Un doctorat meritoriu: arh. Alina Florea

Am avut bucuria de a lucra cu d-ra arh. drd. Alina Florea pe o temă care nu doar că îmi este apropiată şi despre care am scris destul de des, inclusiv o carte (Poverism, ediţie electronică Ed. LiterNet, www.liternet.ro, 2005, ediţie print Ed. Paideia, 2007), dar una care este întotdeauna de strictă urgenţă, inclusiv acum, cu vremea care capătă caracteristici extreme tot mai pronunţate şi în tot mai multe locuri de pe glob. Prin urmare, m-am aflat în situaţia privilegiată de a coordona o teză în subiectul căreia mă regăsesc, fiind, în plus, una extrem de interesantă arhitectural. În plus, hotărârea, tenacitatea şi dârzenia cu care Alina şi-a pilotat cercetarea, terminând-o cu un an înaintea termenului limită, m-au impresionat. Nu cunosc un caz anterior la UAUIM după 1989 cel puţin; de obicei, lucrurile stau invers, se solicită amânări, schimbări de temă, de titluri, de orice doar să se tergiverseze predările şi susţinerile.

Un alt lucru bun legat de această teză este restrângerea tematicii la locuirea, nu neapărat la arhitectura de răspuns la hazardurile naturale, domeniu extrem de redus, în raport cu tema de care depinde, cea a arhitecturii extreme. Răspunsul la catastrofele naturale (cutremure, incendii, inundaţii, alunecări de teren ş.a.m.d.) nu presupune cu necesitate un obiect edificat, nici măcar de tipul adăposturilor, necum al arhitecturii (înţeleasă, aici, ca adăpost decorat cu simboluri, potrivit definiţiei lui R. Venturi). Prin urmare, arhitectul este parte a echipei care pregăteşte răspunsul la catastrofă, dar nu ajunge neapărat să proiecteze ceva. În plus, în astfel de situaţii, răspunsul este un proces (scenariul de intervenţie), nu un obiect.

Locuirea de urgenţă, ne descrie autoarea în capitolul al III-lea al tezei, trebuie abordată (ea o face!) în multiplele ei ipostaze, care toate sunt funcţie de timp: adăpostirea imediată, locuirea temporară, urmate de refacerea locuirii permanente. Dintre toate, prima este, de regulă, o formă non-arhitecturală de squatting (clădirile existente, instituţiile de tip social-cultural, rămase tefere se ocupă instantaneu); a doua este o formă de exerciţiu practicat masiv în contemporaneitate, de la unit-ul pliabil, portabil, gonflabil (şi, deci, reciclabil după utilizare), la adăpostul din materiale paupere, sau care se dezagregă în chiar durata estimată (hârtie, carton, materiale reciclate). Autoarea ne-a prezentat, în addenda pe care a publicat-o deja prin Editura UAUIM, câteva bune practici româneşti şi proiecte ale colegilor săi mai mari, de la Masterul de Antropologia Spaţiului Sacru (2001-2008) din UAUIM. Dar, în teză, descrie cu acribie zeci astfel de proiecte, din miile pe care le-a colectat în cadrul documentării.

Toate ar putea constitui o bază de date pentru studiul exemplelor cu relevanţă arhitecturală, în care, de altfel, se încearcă mari arhitecţi contemporani, devreme ce tema are nu doar interes social, ci şi încărcătură morală. Deşi arhitecţii români nu sunt cunoscuţi pentru devotamentul lor social, pentru lucrul pro-bono sau pentru vâna morală în hiperfuncţie, este îmbucurător, dacă e să judec numărul şi calitatea tezelor similare (Lorin Nicolae, Sergiu Petrea, urmează şi altele, mai cu seamă dintre doctoranzii dnei prof. Cristina Gociman, care este devotată de multă vreme unei tematici aplicate de cercetare în domeniul scenariilor de răspuns la hazardurile naturale în oraşele româneşti), faptul că tânăra generaţie preia tema şi reface o parte din interesul pentru ea (vezi colecţia, comentată critic şi foarte sistematic, din capitolul al IV-lea).

Pe plan european, arhitecţii au cam părăsit-o, fiind preluată de către artişti. Dar staţionarea acestei arhitecturi în galerii, sau estetizarea proceselor de răspuns la hazard şi catastrofă, nu ajută deloc din perspectiva socială: la concursul pentru case de urgenţă după inundaţiile din 2005 din Banat, se preciza necesitatea specificului local în unit-urile proiectate, în condiţiile în care sinistraţii aşteptau răspunsuri ceva mai rapide de la stat; un alt exemplu funest al vitezei de reacţie instituţională a statului român ne-a fost prezentat la ştiri de curând. Poliţia unui oraş moldovean a somat primăria să ridice din curtea instituţiei sacii cu ciment depozitaţi acolo după inundaţiile din... 2008, ciment care nu a mai ajuns la sinistraţi tot de-atunci, evident!

O altă calitate a lucrării este că insistă pe contribuţia personală a sinistraţilor la ridicarea / montarea adăposturilor de urgenţă, fără de care ele fie nu sunt ridicate, fie sunt lăsate în seama armatei sau a voluntarilor, în vreme ce unii sinistraţi vând materialele de construcţie primite, sau admiră din cârciumă cum li se ridică adăposturile.

Poate cea mai importantă afirmaţie din această secţiune a tezei este cea privitoare la necesarul proces de POE (evaluare post-ocupaţională), care să informeze înapoi nu numai modul în care se concep şi se distribuie adăposturile în caz de necesitate, ci şi, mult mai important, modul în care gândim comportamentul arhitecturii ÎNAINTE ca o catastrofă să se producă. Halul în care decurge procesul de consolidare a blocurilor cu bulină roşie din Bucureşti e un exemplu. Studiile pe care autoarea le-a făcut în Vadul Roşca şi în Rast dovedeşte că nu a existat de fapt o strategie coerentă şi logică, ci doar un heirupism populist. Lumea îşi reface casele afectate de inundaţii, cele din zona inundabilă, în ciuda ilegalităţii flagrante a demersului şi atunci şi acum. O fac în frunte cu primarul. Lipsa de reacţie a celor îndrituiţi să apere legea, de la poliţie la autorităţi locale, judeţene, naţionale îi face pe toţi aceştia complici, dacă nu vinovaţii exemplari pentru cele întâmplate. Nu perpetuarea acestei nesimţiri pe banii contribuabililor este răspunsul, ci pedepsirea exemplară a celor ce construiesc în albiile inundabile, de pildă şi a celor ce îi lasă să o facă.

Aştept cu nerăbdarea cartea!