Oamenii ca obligații

Posibil să fie o consecință a unei ideologii de viață sau, mai abstract, a unei ideologii economice, care să ne fi împins pe unii dintre noi către un stadiu de obiectificare a celuilalt. Cum se traduce asta în acțiune: am ceva de câștigat de pe urma ta, interacționez cu tine, versus nu am, stau deoparte. Spune-i capitalism emoțional și poate ajungem în direcția descrisă. La polul opus, avem o situație bizară: atunci când ceilalți sunt priviți ca obligații. Aici e puțin mai complicat, dar parte a aceleiași monezi: trebuie să fac anumite acțiuni pentru a nu fi exclus de ceilalți sau puțin mai grandoman: ceilalți depind de mine, deci trebuie să fac X sau Y pentru a-i ajuta să supraviețuiască. Nu rocket science, cum se zice, doar o formă de interpretare a realității care se poate propaga dintr-o generație într-alta, generând ființe privite fie ca oportunități, fie ca obligații. Fără prea mult Dao aici, doar o curgere continuă de capital uman, care să se manifeste sub diferite forme: de la relații de prietenie, colegi, copii și parteneri de viață. Acest gen de abordare a capitalului uman, fără a o lua științific, ne duce înspre un filtru pe care îl alegem să-l folosim în felul în care ne raportăm la realitate. Și cum văd, simt, trăiesc asta în "relațiile de supermarket", e ca și cum aș fi mereu într-un joc, cu multe stadii de gamificare, în care sunt punctată zilnic raportat la nivel de usability sau opportunity. Poate că pentru societățile cu un istoric mai aprofundat al capitalismului asta nu e nici o noutate, dar pentru noi, o generație prinsă între comunism, tranziție către capitalism, capitalism și tranziție către postcapitalism, poate deveni tot mai abstract felul în care ne raportăm la sistemul generator de capital pe care îl trăim. Și aici încerc să nu mă bag prea mult în social media pentru a nu-mi face un stres în plus. Deși devine tot mai clar că și acea realitate este de ceva vreme un bun de consum în care avatarul creat, departe de orice formă de autentic, devine mai viu și un mai bun generator de "forță vitală" decât însuși experimentatorul acelei forțe.

Nimic nou în simularea de tip postmodernist în care însăși imitația devine redundantă, de la Baudrillard încoace. Și dacă mă întreb ce vreau să zic cu asta este din cauză că se simte o îndepărtare de acea idee, senzație, stare de conexiune. Și nu doar la nivel uman. Pentru că așa cum unii gânditori contemporani explică, de la deja binecunoscutul și aproape comercialul Yuval Noah Harari la Slavoj Žižek (poate mai puțin popular, dar îndeajuns de "consumat"), nu poți scoate umanul din natură așa cum nu poți scoate natura din uman, cel puțin nu la nivel de conviețuire sau dependență. Sau, cel puțin, nu încă. Poate doar atunci când vom realiza că trăim o simulare sau o variantă a acelor multe realități pe care posibil să le trăim la nivel simultan, nu vom mai avea nevoie de niciun fel de natură, cel puțin nu la nivel organic. Dar poate că și acea aplicație, dacă nu va mai avea nevoie de mine în calitate de "consumator", îmi va da delete. Nu că fenomenul de ghosting nu ajunge să se manifeste conceptual foarte aproape de raportarea la celălalt, cam cum ne raportăm la o aplicație în telefon sau smartwatch (apropo, m-am decis să nu-mi iau smartwatch, pentru a-mi salva puținele circuite care îmi formează acel "attention span" cât de cât gestionabil). "Mais, où va le monde", s-ar putea traduce, după cele spuse, încotro mă îndrept eu ca ființă umană (în sens ontologic) în raportarea la ceilalți. Mai ales dacă nu te pricepi prea bine la finanțe, mai ales la a-ți calcula relaționările la nivel de capital, s-ar putea să tot ieși pe minus și să te mai și frustrezi pe tema asta.


Atunci înțelegi de ce prind atât de tare ideile de comunități, fie ele sectariene sau nu. Pentru că măcar acolo, cel puțin la nivel de "devotee" nu ai nimic de calculat. Mergi cu valul, conștient de "what goes up must go down again" și tot așa. Pentru că: gravitațional sau nu, lucrurile, stările, realitatea nu e niciodată statică. Nici măcar credința, deși pare că aceea ar trebui să fie constanta constantelor. Atunci pare puțin paradoxal să ne fi băgat în povestea asta pozitivistă în care acumulările de capital, uman sau material, ne-ar putea duce undeva, decât la acea perpetuă iluzie a permanenței. O permanență pe care sigur nu ți-o dorești atunci când lucrurile stau prost, nu? Și tot așa.


Jucându-ne Petanque (jocul acela plictisitor cu bile de metal care se joacă mai ales în sudul Franței), la un moment dat întreabă copiii: care-i scopul jocului. Ca și cum fotbalul sau săritul în valuri ar fi avut vreun scop în sine sau un sens, în afara sensului pe care i-l dau eu în acel moment. Și atunci? Care-i scopul interacțiunii mele cu tine, ființă trecătoare, când știu că n-am nimic de câștigat de la tine și, pfiu, ce bine, știu că nu vei depinde niciodată de mine. Bine că m-am liniștit. Nimic de câștigat, nimic de pierdut. Doar o idee, utilă de altfel (sic!), pentru anxioși: cum să devii Dao. Și mă opresc aici că prea începe să semene a postare acest mic eseu filosofic dintr-o dimineață pe malul unei mări industrializate, la limita dintre inutil și plictisitor.

(foto: Adrian Danciu și Manu Anghelescu)