Prolog al volumului Problema Spinoza

Citiţi un fragment din această carte.


Irvin Yalom revine cu un roman despre minţile a doi oameni care au intrat în istorie la trei secole distanţă unul de celălalt: filosoful olandez de secol XVII, Baruch Spinoza, şi Alfred Rosenberg, unul dintre ideologii nazismului şi un apropiat al lui Adolf Hitler. Imaginând o intersecţie neaşteptată între viaţa lui Spinoza şi destinul lui Rosenberg, Irvin Yalom construieşte o poveste de neuitat despre ură şi toleranţă, curaj şi laşitate, pedeapsă şi speranţă.
 
Irvin D. Yalom este autorul prestigioaselor lucrări de psihoterapie The Theory and Practice of Group Psychotherapy - vândută în peste 700.000 de exemplare -, Existential Psychotherapy şi Inpatient Group Psychotherapy, al cărţilor aflate la graniţa dintre ficţiune şi documentar Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie şi Mama şi sensul vieţii, precum şi al romanelor Plânsul lui Nietzsche, Minciuni pe canapea şi Soluţia Schopenhauer. Irvin Yalom este profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford.
 
Acesta este cel mai incitant roman pe care l-am citit în ultimii ani. Irvin Yalom a creat o carte extraordinară, în care informaţia istorică se împleteşte perfect cu suspansul. O recomand cu entuziasm. (Sir Anthony Hopkins)
 
Spinoza nu a avut "o viaţă reală" în afara scrisului şi a lecturii: a trăit în interiorul minţii sale. Aşadar, cum scrii despre un filosof - un scriitor iubit de Goethe, de Schopenhauer şi de atâţia alţi gânditori - care îşi petrece majoritatea timpului adâncit în propriile sale gânduri? Şi cum îl priveşti pe Spinoza - un evreu a cărui operă a dus la naşterea Iluminismului - dacă, să spunem, eşti un nazist? Irvin Yalom este scriitorul potrivit pentru abordarea unei asemenea ecuaţii, şi o rezolvă cu inteligenţa sa de romancier strălucit într-o carte care se citeşte pe nerăsuflate. (Jay Parini)
 
Irvin Yalom este cel mai important autor contemporan de proză psihologică. N-aş fi crezut că poate scrie ceva mai bun decât Plânsul lui Nietzsche sau Soluţia Schopenhauer, dar a făcut-o. Problema Spinoza este o capodoperă. (Martin. E. P. Seligman)
   
Spinoza m-a intrigat multă vreme, şi ani de zile mi-am dorit să scriu despre acest îndrăzneţ gânditor din secolul al XVII-lea, atât de singur - fără o familie, fără o comunitate -, autor al unor cărţi ce au schimbat lumea în profunzime. El a anticipat secularizarea, statul politic liberal democratic, precum şi apariţia ştiinţelor naturale, deschizând astfel calea spre Iluminism. Faptul că a fost excomunicat de către evrei la vârsta de douăzeci şi patru de ani şi cenzurat de către creştini pentru tot restul vieţii m-a fascinat dintotdeauna, probabil din pricina propriilor mele înclinaţii iconoclaste. Iar acest sentiment ciudat de înrudire cu Spinoza a fost întărit de informaţia că Einstein, unul dintre primii mei eroi, era spinozist. Când Einstein vorbea despre Dumnezeu, vorbea despre Dumnezeul lui Spinoza - un Dumnezeu pe de-a-ntregul echivalent cu natura, un Dumnezeu care cuprinde toate substanţele, un Dumnezeu "care nu joacă zaruri cu universul" - ceea ce înseamnă că tot ce se întâmplă, fără excepţie, respectă legile ordonate ale naturii.
 
De asemenea, cred că Spinoza, la fel ca Nietzsche şi Schopenhauer, despre viaţa şi filosofia cărora am publicat două romane, a scris multe lucruri foarte relevante pentru domeniul meu, al psihiatriei şi psihoterapiei - de pildă că ideile, gândurile şi sentimentele sunt provocate de experienţe anterioare, că pasiunile pot fi studiate fără patimă, că înţelegerea duce la transcendenţă - şi am dorit să-i comemorez contribuţiile printr-un roman de idei.
 
Dar cum să scrii despre un om care a avut o viaţă foarte contemplativă, marcată de atât de puţine evenimente exterioare remarcabile? A fost extraordinar de retras, iar propria persoană nu transpare în scrierile sale. Nu am avut la dispoziţie niciunul dintre materialele care de obicei se pretează la a fi povestite - drame de familie, poveşti de dragoste, de gelozie, anecdote ieşite din comun, certuri, ciorovăieli sau regăsiri. A purtat o corespondenţă bogată, dar, după moarte, confraţii i-au urmat instrucţiunile şi au eliminat aproape toate comentariile personale din scrisori. Nu, n-au prea existat drame exterioare în viaţa sa: majoritatea cercetătorilor îl privesc pe Spinoza ca pe o persoană blândă şi placidă; sunt exegeţi care îi compară viaţa cu cea a sfinţilor creştini, unii chiar cu a lui Isus.
 
Aşa că m-am hotărât să scriu un roman despre viaţa sa lăuntrică. Aici, expertiza personală m-ar fi putut ajuta la istorisirea poveştii lui Spinoza. La urma urmei, a fost şi el om, aşadar trebuie să se fi confruntat cu aceleaşi conflicte fundamentale omeneşti care ne-au tulburat atât pe mine, cât şi pe numeroşii mei pacienţi cu care am lucrat de-a lungul deceniilor. Trebuie să fi avut o reacţie emoţională puternică când a fost excomunicat de către comunitatea evreiască din Amsterdam, la vârsta de două-zeci şi patru de ani - un edict ireversibil care poruncea ca toţi evreii, inclusiv propria-i familie, să-l evite pentru totdeauna. Niciun evreu nu mai avea voie să-i vorbească vreodată, să facă negoţ cu el, să-i citească scrierile sau să se apropie de el la o distanţă mai mică de patru metri şi jumătate. Şi, desigur, nimeni nu trăieşte fără să aibă o viaţă lăuntrică cu fantezii, vise, pasiuni şi dorinţă de iubire. Cam un sfert din principala lucrare a lui Spinoza, Etica, este dedicat "depăşirii sclaviei afectelor." Ca psihiatru, eram convins că n-ar fi putut scrie acest capitol dacă n-ar fi trecut printr-o luptă conştientă cu propriile afecte.
 
Şi totuşi, am fost blocat ani de zile, căci nu găseam povestea de care are nevoie un roman - până când o vizită în Olanda, în urmă cu cinci ani, a schimbat totul. Venisem pentru nişte prelegeri şi, ca parte a răsplăţii mele, am solicitat şi mi s-a acordat o "zi Spinoza". Secretarul Asociaţiei Spinoza din Olanda, un proeminent filosof spinozist, a fost de acord să petreacă o zi cu mine vizitând toate locurile importante legate de Spinoza: locuinţele sale, mormântul şi, principala atracţie, Muzeul Spinoza din Rijnsburg. Acolo am avut revelaţia.
 
Am intrat în Muzeul Spinoza din Rijnsburg, aflat la 45 de minute de mers cu maşina din Amsterdam, cu mari aşteptări, căutând - ce anume? Poate o întâlnire cu spiritul lui Spinoza. Poate o poveste. Dar, intrând în muzeu, am fost de îndată dezamăgit. Mă îndoiam că acest muzeu mic, sărăcăcios m-ar fi putut apropia de Spinoza. Singurele lucruri cu un vag caracter personal erau cele 151 de volume din biblioteca lui Spinoza, aşa că m-am îndreptat imediat spre ele. Gazdele mi-au permis accesul liber şi am luat una după alta aceste cărţi din secolul al XVII-lea, mirosindu-le şi ţinându-le în mână, încântat să ating obiecte atinse cândva de mâinile lui Spinoza.
 
Dar reveria mi-a fost imediat întreruptă de vocea gazdei:
- Desigur, Dr. Yalom, lucrurile lui - patul, îmbrăcămintea, încălţămintea, condeiele şi cărţile - au fost scoase la licitaţie după moartea sa pentru plata cheltuielilor de înmormântare. Cărţile au fost vândute şi împrăştiate în lumea largă, dar, din fericire, notarul a întocmit o listă completă a acestor cărţi înainte de licitaţie şi, 200 de ani mai târziu, un filantrop evreu a pus laolaltă majoritatea titlurilor, folosind aceleaşi ediţii, din aceiaşi ani şi publicate în aceleaşi oraşe. Aşadar, noi o numim biblioteca lui Spinoza, dar de fapt este o copie. Degetele lui n-au atins niciodată aceste cărţi.
 
M-am îndepărtat de bibliotecă şi am privit portretul de pe perete. Treptat am simţit cum mă topesc în ochii aceia imenşi, trişti, ovali, cu pleoape groase, aproape ca o experienţă mistică - lucru rar pentru mine. Dar apoi gazda mi-a spus:
- Poate nu ştiaţi, dar nu aşa arăta cu adevărat Spinoza. Aceasta e doar o reprezentare imaginată de un artist, pe baza câtorva rânduri care-l descriau. Dacă au existat desene cu Spinoza făcute în timpul vieţii sale, ele nu au supravieţuit.
 
Poate o poveste despre eschivarea absolută, mi-am zis.
 
În timp ce examinam dispozitivul de şlefuit lentile din cea de-a doua încăpere - care, la fel, nu era cel pe care îl folosise el, spunea plăcuţa din muzeu, ci unul similar - am auzit-o pe una dintre gazdele mele din bibliotecă pomenind de nazişti.
 
Am revenit în bibliotecă.
- Poftim? Naziştii au fost aici? În acest muzeu?
- Da, la câteva luni după blitzkriegul din Olanda, trupele ERR au venit cu ditamai maşinile şi au furat tot - cărţi, un bust şi un portret al lui Spinoza - tot. Le-au încărcat, apoi le-au sigilat şi au expropriat muzeul.
- ERR? Ce înseamnă asta?
- Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg. Trupele de şoc ale liderului nazist Rosenberg - adică Alfred Rosenberg, cel mai important ideolog nazist antisemit. El era responsabilul cu jaful în Cel de-al Treilea Reich şi, sub comanda lui Rosenberg, trupele ERR au jefuit întreaga Europă - la început, doar bunuri evreieşti, iar ulterior, pe măsură ce războiul a continuat, orice lucru de valoare.
- Deci aceste cărţi i-au fost confiscate de două ori lui Spinoza? am întrebat. Vreţi să spuneţi că aceste cărţi au trebuit achiziţionate din nou, ca biblioteca să fie refăcută pentru a doua oară?
- Nu, în mod miraculos, aceste cărţi au supravieţuit şi au fost aduse înapoi după război, cu doar câteva exemplare lipsă.
- Uimitor! Există, totuşi, o poveste, m-am gândit. Dar de ce să-şi fi bătut Rosenberg capul cu aceste cărţi? Ştiu că unele au o valoare modestă - fiind din secolul al XVII-lea şi chiar mai vechi -, dar de ce n-au intrat pur şi simplu în Amsterdam Rijksmuseum să înşface un Rembrandt care valorează de cincizeci de ori cât toată această colecţie?
- Nu, nu despre asta e vorba. N-a fost vorba despre bani. Trupele ERR aveau un interes suspect pentru Spinoza. În raportul său oficial, ofiţerul lui Rosenberg, nazistul care s-a ocupat efectiv de jefuirea bibliotecii, a scris o propoziţie semnificativă: "Conţine lucrări timpurii valoroase de mare importanţă pentru cercetarea chestiunii Spinoza". Puteţi vedea raportul pe internet, dacă doriţi, se află printre documentele oficiale de la Nürnberg.
 
Eram şocat. "O cercetare a «chestiunii Spinoza» făcută de nazişti? Nu înţeleg. Ce-a vrut să spună? Ce însemna această chestiune Spinoza pentru nazişti?"
 
Ca la un semn, gazdele mele au ridicat din umeri şi şi-au întors palmele în sus.
 
Am insistat.
- Vreţi să spuneţi că din cauza acestei chestiuni Spinoza ei au protejat cărţile de aici şi nu le-au ars, aşa cum au ars o parte atât de mare din Europa?
 
Ei au dat din cap aprobator.
- Şi unde a fost păstrată biblioteca în timpul războiului?
- Nimeni nu ştie. Cărţile pur şi simplu au dispărut timp de cinci ani şi au reapărut în 1946, într-o mină de sare din Germania.
- O mină de sare? Uimitor! Am apucat una dintre cărţi - un exemplar al Iliadei din secolul al XVII-lea - şi am spus, în timp ce-i mângâiam coperta: Deci această carte de poveşti antice are propria-i poveste.
 
Gazdele m-au dus să văd şi restul casei. Venisem într-un moment prielnic - puţini vizitatori văzuseră şi cealaltă jumătate a clădirii, întrucât fusese ocupată timp de secole de către o familie de muncitori. Dar ultimul membru al familiei murise recent, iar Societatea Spinoza achiziţionase urgent imobilul şi tocmai începea reconstrucţia pentru a-l adăuga muzeului. M-am plimbat printre resturile de moloz din modesta bucătărie şi din camera de zi şi am urcat apoi scările înguste, abrupte, spre dormitorul mic, neinteresant. Am cercetat rapid camera simplă şi am început să cobor, când am zărit o crăpătură îngustă, de 0,5 pe 0,5 metri într-un colţ al tavanului.
- Ce e asta?
 
Bătrânul îngrijitor a urcat câteva scări pentru a vedea şi mi-a spus că era o trapă ce ducea la o mansardă minusculă unde două evreice, o mamă vârstnică şi fiica ei, se ascunseseră de nazişti pe toată durata războiului.
- Le-am hrănit şi le-am îngrijit.
 
Incredibil! Patru din cinci evrei olandezi fuseseră ucişi de către nazişti! Însă la etaj, în casa lui Spinoza, ascunse în pod, două evreice fuseseră îngrijite cum se cuvine pe toată durata războiului. Iar la parter, micul Muzeu Spinoza fusese jefuit, sigilat şi expropriat de către un ofiţer din trupele de şoc ale lui Rosenberg, care considera că biblioteca acestuia i-ar putea ajuta pe nazişti să rezolve "chestiunea Spinoza". Dar ce însemna pentru ei această chestiune Spinoza? Mă întrebam dacă nazistul Alfred Rosenberg nu îl căutase şi el pe Spinoza, prin metode proprii, din motive personale. Intrasem în muzeu cu un mister şi îl părăseam cu două.
 
La scurt timp, am început să scriu.