Ce mă întreb atunci când mă întreb

Mă întreb dacă se poate trăi sobru, fără niciun drog de vreun fel, fie el dragoste, religie ori altă iluzie, fantezie, speranţă, auto-amăgire, cum s-o numi, şi dacă da, atunci cum?

Când eram mică şi bunică-mea era singura persoană cu care stăteam toată ziua, obişnuia să-mi citească în cafea. Îmi întindea cana ei ca să iau ultima gură şi să o răsucesc în aşa fel încât zaţul să îmbrace pereţii şi să construiască o hartă imaginară a unui viitor imprevizibil, apoi s-o întorc cu fundul în sus pe farfuriuţă. După ce se usca, lua cana şi îmi spunea ce mi se va întâmpla. Zilnic un nou viitor mi se desfăcea în faţă. Noi şi noi posibilităţi, ale unor vieţi ce conţineau aventuri fascinante, uneori la limita pericolului, poveşti de dragoste incredibile, călătorii îndepărtate, croaziere, întorsături de soartă, bărbatul cu care mă voi căsători.

Desigur că nu mai ţin minte în detaliu niciuna din aceste poveşti ale bunicii mele. Ţin minte doar în mare şi ştiu cu câtă nerăbdare şi emoţie aşteptam să-mi ghicească. Eram o fetiţă care-şi petrecea cea mai mare parte a timpului acasă, între mobile şi bibelouri şi tablouri încremenite într-o singură secvenţă a vieţii. Nu putusem fi dată nici măcar la grădiniţă, nu reuşisem să mă adaptez. Dar o singură dată pe zi deveneam altceva, luam forma unei fiinţe atotputernice, care-şi depăşea graniţele, nu mai era lipsită de orice posibilitate de a influenţa o lume aflată dincolo de puterile personale de influenţare, ci lumea mi se deschidea la picioare, oferindu-mi-se pentru formare, o lume în care puteam decide şi puteam trăi cu adevărat.

Imaginaţia bunicii mele îmi picura zilnic în viaţă o poveste incredibilă. Iubeam poveştile ei şi era clar câtă plăcere îi făcea ei personal să le inventeze şi să mă vadă pe mine cu gura căscată, plină de extaz. Cred că ea a beneficiat mai mult decât s-ar putea crede la prima vedere din devoţiunea mea. O femeie frumoasă, cu patru clase din cauza unei situaţii personale care în zilele noastre ar fi diagnosticată simplu drept dislexie, muncitoare în fabrică, şi o fetiţă în faţa căreia căpăta proporţii mitice atunci când începea să povestească. Când îmi promitea un viitor multiplu, de parcă aş fi putut avea nenumărate vieţi deodată, transforma realitatea într-un mister întortocheat pe care cândva ar fi trebuit să încep să-l tatonez şi să-l descopăr. Îmi promitea satisfacţia garantată, sută la sută adrenalină, sută la sută minunăţie.

Soţul meu, pe vremea când mai trăia bunica, exclama de fiecare dată după o întâlnire cu ea: Dar are talent de povestitor bunică-ta! Bunica mea avea categoric talent de povestitor, iar poveştile ei erau minunate. Nu spun întâmplător cuvântul poveşti. Acum, că s-au împlinit cinci ani de când a murit, pot reasculta de câte ori poftesc casetele înregistrate de mine cu ea vorbind, povestind o mulţime de minunăţii despre viaţa ei, despre bunicul meu, despre rude, despre prietenele ei, despre război, despre tatăl ei, şi multe altele. Dar nu am auzit-o niciodată vorbind despre bărbatul cu care a fost până la moartea acestuia deşi a fost căsătorită în continuare cu bunicul meu, până la moartea acestuia. Şi nu am auzit-o vorbind niciodată despre alte lucruri care au fost clasificate de mine drept pur şi simplu fapte, fapte ale vieţii ei, incontestabile, ale căror martori incontestabili erau alţii, vii şi din carne şi oase şi care puteau depune mărturie.

Bunica mea era şi foarte religioasă. Credea că nu e singură, că cineva veghează asupra ei şi o salvează din nou şi din nou de la diverse ne-întâmplări diforme cu sfârşit dramatic. Întorcea fiecare poveste de groază din viaţa ei într-un sfârşit pozitiv cu învăţături şi pilde. Dacă erai atent observai oroarea, dar cum punea bunica problema, totul se termina pozitiv, totul era răsucit în bine, cosmetizat până la nerecunoaştere. Abuzul vieţii avea un sens, povestea devenea demnă de trăit, iar în materie de abuz, bunica mea nu a fost cruţată absolut deloc. A fost o persoană care a trăit şi văzut foarte multe lucruri tragice, care deseori s-a simţit neputincioasă în faţa vieţii, care deseori a fost forţată în genunchi de soartă şi care în marea majoritate a vieţii sale a avut o atitudine de neajutorare.

E greu să vorbesc despre bunica mea. Dar oricum aş face-o, nu ştiu cum să exprim mai bine dragostea mea pentru ea. Amintirile mele cu ea sînt atât de vii de parcă s-a petrecut astăzi. Dacă închid ochii pot vedea cum mergem spre ştrandul din Drumul Taberei alene, ca să stăm la plajă. Cum mirosea a cremă Nivea, pe care cu încăpăţânare o folosesc şi eu astăzi. Cea albastru ultramarin cu scris alb. Ochii ei de un bleu pal, incredibil. Cum pleca la piaţă şi mă punea s-o aştept în fotoliu iar eu nu mă mişcam de acolo absolut deloc, ci stătea fixând cadrul uşii, aşteptând cu răbdare să se întoarcă.

Ascult cu dragoste casetele cu înregistrările ei, ascult poveştile pe care le-a avut de spus despre ea, despre lume, despre viaţa pe care a dus-o. Şi mă întreb cât adevăr există în ele? Când a evitat toată realitatea aşa cum este ea şi a vorbit în schimb despre tot ce este neadevărat? Până de curând încă mai credeam că ceea ce povesteşte este aşa cum s-a întâmplat, sută la sută pură realitate, până am început să o înţeleg, să o văd, să o văd cu adevărat... aşa cum a fost ea.