Accidentul de bicicletă

Drumul către linişte
Mă grăbeam la ora de yoga. Mereu întârzii la ora de linişte. De aceea pedalez şi mai cu zvâc. Trec peste ape, mlaştini, prin junglă, peste creste înzăpezite. Dau de treceri multe. Fiecare are culoarea ei. Nu le observ. Sunt prea atentă să ajung la pacea interioară. Inspir adânc aerul serii. E tare. Aer de iarnă poluată. Mă ameţeşte. Văd halucinogenic. Nimic nou. Aceleaşi şi aceleaşi lumini obscure care îmi ghidează totuşi calea către ora de iluminare. Şi pedalez. Trec cu tupeu. Nici nu-mi trece altceva în cap decât viteză, viteză, viteză. Către linişte. Mai un pic. Pasajul cel mai dificil a trecut. Încetinesc puţin. Îmi ascult ceasul interior. E timp...Şi pedalez în ralentando. Ore ce culoare îmi place cel mai mult?

Mandala şi roata
Pe benzile albe văd roţile rotindu-se. Ca o mandală. Om mani padhme um. Şi deodată aud: motorul pornise. Negrul vrea să mă înghită. Strig: ce faci, mai?! Îmi trec prin cap zece mii de chestii în fracţiunea de secundă în care sar peste bara de la bicicletă. Şi plonjez peste carnea presată care îmi devine pulpa. Paranoia mă atacă. Cine vroia să treacă peste mine pe trecerea de pietoni? Cine conduce maşina asta mare şi neagră? Sigur sunt nişte criminali spirituali, care pândesc practicanţii de yoga pe la colţuri ca să le facă trecerea către mare trecere.

Goana după puls
Nu ies din machetă. Culorile devin fosforescente. Carnea mă doare şi încep să gem ca un urs în lanţuri. Atunci văd cum coboară nişte tocuri de lac negru. La pachet cu tocurile de lac vin nişte buze ţuguiate, de femeie hâdă. Privirea ei îngrijorată mă face să tremur şi mai tare: Ce s-a întâmplat?! Nu m-aţi văzut că trec pe trecere?! Şi buzele ţuguiate formează un NUUUUUU! Mă iau în spate. Mă ridic şi dau să plec. Iar am întârziat la ora de linişte. Şi era să întârzii pentru totdeauna. Nu vreau nici un număr de telefon. Mă descurc eu. Piciorul urlă la mine: Nu mă pune iar la pedalat, femeie nebună! Insist însă. Carnea devine fiartă şi simt cum vasele de sânge au luat-o la galop. Pulsează totul în mine. Îmi amintesc de cel mic şi izbucnesc într-un şuvoi de lacrimi isterice.

Aproape de nimic
La naiba, iar întârzii. Cu faţa zvâcnind a durere mă prezint pe salteaua verde. M-aş plânge şi eu cuiva. Cum să nu mă fi văzut? Devenisem oare invizibilă? Mă mai puteam baza pe simţuri. Şi mâinile alunecau inspirând linişte şi concentrare. Dar totul pulsează a durere. Iar îmi vine în minte figura piticului...Şi totul era să dispară. Bun, ajunge cu dramatizarea. În vestiar o prietenă înaltă îmi dă o carte budistă. Era un împrumut de moment. Îi povestesc despre cele întâmplate şi despre cum totul era să devină o poveste despre nimic. Despre nimic era şi cartea budistă. Şchioptând, ies pe uşa rece a lăcaşului liniştii de împrumut. O iau pe jos. Inspir acelaşi aer tare. Ce bun e. Aşa poluat, aşa şchiopătat.

Fosforescenţa
Luminile nopţii mă fac fosforescentă. Devin o fâşie de lumină incandescentă. Bine că nu m-am lovit la cap. Şi aşa mai departe. Nimicul stă la pândă. Atenţie maximă!