Ivana, superstar!

"Vii la o plimbare în parcul Caffarella, cu bicicleta?"
"... a-ha...", răspunde monosilabic terorista.
"Ce-ai bre, te-ai trezit cu fundul în sus?", întreb amuzată.
"... mmda..."
"Ia uite-o pe asta ce chef de viaţă are! Se vede că nu ţi-a lipsit niciodată, nimic. Ţi-a cam dispărut entuziasmul din dicţionarul vieţii! Hai. Îmbracă-te! Ia uite ce soare e afară!"

După un sfert de oră ieşim pe poartă, virăm la dreapta şi începem să pedalăm. E duminică. E plin parcul de părinţi cu copii, de ciclişti, de obeze obsedate să slăbească şi de bătrânei chitiţi să-ţi arate cât de mult şi bine aleargă. Arunc pe furiş o privire Evei şi mă pufneşte încetişor râsul. A crescut pitica mea. Uită-te la ea cum îşi loveşte genunchii de ghidonul bicicletei... O să-l informez pe soţu' că tre' să cumpere una mai mare.

"Bagă şi tu un zâmbeţel, măi, fetiţă, măi... măcar aşa de complezenţă! Ca să te încadrezi mai bine în decor, nu de alta."
"Mamă... cât durează plimbărica asta că eu m-am plictisit deja?..."
"Mânca-mi-ai curu', Eva!", mă răţoiesc la ea şi pedalez mai departe.

Acum un deceniu şi ceva, tot ce aveam erau cei 25 de ani şi o gentuţă de chelneriţă, gen marsupiu. De culoare verde închis. Ţineam în ea cheile de la casă, telefonul mobil, ţigările, bricheta, un tampax şi o mandarină mică (în cazul în care ar fi vrut să mă sărute cineva, o înfulecam rapid, ca să nu-mi miroasă gura... funcţionează mai bine ca orice gumă de mestecat de pe planeta asta, mai ales dacă mesteci şi coaja) şi un portofel. Veşnic gol. De-aia n-am avut bani decât pentru o bicicletă de fetiţe, care să mă ajute să ajung la Bar del Fico, unde lucram noaptea, ca ospătăriţă. Acolo am cunoscut o fată. Înaltă de doi metri, slabă băţ dar cu forme, părul lung, şaten şi doi ochi mari. Se numea Ivana şi vorbea limba italiană im-pe-ca-bil deşi venea din Croaţia. Lucra ca barman şi era super-mega-starul Barului del Fico, în persoană. Toţi clienţii veneau pentru ea acolo, cum prepara manechinul Ivana cocktail-urile alcoolice nu era nimeni altcineva capabil s-o facă, în toată Roma! Îmi lua piuitul felul în care se îmbrăca fata asta. Tot ce câştiga muncind noaptea, cheltuia pe haine ziua, după părerea mea. Ţoale de lux, de cel mai bun gust şi calitate. Un spectacol, ragazzi...

"Eva, de ce te-ai oprit? Pedalează."
"Mamă... am obosit..."
"Ţine-te tare, strânge dinţii şi hai după mine!"
"Până unde?"
"Până la norişorul ăla mic alb, acolo sus pe cer... îl vezi? Hai să ne apropiem mai mult de el..."
"Ok!", acceptă resemnată terorista.

Pe Ivana a pleznit-o, pur şi simplu, ura faţă de mine din clipa în care m-a privit. Punct. Nu cred că m-ar fi ucis, dacă ar fi putut, deoarece nu şi-ar fi refuzat niciodată plăcerea de a mă tortura lent şi sadic. N-aveam voie să deschid gura în prezenţa ei. Niciodată. Să mă plâng, să râd, să respir. Să exist! Dar mai ales... să beau! Seara de lucru la bar începea cu un shot de tequila, făcut de Ivana. 2 barmani + 4 ospătari = 6 alcoolişti! Ciuciu!!! Răsăreau doar 5 păhărele pe tejghea. Ghici cine lipsea de la apel?...

Nu numai! Într-o bună seară, aveam 4 clienţi la una din mese care mi-au cerut 4 vodka lemon. Îi raportez Ivanei. Zice: "Vodka s-a terminat, eu bag gin în loc de vodkă şi tu te faci că plouă, clar?!"...

Clienţii s-au prins, însă. Mă întorc cu tava înapoi la Miss Croaţia. Violez una dintre reguli, plângându-mă la ea: "S-au prins şi s-au enervat de nu se poate, ce fac?" În secunda numărul doi, Ivana a vărsat pe mine toată tava cu băuturile de rigoare! Udă fleaşcă cum eram, nu s-a prins că lăcrimam! Rossita (bulgăroaica) mi-a şoptit: "Calmă... pe mine m-a făcut să plâng de trei ori!" iar Greta (franţuzoaica): "Pe mine, de patru ori, rasista dracu'!!" Deşi îmbibată de alcool (pe haine şi păr, nu în stomac, ah gli mortacci mia!!!) ridic mâna, ca la şcoală şi dup-aia zic: "Ivana... nu te supăra dar problema rămâne, totuşi. Eu ce le zic acum clienţilor?!"...

"La ce te holbezi aşa de curioasă, mămică?"
"Ia uite norişorul ăla mic şi alb ce măricel se face...", constată pitica mea.
"Păi da! Te cred. C-a mâncat tot, nu ca tine, te cred că s-a făcut mare, mare, gras şi frumuşel!!", răspund sarcastică.

M-am băgat ca musca în lapte, într-o seară şi i-am zis Ivanei, înainte să începem lucrul: "Habar n-ai să joci table, Miss Croaţia!"
"Sunt campioană, fa! Vezi cum vorbeşti!"
"Eşti campioană, fa! Cu retardaţii ăştia de italieni, însă. Bagă o tablă cu o româncă! O partidă, ce te costă? Hai să-ţi arăt cum arăţi când vorbeşti de una singură!", insist.

Am bătut-o de i-a sunat apa în cap! Ivana vorbea 'nşpe mii de limbi străine, şi era frumoasă, da! Mult, mult mai frumoasă ca mine! Şi lumea întreagă îi stătea tolănită preş, sub cracii ei lungi de doi km. Dar habar n-avea să trişeze la table! S-a bâlbâit, dup-aia a blestemat, m-a înjurat, m-a ameninţat, pentru ca în final să îmi prepare un shot de tequila, aşa cum Ivana şi doar Ivana ştia să-l facă. Nu numai c-o pleznise brusc respectul faţă de subsemnata, dar şi iubirea!! Aia necondiţionată, mă refer. Am băut ca vaca în seara aceea, m-a cinstit Ivana de-am văzut stele verzi!

Ca să punem şi bomboana pe colivă, la 2 noaptea înainte să plecăm acasă zice:
"Românco, io tre' să-mi schimb casa. Am în vestiar două pungi întregi de pantaloni nepurtaţi, pe care mă gândeam să le las la tomberon, da' pentru că îmi eşti simpatică, ţi le-aş dărui! Te jigneşti?"

M-au năpădit lacrimile de fericire. Mă imaginam deja îmbrăcată în blugii ei super mega de lux bine aşezaţi pe fundul meu bombastic! Cea mai frumoasă seară din viaţa mea, aia a fost!

Cazzo, scuzaţi-mă, m-am luat cu vorba din cauza voastră şi nu mi-am dat seama că în parcul Caffarella plouă de două secunde cu spume, tună şi fulgeră! Niciodată să nu vă încredeţi într-un norişor mic, alb şi simpatic, vă rog!!!... Mă ia panica. Şi anxietatea.
"Fugi, Eva!!! Pedalează! Repede, repede, repede! Scoate-l la lumină pe Lance Armstrong-ul, care locuieşte în tine!", urlu în timp ce mă buşeşte plânsul de nervi.

Exact ca atunci când m-am întors acasă de la Bar del Fico, cu pungile pline de blugii croatei, pe la 2.30 noaptea şi s-a stârnit o furtună în două secunde şi jumătate. Pedalam isterică pe tricicleta mea ca o pisică căreia i-a luat foc coada, de frica potopului care-mi va uda hainele de lux căpătate! Şi torenţiala s-a pornit, şi încă cum! Am deschis instantaneu umbrela!

Întrebare: în timp ce pedalez la bicicleta mea cea roz-fosforescent, de fetiţe, cum fac să ţin şi cele două pungi de hăinuţe de lux în mâini (că pe ghidon n-am cum să le sprijin, că e prea scund şi mi se târşâie dracu' de asfalt) şi umbrela, care-mi apără comorile de ploaie?...Plouă în prostie, pedalând, îmi lovesc încontinuu genunchii de ghidon şi de pungi, mă ia ameţeala...

Răspuns: ia să bag eu, mai bine, mânerul umbrelei în gură şi să strâng bine cu dinţii de el! Cum m-a învăţat bunica - Raisa Nedelea: "Strânge, fetiţo, dinţii în viaţă. Bine de tot!" Bine de tot am strâns, Raisa Nedelea, era să capsez mânerul, nu alta, dar s-a pornit şi un vânt, mamaie... Ghici în ce direcţie?!

Recapitulăm: mai am 200 de metri şi ajung acasă, în sfârşit. Dar strada e în urcuş! S-a stârnit şi un mic uragan. Plouă în draci şi bate vântul! Pe Viale Trastevere-Roma sud: ora 2.30 a.m., mă aflu eu cu umbrela în gură, pe bicicletă, doar că umbrela ţinea de cald roţii din spate şi atât... Mamma mia, cât am mai plâns...

"Evaaa! Evaaa, repede! Ce ţi-am zis? Toarnă cu găleata! Ce-ai?... De ce te-ai oprit?! De ce râzi ca proasta în târg? Eşti dusă cu pluta?"
"Mamaaaa! Che bello!!!! Plouă, plouuuuă - babele se ouuuuă, plouă, plouuuă, babele se ouuuă!!"
"Amica! Pedalează!"
"Ba nu!"
"Ba da! Acum!", rag ca o leoaică.
"Ba nu!"
"Ba daaa, Eva!"
"Ba nu! Sunt fericită! Plouă, mamă! Uite tu ce frumos plouă!"

Pauză de o ţigară. Electronică. Că încerc să mă las de nicotină.
Încerc, am spus!!!
"Mă cac în Armstrong! Cu viteza lui cu tot!", precizează pitica, hohotind de râs sub ploaie.
"Eva! Armstrong a ajuns campion mondial, bre! Că nu s-a oprit niciodată. Niciodatăăă, Eva!" urlu sub ploaie.
"Talvolta, chi si ferma - si salva! (câteodată, cine se opreşte - se salvează!). Proverb Italian, mamă, nu?"

Am izbucnit deodată în râs! Ca ea. Ca fii-mea.

Aşa e. Căci staţi să vă zic. La ora 3 a.m. am întins satisfăcută pe pat cele 18 perechi de blugi de firmă şi m-am uitat la ele cum se uită un puşcăriaş la femei, după 10 ani de închisoare, şi în acelaşi timp, ca un critic de artă, în faţa tablourilor lui Rembrandt. Contemplam ca vaca, iarba verde, proaspătă. Şi salivam de plăcere.

Păcat că nici măcar o pereche nu îmi venea. Îmi erau largi! Cădeau de pe mine, practic. Ivana era slabă, dar avea şoldurile mai late decât subsemnata. Puteam să arunc nenorocitele astea de pungi la gunoi şi bicicleta de asemenea şi să păstrez doar umbrela. Ca să cânt un cântecel şi atât, pe drumul spre casă!

"Eva! Te învăţ o melodie. Lasă dracu' tricicleta aia deoparte că şi aşa e mică. Vino sus pe bicicleta lu' mama! Ascultă aici, memorează şi hai să cântăm, ce puii mei:
I'm siiiinging in the rain, Just siiiiiinging in the rain...
Na-naaa na-na-naaaa...
And I'm haaaapy again..."