci, schematic, curentul "anti-raţionalist" al modernităţii, "nu reprezintă o contra-revoluţie, ci o altă revoluţie" din care se naşte "nu o contra-modernitate, ci o altă modernitate" [p. 29], aparentă concesie care nu este decît o mişcare tactică de "substanţializare", de "hiperbolizare", deci de constituire şi de consolidare a adversarului tocmai pentru a putea să-l combaţi mai bine, legalizîndu-l, tocmai, în sensul fundamental al lui Carl Schmitt, ca duşman politic, în loc să-l mai laşi să-şi facă de cap bîntuind "ilegal" sau para-legal în zonele gri propice tuturor "terorismelor" conceptuale), istoricul Zeev Sternhell, aşadar, lansează o formulă care se poate dovedi un concept ("operator", desigur, ca toate conceptele: sculă conceptuală) deosebit de promiţător: "liberalism blocat".
Ce este "liberalismul blocat", sau, mai exact, ce operaţiune, ce manevră - "blocarea liberalismului" - desemnează el?
Pe scurt, cu cuvintele autorului, din secolul al XIX-lea (dacă nu chiar al XVIII-lea) pînă azi, "a limita efectele democraţiei şi a-i împiedica excesele [débordements: revărsările, depăşirile, încălcările anumitor limite şi făgaşe] prin restrîngerea [circumscrierea] ei la sufragiul universal a rămas un obiectiv fundamental al acestei noi forme de liberalism pe care propun s-o numim «liberalism blocat»" (p. 61). "În numele unui anumit liberalism, «liberalismul blocat», răsună aşadar noul strigăt de război împotriva universalismului Luminilor franco-kantiene" (p. 670).
E vorba deci de "efectele democraţiei" şi de conţinerea, limitarea, blocarea lor în primul rînd prin traducere, formalizare, abstractizare: dez-efectivizare, de-concretizare. (Dar deja deturnez, adică încep să mă folosesc de unealta conceptuală, de conceptul operator, de scula euristică "liberalism blocat")
Or, democraţia ne-limitată, ne-îngrădită, de-formalizată, ne-"blocată" e revoluţia. Accesele de relansare a mişcării democraţiei, a "procesului democratic" sînt ceea ce ne-am obişnuit să numim revoluţii. Iar democraţiile existente pot fi interpretate (activ) ca democraţii blocate.
Astăzi (interpretez, iar, activ, adică deturnez) ne aflăm "obiectiv" în revoluţie, într-o revoluţie "obiectivă", iar bătaia, lupta politică se dă tocmai pe adjudecarea revoluţiei "obiective" (tehno-economice) - care, tocmai, se "revarsă", e "revărsare", "de-bordare" ce trebuie nu secată, ci canalizată, sistematizată, teritorializată prin transformare în "sistem de irigaţii" al capitalismului-teritoriu, al capitalismului-lume -, pe accesul la revoluţie, pe de-democratizarea, pe anti-liberalizarea, pe restrîngerea şi controlul accesului la revoluţia comună, la revoluţia-lume (ceea ce presupune deja o cu totul altă concepţie despre revoluţie, care va necesita, desigur, intense "anamneze" şi explicitări), pe - încă o dată - restricţionarea, limitarea, blocarea accesului la revoluţia "obiectivă". Apropriere a revoluţiei, altfel spus re-politizare a revoluţiei-lume prin monopolizare şi excludere.
Revoluţie pentru toţi? Nu, doar pentru unii. Revoluţie controlată, dacă se poate aşa ceva. Revoluţie controlată adică formalizată, tradusă (politicul ca tehnologic, de pildă), disipată, abstractizată, dez-imediatizată şi de-concretizată.
Criza e nu doar ocazia, ci expresia unei revoluţii în curs, care însă este (din nou) blocată prin constituirea unor noi elite globale, imateriale, nomade, elite-mişcare, mişcarea, viteza, "neaşezarea", deteritorializarea continuă, existenţa-viteză, viaţa-lumină fiind azi semnul elitar prin excelenţă, la care masele hiperindividualiste doar participă, pe care doar îl imită. O elită care chiar şi atunci cînd stă pe loc circulă, alunecă, zboară, se deplasează (hiper-nomadism sedentar), face lumea să curgă, o pune în flux, consumînd prin atingere, prin contact imaterial, prin non-contact. Sanitar, nu ne atingem şi nu ne ataşăm de nimic, şi pe de o parte această pură frecventare întreţine producţia-flux, producţia-(de-)lume (revoluţia automatizată ca tehnică contra-revoluţionară), iar pe de altă parte acest non-consum favorizează dematerializarea, semiocapitalismul mărfii-ficţiune, care a depăşit, a "sintetizat" contradicţia modernistă dintre marfa-minciună şi munca-adevăr. Dematerializarea, ficţiunea "spiritualizantă" consumă însă, pentru a face lume, mai multă materie decît antecesorul său modernist, cantitativ-analogic. Termenii potriviţi nu mai sînt însă, în această nouă etapă ultimă, "consumă", "mai mult" şi "materie", ci - super-economic, sintetic - neagă, distruge, aneantizează, suprimă (principial, ca atare, depăşind "depăşirea" însăşi, care, cum se ştie, mai păstra, ca reper şi trofeu, obstacolul, limita, "depăşitul", punîndu-l, liberal-biopolitic, la lucru: să producă-consume, auto-întreţinîndu-şi iluzia performativă a ontologiei sociale).
Sîntem într-o revoluţie "obiectivă", adică într-o schimbare de epocă, de epistemă (Foucault), de paradigmă (Kuhn), suprapunere, coincidenţă de revoluţii (ceea ce se întîmplă foarte rar).
(va urma)