Despre acel context voiam să vorbesc astăzi, context cu care mă bucur să rămân. Și acel context, fie că a fost sau nu demn de o capitală europeană a culturii, a ajutat la recondiționarea unor săli de cinema care mi-au marcat copilăria și adolescența și care, dacă ar fi rămas în paragină sau s-ar fi transformat în altceva, ar fi continuat să rămână o pată neagră pe istoria acestui oraș cu pretenții vestice, "la nesfârșit". Așa că salut și mă închin în fața echipei care a pus umărul la recondiționarea Cinema Timiș și Cinema Victoria: îmi faceți viața mai frumoasă, chiar și acum, sau mai ales acum, după încheierea "anului capitalei", care pe mulți dintre noi ne-a pus și în gardă, dar ne-a și arătat o altă fațetă a proiectelor culturale.
Revenind la echipa care a pus pe picioare cele două cinematografe, le mulțumesc că au adus într-o după-amiază de duminică un documentar superb: Les Gardiennes de la planète / Whale Nation de Jean-Albert Lièvre, în lectura aproape poetică a lui Jean Dujardin. Asta după ce în aceeași sală concertase în cadrul evenimentului de încheiere Timișoara la nesfârșit, José González, un vocalist și chitarist născut în Suedia de origine argentiniană la care nu am ajuns (biletele s-au epuizat în primele 20 de minute de la deschiderea "portalului"), dar care știu că a făcut ravagii (eu îl știu de pe FIP Radio, dar cred că mi-ar fi plăcut să-l fi văzut și live). Și revenind la acea după-amiază de duminică, în care îți iei ceva semi casual, semi elegant pe tine, și te îndrepți către "centru", către un ecran mare, pentru a te cufunda în confortul unui documentar despre cum comunică balenele, aceste creaturi maiestuoase de care omenirea și-a bătut joc "la nesfârșit", dar care pot fi salvate dacă pricepem că trebuie să facem asta. Nu că ar fi ceva foarte apropiat de prioritățile din ultima vreme, dar mi-a venit o imagine în cap, de demult, de când colindam o plajă ploioasă din Noua Zeelandă și am descoperit cu stupoare zece balene pilot eșuate pe mal, din cauza a cine știe ce eroare de sistem bruiat de miile de nave care traversau oceanele. Cred că atunci a fost prima oară când am fost furioasă pe toată ideea asta de progres, chiar dacă recunosc că numai un avion m-ar fi putut aduce acolo. Am făcut ceva după aceea? Am consumat mai puțin, am ajutat la plantatul pădurilor tăiate abuziv chiar aici, la doi pași de noi, în Munții Țarcu sau Retezat? Nu prea. Dar simt că trebuie să ne punem în context, noi, ca umanitate, ori de câte ori ne pierdem într-un mare Mall, chiar și de proiecte culturale.
De la imagini din spațiu, la cadre care nu au cum să nu te impresioneze, povestea balenelor și a importanței existenței lor pe planetă m-au adus într-o zonă de recunoștință pentru oamenii ăștia care aleg să facă meserii de genul acesta: să plece luni de zile pe oceane, să se dea peste cap luni sau ani de zile pentru a aduce la lumină povești subacvatice, care să ne scoată din "propriul film". Nu pot să nu vă invit să vizionați acest documentar, oriunde v-ați afla, dar mai ales la un cinema, și dacă se poate, nu la un IMAX. Mergeți la cinematografele clasice, unde nu se ronțăie popcorn în timp ce o balenă este tăiată în bucățele, și în care poți face abstracție de magazine atunci când ieși din sala de cinema și te poți îndrepta ușor cu propriile gânduri înapoi la ce aveai de făcut înainte de a lua această superbă pauză mentală.
Alăturați-vă societății secrete a balenelor, gardienii planetei noastre, memoria pământului și a oceanului. Ele vă vor introduce în lumea lor, lăsându-vă să le auziți cântecele, să le cunoașteți semenii și să le urmăriți lungile călătorii, mai aproape decât a fost vreodată o cameră de filmat. Cufundați-vă alături de aceste creaturi maiestuoase pentru o experiență vizuală și auditivă care vă va transporta din adâncurile oceanului până în cele mai îndepărtate zone ale spațiului.
[i] Sistemul celor opt forme ale poveștii pe două axe al lui Kurt Vonnegut, în care axa Y reprezintă fluctuația de la noroc la ghinion, iar pe axa X este începutul și sfârșitul poveștii, este explicat în videoul de mai jos: