Dar ce am văzut noi, intrând pe intrarea principală a Tate Modern: două sculpturi care atârnând la 27 de metri de tavan, țesute împreună din materiale organice, obiecte găsite, lână nefilată, fibre vegetale, frânghie și carton. Mai apoi am aflat că sculpturile din țesături evocau aspectul unor copaci decolorați și forme fantomatice, reprezentând Quipu, un sistem străvechi de înregistrare și comunicare din America de Sud, realizat din fire înnodate. Ce m-a frapat irevocabil a fost acel sentiment că înțelegeam din prima ce se întâmpla în acea instalație aparent doar decorativă. Și atunci mi-am amintit, ca și când aș fi accesat ceva memorie colectivă: când m-am întors din America de Sud, fix asta mi-a venit să fac în materie de manifestare artistică: să înnod ațe și brățări adunate de prin tura din jurul lumii. Și asta am făcut pentru câteva zile bune la rând. Am înnodat noduri peste noduri, pe peretele apartamentului în care stăteam atunci, povestind prin acele noduri o călătorie care avea să-mi influențeze tot restul vieții.
Privind Brain Forest Quipu, aveam impresia că mai auzisem acea poveste undeva: povestea pădurilor și a indigenilor care strigă după ajutor. Lucrând alături de artiști, activiști și membri ai comunității, Vicuña a creat o întreagă hartă sonoră, alături de momente de tăcere, împreună cu un compozitor columbian, Ricardo Gallo. Brain Forest Quipu, o instalație-revoltă prin care artista chileancă parcă îți cere să te oprești în marea sală a Tate Modern și să te gândești că odată cu distrugerea pădurilor ai compromis culturi întregi, ca să nu mai vorbim de schimbările climatice pe care le resimțim cu toții de la o vreme. Nu că ar mai fi trebuit să-mi amintească asta cineva, atâta timp cât în România se taie păduri în prostie. Și cu toate astea, nu asta mi-a atras cel mai mult privirea și atenția, ci povestea nodurilor. Care era într-un fel și povestea mea...
Părăsind Tate ground floor, deasupra minții pădurilor, am urcat în Babel: o instalație ca o navă spațială, formată dintr-o multitudine de radiouri, de la cele mai masive, până cele mai "de buzunar", care emiteau simultan în mai multe limbi, formând un circuit sonor impresionant, aproape bruiaj free. Ca și cum confuzia limbilor care nu se înțeleg una pe cealaltă ar fi format la un moment dat o armonie sonoră, aproape plăcută, ca o simfonie diatonică, cântată simultan pe mai multe planuri armonice. Pe lângă că arăta al naibii de impresionant, cufundată într-o lumină indigo, la fel de misterioasă ca lucrarea în sine. Instalație sculpturală de mari dimensiuni, Babel 2001 este un turn circular realizat din sute de aparate de radio analogice second-hand pe care artistul brazilian Cildo Meireles le-a stivuit în straturi. Aparatele sunt reglate pe o multitudine de posturi diferite și ajustate la volumul minim la care sunt audibile. Citat în Tate Modern 2008, Meireles face referire la un "turn al neînțelegerii", artistul explicând că lucrarea a durat peste zece ani de la concepția inițială până la realizarea ei: începută în New York și finalizată în Helsinki. O mică informație culeasă de pe site-ul Tate spune: curatorul și scriitorul Moacir dos Anjos a legat Babel de o altă povestire a lui Borges, Alephul (1945), care descrie un punct în care toate locurile din univers pot fi văzute din orice unghi. Dos Anjos face legături între opera lui Meireles și povestea lui Borges, sugerând că ambele pun în discuție "codurile rigide" care ne guvernează percepția lumii și "care nu sunt capabile să înțeleagă fluiditatea cu care corpul o traversează și o experimentează" (Moacir dos Anjos, Where All Places Are, în Tate Modern 2008, p.170). Dacă vizualizarea instalației nu era suficientă, aveam și această explicație care să mă facă să nu mai vreau să părăsesc niciodată Tate Modern. Fapt pentru care și suntem printre ultimii vizitatori care populau cafeneaua de la etajul patru al galeriei, în ceas de seară, când unul dintre oamenii de pază, la fel de politicos ca majoritatea londonezilor, ne invită extrem de subtil să ne mutăm starea de artă contemporană și pe malurile Tamisei. A, și am uitat să spun, deși probabil că știați deja: atât Tate Modern, cât și British Museum pot fi vizitate pe gratis, în afara unor mici colecții sau expoziții temporare cu plată.
Foarte pe scurt, despre Tate Modern 2023: am ajuns acasă, am găsit un zid într-o curte a unei case dintr-un sat de artiști și m-am pus să-mi înnod din nou gândurile, într-un Babel cu multe frecvențe ca într-o rețea de universuri paralele care să-l facă și pe ChatOpenAI să pălească. Dar nu pentru mult timp... Pentru că Imperiul mereu contraatacă.
(foto: Adrian Danciu)