Problema Spinoza

Citiţi prologul acestei cărţi.


Amsterdam - aprilie 1656

În timp ce ultimele raze de lumină alunecă peste apele canalului Zwanenburgwal, Amsterdamul îşi încetează activitatea. Vopsitorii îşi adună ţesăturile purpurii, puse la uscat pe malurile de piatră ale canalului. Comercianţii coboară storurile şi trag obloanele dughenelor din piaţă. Câţiva muncitori care se târăsc spre case se opresc pentru o gustare cu gin olandez la standurile cu heringi de pe canal şi apoi îşi continuă drumul. Amsterdamul se mişcă încet: oraşul e în doliu, încă în convalescenţă după ciuma care, cu doar câteva luni în urmă, a ucis unul din nouă locuitori.
 
La câţiva metri de canal, pe Breestraat, la nr. 4, Rembrandt van Rijn, falit şi niţel afumat, aplică o ultimă trăsătură de penel picturii sale Jacob binecuvântând pe fiii lui Iosif, se semnează în colţul din dreapta, jos, îşi azvârle paleta pe podea şi se întoarce pentru a coborî scara îngustă, spiralată. Imobilul, care peste trei secole va deveni muzeu şi casă memorială, este, în această zi, martor al ocării suferite de pictor. Casa roieşte de ofertanţi care aşteaptă ca toate bunurile artistului să fie licitate. Dând morocănos la o parte mulţimea de gură-casă de pe scară, el iese pe uşa din faţă, inhalează aerul sărat şi se îndreaptă poticnit spre taverna din colţ.
 
La Delft, 70 de kilometri spre sud, un alt artist îşi începe ascensiunea. Johannes Vermeer, în vârstă de 25 de ani, îşi priveşte pentru ultima dată noua pictură, Codoaşa. Îşi plimbă privirea de la dreapta la stânga. Prima dată, prostituata într-o haină de un galben ţipător. În regulă. În regulă. Galbenul luceşte precum lumina vie a soarelui. Şi grupul de oameni din jurul ei. Excelent - oricare dintre ei ar putea să iasă din tablou şi să înceapă o conversaţie. Se apleacă pentru a surprinde mai de aproape privirea micuţă, dar tăioasă a tânărului şmecher, cu pălărie de filfizon. Vermeer dă din cap aprobator spre replica sa miniaturală. Satisfăcut la culme, se semnează cu o înfloritură în colţul din dreapta, jos.
 
Revenind la Amsterdam, pe Breestraat, la doar două clădiri distanţă de pregătirile pentru licitaţia de la domiciliul lui Rembrandt, un neguţător în vârstă de 23 de ani (născut cu numai câteva zile înainte de Vermeer, pe care îl va admira, dar nu-l va întâlni niciodată) se pregăteşte să-şi închidă prăvălia de import-export. Pare prea delicat şi frumos pentru un neguţător. Trăsăturile sale sunt perfecte, pielea sa măslinie fără pată, ochii săi întunecaţi, mari şi plini de viaţă.
 
Privi pentru ultima dată în jur: multe dintre rafturi sunt la fel de goale ca buzunarele lui. Piraţii interceptaseră ultimul său transport din Bahia, şi nu avea nici cafea, nici zahăr sau cacao. Timp de o generaţie, familia Spinoza condusese o prosperă afacere de import-export angro, dar acum cei doi fraţi Spinoza, Gabriel şi Bento, trebuiau să se mulţumească cu o mică prăvălie de vânzare cu amănuntul. Trăgând în piept aerul plin de praf, Bento Spinoza identifică, cu resemnare, excrementele fetide de şobolan care însoţeau aroma de smochine uscate, stafide, ghimbir confiat, migdale şi năut şi aburii de vin acru spaniol. Ieşi din prăvălie şi îşi începu, ca în fiecare zi, lupta cu lacătul ruginit ce fereca uşa de la intrare. O voce necunoscută, adresându-i-se într-o portugheză pompoasă, îl făcu să tresară.
- Dumneata eşti Bento Spinoza?
 
Spinoza se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu doi străini, tineri şi obosiţi, care păreau să fi bătut cale lungă. Unul era înalt, cu un cap masiv, zdravăn, aplecat înainte, parcă prea greu pentru a fi ţinut drept. Avea haine de calitate, dar murdare şi şifonate. Celălalt, în haine ţărăneşti zdrenţuite, stătea în spatele tovarăşului său. Avea părul lung, încâlcit, ochii negri, bărbia îndrăzneaţă şi un nas viguros. Era foarte ţeapăn. Doar ochii i se mişcau, jucându-i în cap ca nişte mormoloci înfricoşaţi.
 
Spinoza aprobă din cap precaut.
- Numele meu este Jacob Mendoza, spuse cel mai înalt. Trebuie să ne primeşti. Trebuie să-ţi vorbim. Acesta e vărul meu, Franco Benitez, pe care tocmai l-am adus din Portugalia. Vărul meu, şi Jacob îşi puse mâna pe umărul lui Franco, e într-o criză.
- Da, răspunse Spinoza. Şi?
- Într-o criză profundă.
- Da. Şi de ce mă căutaţi pe mine?
- Ni s-a spus că tu eşti cel care ne poate oferi ajutor. Poate singurul.
- Ajutor?
- Franco şi-a pierdut credinţa. Se îndoieşte de tot. De toate ritualurile religioase. De rugăciune. Chiar şi de prezenţa lui Dumnezeu. E înspăimântat tot timpul. Nu are somn. Vorbeşte despre sinucidere.
- Şi cine v-a prostit să veniţi aici? Eu nu sunt decât un negustoraş care are o mică afacere. Şi nu una foarte profitabilă, după cum vedeţi. Spinoza arătă spre fereastra prăfuită prin care se vedeau rafturile pe jumătate goale. Rabinul Mortera e îndrumătorul nostru spiritual. La el trebuie să mergeţi.
- Am ajuns ieri, şi azi-dimineaţă ne-am propus să facem întocmai. Dar proprietarul nostru, un văr îndepărtat, a fost de altă părere. "Franco are nevoie de ajutor, nu de un judecător", a spus el. Ne-a povestit că Rabinul Mortera e sever cu cei care se îndoiesc, că el consideră că pe toţi evreii din Portugalia care s-au convertit la creştinism îi aşteaptă osânda veşnică, chiar dacă au fost siliţi să aleagă între convertire şi moarte. "Rabinul Mortera nu îl va face pe Franco decât să se simtă şi mai rău. Mergeţi la Bento Spinoza. El e înţelept în astfel de probleme", aşa a zis.
- Ce vorbe sunt acestea? Eu sunt doar un simplu negustoraş...
- El susţine că dacă n-ai fi fost obligat să intri în afaceri din cauza morţii fratelui tău mai mare şi a tatălui tău, ai fi fost următorul mare rabin al Amsterdamului.
- Trebuie să plec. Am o întâlnire.
- Mergi la slujba de Sabat de la sinagogă? Da? Şi noi. Îl duc pe Franco, căci trebuie să revină la credinţă. Putem merge cu tine?
- Nu, mă duc la un alt fel de întâlnire.
- Ce fel de întâlnire? întrebă Jacob, dar apoi imediat îşi înghiţi vorba. Îmi pare rău. Nu-i treaba mea. Eventual ne putem întâlni mâine? Eşti dispus să ne ajuţi în ziua de Sabat? E voie, căci aceasta e o mitzvah, o poruncă. Avem nevoie de tine. Vărul meu este în pericol.
- Interesant. Spinoza clătină din cap. N-am mai auzit de o astfel de cerere. Îmi pare rău, dar te înşeli. Nu am nimic de oferit.
 
Franco, care privise în pământ cât vorbise Jacob, îşi ridică acum ochii şi vorbi pentru prima dată:
- Îţi cer puţin, doar câteva vorbe cu tine. Poţi să refuzi tu un frate evreu? E datoria ta faţă de un călător. Am fost silit să părăsesc Portugalia la fel cum tatăl tău şi familia ta au trebuit să fugă, să scape de Inchiziţie.
- Dar ce pot eu să...
- Tatăl meu a fost ars pe rug cu numai un an în urmă. Crima sa? S-au găsit pagini din Tora îngropate în grădina din spatele casei noastre. Fratele tatălui meu, tatăl lui Jacob, a fost ucis la scurt timp după aceea. Am o întrebare. Gândeşte-te la această lume, în care un fiu trebuie să miroasă carnea arsă a tatălui său. Unde este Dumnezeul care a creat o astfel de lume? De ce îngăduie astfel de lucruri? Mă poţi învinui că întreb asta? Franco îl privi stăruitor în ochi pe Spinoza câteva clipe şi apoi continuă: Cu siguranţă că un om ce poartă numele de "binecuvântat", Bento în portugheză şi Baruch în ebraică, nu va refuza să discute cu mine.
 
Spinoza aprobă solemn.
- Voi discuta cu tine, Franco. Mâine la prânz?
- La sinagogă? întrebă Franco.
- Nu, aici. Hai să ne întâlnim aici, la prăvălie. Va fi deschis.
- La prăvălie? Deschis? sări Jacob. Şi Sabatul?
- Fratele meu mai mic, Gabriel, reprezintă familia Spinoza la sinagogă.
- Dar în Tora cea sfântă, insistă Jacob, ignorându-l pe Franco, care-l trăgea de mânecă, scrie că e voia lui Dumnezeu să nu lucrăm în ziua de Sabat, că trebuie să petrecem această zi sfântă aducându-I rugăciuni şi ascultându-I poruncile.
 
Spinoza se întoarse şi vorbi încet, ca un profesor unui tânăr elev:
- Spune-mi, Iacob, crezi că Dumnezeu este atotputernic?
 
Jacob dădu din cap aprobator.
- Că Dumnezeu este perfect? Autosuficient?
 
Jacob fu iarăşi de acord.
- Atunci cu siguranţă vei fi de acord că, prin definiţie, o fiinţă perfectă şi suficientă nu are nevoi, lipsuri, pofte, dorinţe. Nu-i aşa?
 
Jacob se gândi, ezită, iar apoi aprobă din cap prudent. Spinoza observă un început de zâmbet pe chipul lui Franco.
- Atunci, continuă Spinoza, eu susţin că Dumnezeu nu are nicio dorinţă cu privire la cum, sau chiar la dacă Îl slăvim. Permite-mi, aşadar, Jacob, să-l iubesc pe Dumnezeu în felul meu.
 
Franco făcu ochii mari. Se întoarse spre Jacob parcă pentru a spune:
- Ai văzut, ai văzut? Ăsta e omul pe care îl caut!

 
Reval, Estonia - 3 mai 1910
Ora: 16.00
Locul: O bancă de pe holul principal, în faţa biroului directorului Epstein de la Petri-Realschule
 
Pe bancă se frământă Alfred Rosenberg, în vârstă de şaisprezece ani, care nu e sigur de ce a fost chemat în biroul directorului. Alfred are un trup vânjos, ochi de un albastru metalic şi un chip germanic bine proporţionat; o şuviţă de păr castaniu atârnă tocmai în unghiul dorit deasupra frunţii. Nu are cearcăne întunecate la ochi - ele vor apărea mai târziu. Îşi ţine bărbia ridicată. Poate că e sfidător, dar pumnii care se strâng şi se relaxează arată teamă.
 
El arată ca oricine şi, în acelaşi timp, ca nimeni altul. E aproape bărbat, cu o viaţă întreagă în faţă. Peste opt ani, va pleca de la Reval la München şi va deveni un prolific jurnalist antibolşevic şi antisemit. Peste nouă ani, va auzi un discurs impresionant la o întrunire a Partidului Muncitoresc German, ţinut de o tânără speranţă, un veteran din Primul Război Mondial pe nume Adolf Hitler, iar Alfred se va înscrie în partid la scurt timp după Hitler. Peste 20 de ani va pune jos stiloul şi va rânji triumfător terminând de scris ultima pagină a cărţii sale, Mitul secolului XX. Menită să devină un bestseller şi să se vândă în milioane de exemplare, aceasta va furniza o mare parte din fundamentul ideologic al partidului nazist şi va oferi o justificare pentru nimicirea evreilor din Europa. Peste 30 de ani, trupele sale vor năvăli într-un mic muzeu olandez din Rijnsburg şi vor confisca biblioteca personală a lui Spinoza cuprinzând 151 de volume. Iar peste 36 de ani, ochii săi încercănaţi vor părea uimiţi şi va răspunde dând din cap "Nu" atunci când călăul american de la Nürnberg îl va întreba: "Aveţi ceva de spus?"
 
Tânărul Alfred auzi ecoul unor paşi care se apropiau pe coridor şi, zărindu-l pe Herr Schäfer, mentorul şi profesorul său de germană, sări în picioare pentru a-l saluta. Herr Schäfer se mulţumi să se încrunte şi să-şi încline discret capul când trecu pe lângă elev şi deschise uşa directorului. Dar chiar înainte să intre, ezită, se întoarse spre Alfred şi, cu o voce nelipsită de îngăduinţă, şopti:
- Rosenberg, m-ai dezamăgit, ne-ai dezamăgit pe toţi cu decizia ta neînţeleaptă din discursul de aseară. Această decizie neînţeleaptă nu este anulată de faptul că ai fost ales reprezentantul clasei. Chiar şi aşa, continui să cred că promiţi. Vei absolvi în numai câteva săptămâni. Nu te prosti acum.
 
Discursul electoral din seara precedentă! A, deci asta era. Alfred se plesni cu palma peste frunte. Desigur, de asta am fost chemat aici. Deşi aproape toţi cei 40 de colegi ai săi din ultimul an fuseseră acolo - cei mai mulţi, germani din ţările baltice şi doar o mână de ruşi, estonieni, polonezi şi evrei -, Alfred îşi îndreptase toate comentariile de campanie către majoritatea germană şi le înflăcărase spiritele vorbind despre misiunea de păstrători ai nobilei culturi germane. "Păstraţi pură rasa noastră", le spusese el. "Nu o slăbiţi prin uitarea tradiţiilor noastre nobile, prin acceptarea ideilor inferioare, prin amestecul cu rasele inferioare." Poate că ar fi trebuit să se oprească acolo. Dar se lăsase dus de val. Poate că mersese prea departe.
 
Reveria îi fu întreruptă de deschiderea uşii zdrahonice, înaltă de trei metri, şi de vocea răsunătoare a directorului Epstein:
- Herr Rosenberg, bitte, pofteşte.
 
Alfred intră şi îi văzu pe director şi pe profesorul său de germană aşezaţi în capul unei mese lungi din lemn masiv, închis la culoare. Se simţea întotdeauna mic în prezenţa directorului Epstein, care avea peste 1,80 m înălţime şi ale cărui ţinută impunătoare, ochii pătrunzători şi barba bogată, bine îngrijită, întruchipau autoritatea.
 
Directorul Epstein îl invită pe Alfred să se aşeze pe un scaun din capul mesei. Acesta era vizibil mai mic decât cele două scaune înalte de la celălalt capăt al mesei. Directorul nu pierdu vremea şi intră în miezul problemei.
- Deci, Rosenberg, eu sunt de origine evreiască, nu-i aşa? Şi soţia mea este tot evreică, nu-i aşa? Iar evreii sunt o rasă inferioară şi nu ar trebui să le predea germanilor? Şi, din câte înţeleg, să nu fie în niciun caz ridicaţi la rangul de director?
 
Niciun răspuns. Alfred expiră, încercând să se facă cât mai mic în scaunul său, şi puse capul în pământ.
- Rosenberg, am descris corect poziţia ta?
- Domnule... Ăăă, domnule, am vorbit fără să gândesc. Am făcut aceste observaţii doar la modul general. Era un discurs electoral şi am vorbit în acest fel pentru că asta doreau ei să audă.
 
Cu colţul ochiului, Alfred îl văzu pe Herr Schäfer lăsându-se în scaun, scoţându-şi ochelarii şi frecându-se la ochi.
- O, înţeleg. Ai vorbit la modul general? Dar acum iată-mă în faţa ta, nu în general, ci în particular.
- Domnule, eu spun doar ceea ce cred toţi germanii. Că trebuie să ne apărăm rasa şi cultura.
- Iar eu şi evreii?
 
Alfred puse iar capul în pământ, tăcut. Ar fi vrut să privească pe fereastră, aflată la jumătatea mesei, dar îl privi pe director, cu teamă.
- Da, desigur, nu poţi răspunde. Poate că limba nu-ţi va mai fi la fel de ascuţită dacă îţi voi spune că descendenţa mea şi a soţiei mele e pur germană şi că strămoşii noştri au venit în zona baltică în secolul al XIV-lea. Mai mult, suntem luterani practicanţi.
 
Alfred dădu încet din cap.
- Şi totuşi, ne-ai făcut pe mine şi pe soţia mea evrei, continuă directorul.
- Nu am spus asta. Am spus doar că au existat zvonuri...
- Zvonuri pe care le-ai răspândit bucuros, pentru propriul avantaj în alegeri. Şi spune-mi, Rosenberg, pe ce fapte se bazează zvonurile? Sau vin de nicăieri?
- Fapte? Alfred clătină din cap. Aăă, poate numele dumneavoastră?
- Deci Epstein e un nume evreiesc? Toţi cei care se numesc Epstein sunt evrei, asta e? Sau jumătate? Sau doar unii? Sau poate doar unul dintr-o mie? Ce arată investigaţiile tale ştiinţifice?
 
Niciun răspuns. Alfred clătină din cap.
- Vrei să spui că, în ciuda educaţiei ştiinţifice şi filosofice primite la şcoala noastră, nu te gândeşti niciodată cum anume ştii ceea ce ştii? Nu este asta una dintre lecţiile fundamentale ale Iluminismului? Te-am dezamăgit noi? Sau tu pe noi?
 
Alfred păru consternat. Herr Epstein bătu darabana cu degetele în masa cea lungă, apoi continuă:
- Şi numele tău, Rosenberg? Şi numele tău este un nume evreiesc?
- Sunt sigur că nu.
- Eu nu sunt atât de sigur. Dă-mi voie să-ţi spun câte ceva despre nume. În perioada Iluminismului, în Germania... Directorul Epstein făcu o pauză şi apoi se răsti: Rosenberg, ştii dumneata când şi ce anume a fost Iluminismul?
 
Aruncând o privire spre Herr Schäfer şi cu o voce rugătoare, Alfred răspunse sfios:
- A fost în secolul al XVIII-lea şi... şi a fost epoca... epoca raţiunii şi ştiinţei?
- Da, corect. Bun. Lecţiile lui Herr Schäfer n-au fost în van. Ulterior, în acelaşi secol, în Germania au fost adoptate măsuri de transformare a evreilor în cetăţeni germani, iar aceştia au fost obligaţi să aleagă şi să plătească pentru nume germane. În cazul în care refuzau să plătească, puteau primi nume ridicole, precum Schmutzfinger sau Drecklecker. Majoritatea evreilor au acceptat să plătească pentru un nume mai frumos sau mai elegant, poate de floare - cum ar fi Rosenblum - sau nume asociate într-un fel cu natura, ca Greenbaum. Şi mai populare au fost numele de castele. De exemplu, castelul Epstein avea conotaţii nobile şi aparţinuse unei mari familii din Sfântul Imperiu Roman, iar numele acestuia a fost ales adesea de către evreii care trăiau în vecinătatea lui în secolul al XVIII-lea. Unii evrei au plătit sume mai mici pentru nume tradiţionale evreieşti, cum ar fi Levy sau Cohen. Acum, numele tău, Rosenberg, este, la rândul său, un nume foarte vechi. Dar, de peste un veac, a renăscut. El a devenit un nume evreiesc comun în patria noastră şi, te asigur că dacă vei face, când vei face, o excursie prin ţară, vei vedea priviri şi zâmbete afectate şi vei auzi zvonuri despre strămoşii evrei din genealogia ta. Spune-mi, Rosenberg, când se va întâmpla asta, ce le vei răspunde?
- Voi urma exemplul dumneavoastră, domnule, şi le voi vorbi despre originile mele.
- Am cercetat personal genealogia familiei mele până în urmă cu câteva secole. Dar dumneata?
 
Alfred clătină din cap.
- Ştii să faci o astfel de cercetare?
 
Încă o clătinare de cap.
- Atunci, unul dintre proiectele dumitale de cercetare pentru absolvire constă în a învăţa detaliile cercetării genealogice şi apoi a face o cercetare a propriilor strămoşi.
- Unul dintre proiectele mele, domnule?
- Da, vor exista două proiecte, pentru a elimina orice dubiu cu privire la calificarea dumitale de a absolvi, precum şi de a fi admis la Institutul Politehnic. După discuţia noastră de astăzi, Herr Schäfer şi cu mine vom decide cu privire la încă un proiect edificator.
- Da, domnule. Alfred deveni tot mai conştient de precaritatea situaţiei în care se afla.
- Spune-mi, Rosenberg, continuă directorul Epstein, ştiai că la întrunirea de aseară au fost prezenţi elevi evrei?
 
Alfred aprobă anemic. Directorul Epstein întrebă:
- Şi te-ai gândit la sentimentele şi la reacţia lor faţă de spusele tale cum că evreii ar fi nevrednici de această şcoală?
- Cred că întâia mea datorie este faţă de Patrie şi faţă de protejarea purităţii măreţei noastre rase ariene, forţa creatoare a tuturor civilizaţiilor.
- Rosenberg, alegerile s-au încheiat. Scuteşte-mă de discursuri. Răspunde-mi la întrebare. Te-am întrebat despre sentimentele evreilor din public.
- Eu cred că, dacă nu suntem atenţi, rasa evreiască ne va doborî. Evreii sunt slabi. Sunt nişte paraziţi. Inamicul veşnic. Rasa opusă valorilor şi culturii ariene.
 
Surprinşi de vehemenţa elevului, directorul Epstein şi Herr Schäfer schimbară priviri îngrijorate. Directorul Epstein continuă.
- Se pare că vrei să eviţi întrebarea pe care ţi-am adresat-o. Să încerc altfel. Evreii sunt o rasă slabă, parazitară, inferioară?
 
Alfred dădu aprobator din cap.
- Atunci spune-mi, Rosenberg, cum poate o astfel de rasă slabă să ameninţe atotputernica noastră rasă ariană?
 
În timp ce Alfred încerca să formuleze un răspuns, Herr Epstein continuă:
- Spune-mi, Rosenberg, l-ai studiat pe Darwin la orele lui Herr Schäfer?
- Da, răspunse Alfred, la cursul de istorie al lui Herr Schäfer şi, de asemenea, la cursul de biologie al lui Herr Werner.
- Şi ce ştii dumneata despre Darwin?
- Ştiu despre evoluţia speciilor şi selecţia naturală.
- A, da, cei mai adaptaţi supravieţuiesc - selecţia naturală. Desigur, ai citit cum se cuvine Vechiul Testament la cursul de religie, nu-i aşa?
- Da, la cursul lui Herr Müller.
- Deci, Rosenberg, să luăm în considerare faptul că aproape toate popoarele şi culturile - şi au fost cu zecile - descrise în Biblie au dispărut. Corect?
 
Alfred aprobă din cap.
- Poţi numi câteva dintre aceste popoare dispărute?
 
Lui Alfred i se puse un nod în gât:
- Fenicienii, moabiţii... şi edomiţii.
 
Alfred îl privi pe Herr Schäfer, care aprobă din cap.
- Excelent. Dar sunt toate moarte şi dispărute. Cu excepţia evreilor. Evreii au supravieţuit. Nu ar susţine deci Darwin că evreii sunt cei mai adaptaţi dintre toţi? Mă urmăreşti?
 
Alfred îi răspunse cu viteza fulgerului:
- Dar nu prin propria lor forţă. Ei au fost paraziţi şi au tras în jos rasa ariană, împiedicând-o să se adapteze şi mai bine. Ei supravieţuiesc doar sugându-ne puterea şi aurul şi bogăţia.
- Aha, deci nu joacă corect, spuse directorul Epstein. Sugerezi că există loc pentru echitate în marele sistem al naturii. Cu alte cuvinte, animalul nobil, în lupta sa pentru supravieţuire, nu trebuie să se folosească de camuflaj sau de vicleşuguri vânătoreşti? Ciudat, nu-mi amintesc nimic în opera lui Darwin despre echitate.
 
Alfred, pus în încurcătură, tăcu.
- Ei bine, să lăsăm asta, zise directorul. Să ne gândim la alt aspect. Desigur, Rosenberg, vei fi de acord că rasa evreiască a dat oameni de excepţie. Gândeşte-te la Domnul nostru Isus, care s-a născut evreu.
 
Din nou, Alfred răspunse rapid:
- Am citit că Isus s-a născut în Galileea, nu în Iudeea, unde trăiau evreii. Chiar dacă unii galileeni au ajuns, în cele din urmă, să practice iudaismul, ei n-aveau nicio picătură de sânge israelit autentic.
- Poftim? Directorul Epstein îşi aruncă mâinile în aer şi se întoarse spre Herr Schäfer întrebând: De unde-i vin ideile acestea, Herr Schäfer? Dacă ar fi fost adult, l-aş fi întrebat ce a băut. Asta predai dumneata la cursul de istorie?
 
Herr Schäfer negă şi se întoarse spre Alfred.
- Cum ţi-au venit aceste idei? Spui că le-ai citit, dar nu la ora mea. Ce citeşti dumneata, Rosenberg?
- O carte nobilă, domnule. Fundamentele secolului al XIX-lea.
 
Herr Schäfer se lovi peste frunte şi se prăbuşi în scaun.
- Ce-i asta? întrebă directorul Epstein.
- Cartea lui Houston Stewart Chamberlain, răspunse Herr Schäfer. E englez, acum e ginerele lui Wagner. Scrie istorii închipuite, adică istorii pe care le inventează pe măsură ce le scrie.
 
Se întoarse înapoi spre Alfred.
- Cum ai dat peste cartea lui Chamberlain?
- Am citit o parte acasă la unchiul meu şi apoi am mers s-o cumpăr de la librăria de vizavi. Nu o aveau, dar au comandat-o pentru mine. Citesc la ea de o lună.
- Cât entuziasm! Aş vrea să fi fost atât de entuziasmat de textele de la curs, spuse Herr Schäfer, arătând spre rafturile cu cărţi legate în piele care căptuşeau peretele din biroul directorului. Măcar de un singur text de la curs!
- Herr Schäfer, întrebă directorul, cunoaşteţi această lucrare, pe acest Chamberlain?
- În măsura în care îmi doresc să cunosc opera oricărui pseudoistoric. Este un popularizator al lui Arthur Gobineau, rasistul francez ale cărui scrieri despre superioritatea fundamentală a rasei ariene l-au influenţat pe Wagner. Atât Gobineau, cât şi Chamberlain fac afirmaţii extravagante despre arienii care au condus măreţele civilizaţii greacă şi romană.
- Au fost cu adevărat măreţe! interveni brusc Alfred. Până când s-au amestecat cu rasele inferioare - evreii, negrii, asiaticii otrăvitori. Apoi, toate aceste civilizaţii au decăzut.
 
Atât directorul Epstein, cât şi Herr Schäfer fură surprinşi că un elev îndrăzneşte să le întrerupă conversaţia. Directorul îl privi pe Herr Schäfer ca şi cum ar fi fost responsabilitatea acestuia.
 
Herr Schäfer dădu vina pe elevul său:
- De-ar fi fost atât de activ şi în clasă! Se întoarse spre Alfred: De câte ori ţi-am spus asta, Rosenberg? Păreai atât de puţin preocupat de educaţia ta. De câte ori n-am încercat să te provoc să participi la lecturile noastre? Şi, dintr-odată, eşti înflăcărat de o carte. Ce să înţelegem de aici?
- Poate pentru că n-am mai citit nicio astfel de carte - o carte care spune adevărul despre nobleţea rasei noastre, despre cum oamenii de ştiinţă au scris în mod eronat că istoria e progresul omenirii, când adevărul e că rasa noastră a creat civilizaţia tuturor marilor imperii! Nu numai în Grecia şi Roma, dar şi în Egipt, Persia, chiar şi în India. Toate aceste imperii s-au prăbuşit doar când rasa noastră a fost otrăvită de rasele inferioare din jur.
 
Alfred îl privi pe director şi îi spuse cu tot respectul de care era capabil:
- Dacă îmi permiteţi, domnule, acesta este răspunsul la întrebarea dumneavoastră de mai devreme. Acesta este motivul pentru care nu îmi fac griji cu privire la sentimentele rănite ale câtorva elevi evrei sau ale slavilor, care sunt, de asemenea, inferiori, dar nu atât de organizaţi precum evreii.
 
Directorul Epstein şi Herr Schäfer schimbară iarăşi priviri, acum, în sfârşit, conştienţi de gravitatea problemei. Acesta nu era un simplu adolescent pus pe farse sau impulsiv.
 
Directorul Epstein spuse:
- Rosenberg, te rog, aşteaptă afară. Trebuie să discutăm între patru ochi.