Soluţia Schopenhauer

Julius cunoştea predicile despre moarte şi viaţă mai bine decât oricine altcineva. Era de acord cu stoicii, care spuneau că "de îndată ce ne naştem, începem să murim", şi cu Epicur, care susţinea că "acolo unde eu sunt, moartea nu este, iar unde este moartea, nu mai sunt eu. Aşa că, de ce m-aş teme de moarte?" Ca doctor şi psihiatru, avusese ocazia să şoptească chiar aceste consolări la urechile muribunzilor.

Deşi considera că aceste reflecţii sumbre ajută pacienţii, niciodată nu le privise ca având vreo legătură cu el. Cel puţin nu până în urmă cu patru săptămâni, când un moment teribil îi schimbase viaţa pentru totdeauna.

Aceasta se întâmplase în timpul examenului medical anual care devenise rutină. Medicul său, Herb Katz - vechi prieten şi coleg de medicină - tocmai terminase să-l examineze şi, ca de fiecare dată, îi spuse lui Julius să se îmbrace şi să vină în biroul său pentru discutarea rezultatelor.

Herb se aşeză la birou, răsfoind energic dosarul lui Julius.
- În ansamblu, situaţia arată destul de bine pentru un bărbat de şaizeci şi cinci de ani. Prostata e puţin mărită, dar şi a mea e la fel. Analiza sângelui, nivelul colesterolului şi al lipidelor arată bine; medicamentele şi regimul tău au dat rezultate. Uite o reţetă pentru Lipitor, care, împreună cu joggingul, ţi-a scăzut suficient colesterolul. Aşa că poţi să mai răsufli puţin: mai mănâncă şi un ou, din când în când. Eu mănânc două, la micul dejun, în fiecare duminică. Uite o reţetă şi pentru synthyroid. O să cresc puţin doza. Tiroida intră în hibernare - celulele bune mor şi sunt înlocuite cu ţesut fibrotic. O stare absolut benignă, după cum ştii. Ni se întâmplă tuturor; şi eu iau medicamente pentru tiroidă. Ei, da, Julius, nicio parte a noastră nu scapă destinului îmbătrânirii. În afară de tiroidă, cartilajele genunchiului se uzează, foliculii piloşi mor iar discurile lombare superioare nu mai sunt ca pe vremuri. În plus, integritatea pielii se deteriorează evident: celulele epiteliale pur şi simplu se tocesc; uită-te la cheratoza senilă de pe obrajii tăi, acele pete maro, întinse. Herb ridică o oglindă pentru ca Julius să se poată examina.
- Cred că sunt zece în plus faţă de ultima dată când ne-am văzut. Cât de mult timp stai la soare? Porţi pălărie cu boruri largi, aşa cum ţi-am sugerat? Aş vrea să te duci la un dermatolog pentru asta. Bob King e bun. E în clădirea de alături. Ăsta e numărul lui. Îl ştii?

Julius aprobă din cap.
- Poate să ţi le ardă pe cele dizgraţioase, cu o picătură de azot lichid. Şi mie mi-a scos câteva luna trecută. Nu e mare lucru, durează vreo cinci sau zece minute. Acum fac asta şi mulţi medici generalişti. Mai ai şi pe spate una la care aş vrea să se uite: tu nu o poţi vedea; e exact sub partea laterală a omoplatului din dreapta. Arată altfel decât celelalte: e pigmentată neuniform şi cu margini difuze. Probabil nu e nimic, dar mai bine să verifice şi el. Bine, amice?

"Probabil nu e nimic, dar mai bine să verifice şi el." Julius sesizase încordarea şi nonşalanţa forţată din vocea lui Herb. Fără îndoială însă că şi expresia "pigmentată neuniform şi cu margini difuze", spusă de un doctor altui doctor, era un motiv de alarmă. În jargonul medical însemna un posibil melanom malign. Retrospectiv, Julius identifica acea expresie, acel moment singular, ca punctul în care viaţa lui până atunci lipsită de griji luase sfârşit, şi moartea, inamic invizibil, se materializase în toată realitatea ei terifiantă şi nu avea să mai plece niciodată de lângă el, iar toate ororile care au urmat erau post-scriptumuri previzibile.

Bob King fusese pacientul lui Julius cu ani în urmă, ca, de altfel, nenumăraţi alţi doctori din San Francisco. Julius dominase comunitatea psihiatrică timp de treizeci de ani. Din poziţia lui de profesor de psihiatrie la Universitatea din California, pregătise nenumăraţi studenţi, iar în urmă cu cinci ani fusese chiar preşedintele Asociaţiei Americane de Psihiatrie.

Reputaţia lui? Doctorul de doctori care spune lucrurile verde-n faţă. Un psihoterapeut la care apelezi în ultimă instanţă, un vrăjitor deştept, dispus să facă orice e nevoie ca să-şi ajute pacientul. Acesta era şi motivul pentru care, cu zece ani în urmă, Bob King venise la Julius să scape de îndelungata dependenţă de Vicodin (drogul preferat al doctorilor, cărora le este foarte accesibil). La momentul acela King avea probleme serioase. Nevoia lui de Vicodin crescuse dramatic: căsătoria îi era în pericol, cariera de doctor avea de suferit şi ca să poată adormi trebuia să ia Vicodin în fiecare seară.

Bob a încercat să intre la psihoterapie, dar toate uşile îi erau închise. Fiecare psihoterapeut pe care îl consultase insista ca el să intre într-un program de recuperare pentru doctorii cu probleme, un plan pe care Bob îl refuza, deoarece nu suporta să-şi compromită intimitatea participând la şedinţe de terapie în grup, împreună cu alţi doctori dependenţi. Psihoterapeuţii erau de neclintit. Dacă tratau un doctor practicant dependent fără ajutorul programului oficial de recuperare, se expuneau riscului de a fi sancţionaţi de conducerea spitalelor unde practicau sau de a fi daţi în judecată personal (de exemplu, în cazul în care pacientul lua o decizie greşită în activitatea lui clinică).

Ca ultimă soluţie, înainte de a înceta să profeseze şi de a-şi lua un concediu prelungit pentru un tratament anonim în alt oraş, Bob a apelat la Julius, care a acceptat riscul şi a avut încredere că Bob va renunţa la Vicodin prin propriile forţe. Deşi terapia a fost dificilă, aşa cum e întotdeauna cu cei dependenţi, Julius l-a tratat pe Bob în următorii trei ani fără ajutorul unui program de recuperare. Şi a fost unul dintre acele secrete pe care le are fiecare psihiatru: o terapie de succes care, sub nicio formă, nu poate fi discutată sau publicată.

După ce a plecat de la medicul său, Julius rămase o vreme în maşină. Inima îi bătea atât de tare, încât maşina părea să se zgâlţâie. Inspiră profund, pentru a-şi potoli groaza crescândă, apoi încă o dată şi încă o dată, scoase telefonul mobil şi, cu mâinile tremurând, îl sună pe Bob King pentru o programare de urgenţă.
- Nu-mi place, spuse Bob a doua zi dimineaţa, în timp ce studia spatele lui Julius cu o lupă mare şi rotundă. Uite, aş vrea să te uiţi şi tu la ea; putem face asta cu două oglinzi.

Bob îl aşeză în faţa oglinzii de pe perete şi puse o oglindă mare, portabilă, lângă aluniţă. Julius privi în oglindă la dermatolog: blond, cu ten sănătos şi ochelari groşi pe nasul lung şi impozant - îşi aminti că Bob îi povestise cum îl chinuiau ceilalţi copii, strigând după el "nas de castravete". Nu se schimbase mult în cei zece ani. Părea hărţuit încontinuu, ca şi pe vremea când fusese pacientul lui Julius, agitat şi întârziind întotdeauna câteva minute. Când Bob intra grăbit în cabinetul său, lui Julius îi venea adesea în minte replica Iepurelui Alb: "Am întârziat, am întârziat la o întâlnire importantă". Era la fel de scund, doar că se mai îngrăşase. Arăta a dermatolog. Unde s-a mai văzut un dermatolog înalt? Apoi Julius privi în ochii lui - ah, ah, păreau neliniştiţi - pupilele erau mărite.
- Asta e bestia.

Julius privi în oglindă, spre locul indicat de Bob cu un creion cu gumă la capăt.
- Nevul acesta de sub omoplatul umărului drept. Îl vezi?

Julius aprobă din cap.

Bob aşeză o riglă lângă el, apoi continuă:
- E cu o idee mai mic de un centimetru. Sunt sigur că îţi aminteşti de regula ABCD de la cursurile de dermatologie din facultate...
- Nu-mi amintesc nimic de la cursurile de dermatologie din facultate, îl întrerupse Julius. Tratează-mă ca şi cum aş fi un ignorant.
- Bine. ABCD. A de la asimetrie - priveşte.

Plimbă creionul pe deasupra diferitelor părţi ale leziunii.
- Nu e perfect rotund, ca toate celelalte pe care le ai pe spate - ăsta sau ăsta.

Arătă spre două aluniţe mici din apropiere. Julius încercă să îşi stăpânească încordarea respirând adânc.
- B de la margini (borders)... acum uită-te aici, ştiu că e greu de privit.

Bob arătă din nou spre leziunea subscapulară.
- Uite cât de netă e marginea aici, în partea de sus, dar aici, în partea mediană, e lipsită de contur, se pierde pur şi simplu în pielea din jur. C de la colorit. Aici, în partea asta, vezi cum e: maro deschis. Dacă privesc cu lupa, văd o nuanţă de roşu, ceva negru şi poate chiar ceva gri. D de la diametru; cum am spus, probabil şapte optimi de centimetru. E o mărime bună, dar nu putem şti cât de vechi e, vreau să spun, cât de repede creşte. Herb Katz spune că nu era acolo la examenul de anul trecut. În sfârşit, dacă privim cu lupa, nu există nicio îndoială că centrul e ulcerat.

Apoi King lăsă jos oglinda şi spuse:
- Poţi să-ţi pui cămaşa, Julius.

După ce pacientul său termină să-şi încheie nasturii, se aşeză pe un taburet mic din cabinetul de examinare şi începu:
- Acum, Julius, tu cunoşti literatura de specialitate referitoare la asta. Motivele de îngrijorare sunt evidente.
- Uite ce e, Bob, răspunse Julius, ştiu că ţi-e greu, din cauza relaţiei noastre anterioare, dar te rog nu-mi cere să-ţi fac eu treaba. Nu pleca de la ideea că aş şti ceva despre asta. Nu uita că, în clipa asta, starea mea mentală e aceea de groază, bătând înspre panică. Vreau ca tu să preiei controlul, să fii complet sincer cu mine şi să ai grijă de mine. Aşa cum am făcut eu pentru tine. Şi, Bob, uită-te la mine! Mă sperie îngrozitor când îmi eviţi privirea, ca acum.
- Sigur. Scuze.

Bob îl privi drept în ochi.
- Ai avut grijă de mine al naibii de bine. O să fac şi eu acelaşi lucru pentru tine, spuse el dregându-şi vocea. Bun, în urma examinării sunt aproape convins că e un melanom.

Observă tresărirea lui Julius, apoi continuă:
- Chiar şi aşa, diagnosticul în sine nu-ţi spune prea multe. Cele mai multe - nu uita asta - cele mai multe melanoame se tratează uşor, dar unele sunt ale dracului. Trebuie să aflăm câteva lucruri de la anatomopatolog: sigur este un melanom? Dacă da, cât de adânc e? Este metastazat? Aşa că primul pas e biopsia şi trimiterea probei la anatomopatolog. Imediat după ce am făcut asta o să chem un chirurg generalist să excizeze leziunea. O să stau lângă el tot timpul. Apoi anatomopatologul va examina o criosecţiune şi, dacă rezultatul e negativ, atunci e minunat: am terminat. Dacă e pozitiv, dacă e melanom, vom îndepărta ganglionul cel mai suspect sau, dacă e necesar, vom efectua o rezecţie a mai multor ganglioni limfatici. Nu e nevoie de spitalizare- toată procedura va avea loc la clinica de chirurgie. Sunt destul de sigur că nu va fi nevoie de grefă de piele şi nu vei lipsi de la muncă decât o zi, cel mult. Dar câteva zile vei simţi un anumit disconfort în zona operată. Cam atât ar fi de spus deocamdată, până aflăm mai multe de la biopsie. După cum mi-ai cerut, o să am grijă de tine. Ai încredere în judecata mea: am avut sute de cazuri de felul ăsta. Bine? Asistenta mea o să te sune mai încolo să-ţi spună locul, ora şi recomandările pentru operaţie. Bine?

Julius dădu din cap. Se ridicară amândoi în acelaşi timp.
- Îmi pare rău, spuse Bob, aş vrea să te pot scuti de toate astea, dar nu pot.

Îi întinse un dosar cu documentaţie.
- Ştiu că poate nu vrei chestiile astea, dar le dau întotdeauna pacienţilor care sunt în situaţia ta. Depinde de persoană: pe unii îi reconfortează informaţiile, alţii preferă să nu ştie şi le aruncă imediat ce ies din cabinet. Sper ca după operaţie să-ţi pot da veşti mai bune.

Dar nu a urmat niciodată ceva mai bun - ultimele veşti erau şi mai negre. La trei zile după biopsie s-au întâlnit din nou.
- Vrei să citeşti asta? l-a întrebat Bob, întinzându-i raportul final al patologului.

Văzând că Julius scutură din cap, Bob se uită din nou pe raport şi începu:
- Bun, hai să recapitulăm. Trebuie să-ţi spun: nu e bine. Pe scurt, este melanom şi are câteva... ăăă... trăsături importante: e adânc, peste patru milimetri, e ulcerat şi a prins cinci ganglioni.
- Şi asta ce înseamnă? Hai, Bob, nu te ascunde după deget. "Importante", patru milimetri, ulcerat, cinci ganglioni? Spune-mi pe faţă. Vorbeşte-mi ca şi cum aş fi un pacient oarecare.
- Înseamnă că nu e de bine. E un melanom destul de mare şi s-a extins la ganglionii limfatici. Pericolul real aici sunt metastazele la distanţă, dar nu vom şti asta decât după tomografia pe care am programat-o mâine, la opt.

Două zile mai târziu au reluat discuţia. Bob îi spuse că rezultatul tomografiei era negativ: nu exista niciun indiciu de răspândire în altă parte a corpului. Asta era prima veste bună.
- Dar chiar şi aşa, Julius, rămâne un melanom periculos.
- Cât de periculos? întrebă Julius cu voce răguşită. Cam despre ce ar fi vorba? Care e rata supravieţuirii?
- Ştii că nu putem răspunde la întrebarea asta decât în termeni statistici. Fiecare e diferit. Dar pentru un melanom ulcerat, adânc de patru milimetri şi cu cinci noduli, statisticile arată că sub douăzeci şi cinci la sută supravieţuiesc cinci ani.

Julius rămase câteva clipe cu capul plecat, inima bătându-i tare şi ochii împăienjeniţi, apoi spuse cu glas răguşit:
- Continuă. Îmi vorbeşti deschis. Trebuie să ştiu ce să le spun pacienţilor mei. Cum va evolua viaţa mea? Ce se va întâmpla?
- E imposibil să ştim sigur, pentru că nu se va mai întâmpla nimic până când melanomul nu va apărea în altă parte a corpului. Când se va întâmpla asta, şi mai ales dacă va intra în metastază, atunci e posibil ca evoluţia să fie rapidă, poate câteva săptămâni sau luni. În ceea ce-i priveşte pe pacienţii tăi, e greu de spus, dar nu ar fi deloc nerezonabil să te aştepţi la încă un an bun de sănătate.

Julius dădu încet din cap, fără să ridice privirea.
- Unde e familia ta, Julius? Nu era mai bine să aduci pe cineva cu tine?
- Cred că ştii că soţia mea a murit acum cinci ani. Fiul meu e pe Coasta de Est, iar fiica mea e în Santa Barbara. Încă nu le-am spus nimic; nu vedeam ce rost ar putea avea să le tulbur viaţa, dacă nu e necesar. Oricum, în general mă descurc mai bine dacă îmi ling rănile de unul singur, dar sunt aproape sigur că fiică-mea ar veni imediat.
- Julius, îmi pare atât de rău că a trebuit să-ţi spun toate astea. Lasă-mă să termin cu o mică veste bună. Acum se face multă cercetare asiduă, în vreo zece laboratoare foarte active de aici şi din străinătate. Din motive necunoscute, incidenţa melanomului a crescut, aproape că s-a dublat în ultimii zece ani, şi e o zonă de interes pentru cercetare. E posibil ca în curând să apară o soluţie.


Următoarea săptămână Julius trăi ca în ceaţă. Fiica lui, Evelyn, profesoară de limbi clasice, îşi suspendă cursurile şi veni imediat să stea câteva zile cu el. Julius discută pe îndelete cu ea, cu fiul lui, cu sora şi fratele lui şi cu prietenii apropiaţi. Se trezea adesea terorizat, la 3 noaptea, plângând şi având senzaţia că se sufocă. Îşi suspendă pentru două săptămâni şedinţele cu pacienţii individuali, precum şi cele de grup şi petrecu ore întregi gândindu-se la ce şi cum avea să le spună.

Oglinda îi spunea că nu arată ca un bărbat care se apropie de sfârşitul vieţii. Cei cinci kilometri alergaţi zilnic îi menţinuseră trupul tânăr şi vânjos, fără niciun pic de grăsime. În jurul ochilor şi gurii avea câteva riduri. Nu multe; tatăl său murise fără să aibă niciunul. Avea ochi verzi; Julius fusese întotdeauna mândru de ei. Ochi puternici şi sinceri. Ochi în care puteai avea încredere, ochi care puteau susţine privirea oricui. Ochi tineri, ochii lui Julius de când avea şaisprezece ani. Bărbatul pe moarte şi adolescentul de şaisprezece ani se priveau, pe deasupra deceniilor.

Se uită la buzele lui. Buze pline, prietenoase. Buze care chiar şi acum, în ceasul disperării sale, erau pe punctul de a zâmbi larg şi călduros. Avea un păr bogat şi rebel, cu cârlionţi negri, grizonant doar la perciuni. Pe când era adolescent în Bronx, bătrânul frizer antisemit cu păr alb şi faţa roşie, a cărui frizerie era chiar pe strada lui, între magazinul de dulciuri Meyer şi măcelăria Morris, îi blestema părul aspru, în timp ce trăgea de el cu un pieptene de oţel şi îl tăia cu foarfecele lungi. Iar acum Meyer, Morris şi frizerul erau morţi cu toţii, iar micul Julius, cel de şaisprezece ani, intrase pe lista de aşteptare a morţii.

Într-o după-amiază încercă să redobândească controlul citind literatura de specialitate despre melanom de la biblioteca facultăţii de medicină, dar se dovedi a fi inutil. Chiar mai rău - făcea totul să pară şi mai oribil. Pe măsură ce înţelegea tot mai bine natura cu adevărat sinistră a bolii sale, Julius începu să se gândească la melanom ca la o creatură vorace, care îşi înfigea adânc în carnea lui lujerii ei negri. Stupefiantă realizarea că nu mai era forma supremă de organizare a vieţii. În schimb, era o gazdă; era hrană, mâncare pentru un organism mai bine adaptat ale cărui celule lacome se divizau într-un ritm ameţitor, un organism care cucerise prin blitzkrieg şi anexase protoplasma adiacentă şi care acum, fără îndoială, pregătea aglomerări de celule pentru incursiuni în fluxul sanguin şi pentru colonizarea organelor îndepărtate, poate izlazul dulce şi friabil al ficatului sau păşunea moale, spongioasă, a plămânilor săi.

Julius renunţă la citit. Trecuse mai mult de o săptămână şi era timpul să se concentreze. Venise clipa să privească în faţă ceea ce se întâmpla. Stai jos, Julius, îşi spuse lui însuşi. Stai jos şi meditează la moarte. Închise ochii.

Deci moartea, se gândi el, îşi făcuse în sfârşit apariţia pe scenă. Dar ce intrare banală - cortina fusese dată la o parte de un dermatolog dolofan, cu nas de castravete, ţinând în mână o lupă şi îmbrăcat în halatul alb de spital, pe al cărui buzunar de la piept îi era brodat cu litere albastru închis numele.

Iar scena finală? Destinată, cel mai probabil, să fie la fel de banală. Costumaţia lui va fi, probabil, tricoul New York Yankees în dungi, lung şi mototolit, cu care dormea noaptea, având pe spate numărul 5 al lui DiMaggio. Decorul? Acelaşi pat mare, în care dormise timp de treizeci de ani, un fotoliu plin de haine boţite alături, iar pe noptieră un teanc de romane necitite, care nu ştiau că timpul lor nu va mai veni niciodată. Un final dezamăgitor şi lamentabil. Dar cu siguranţă, se gândea Julius, aventura glorioasă a vieţii lui merita ceva mai... mai... mai cum?

În minte îi veni o scenă la care asistase cu câteva luni în urmă, într-o vacanţă în Hawaii. În timp ce se plimba pe munte, dăduse din întâmplare de un centru de meditaţie budist mare, unde văzuse o tânără care parcurgea un labirint circular, construit din roci vulcanice mici. Când a ajuns în centrul labirintului s-a oprit şi a rămas nemişcată, într-o meditaţie îndelungată în picioare. Reacţia instinctivă a lui Julius faţă de asemenea ritualuri religioase nu era prea amabilă, de obicei plasându-se undeva între ridiculizare şi repulsie.

Dar acum, în timp ce se gândea la acea tânără care medita, încerca nişte sentimente mai prietenoase: un val de compasiune pentru ea şi pentru toţi semenii săi, victime ale capriciului evoluţiei care i-a înzestrat cu conştiinţă, dar nu şi cu echipamentul psihologic necesar pentru a face faţă contemplării finitudinii existenţei. Şi astfel, de-a lungul anilor, secolelor şi mileniilor am construit neobosiţi obstacole improvizate care să împiedice tocmai această perspectivă. Se va termina oare vreodată această căutare a unei puteri superioare cu care să putem fuziona şi exista pentru totdeauna, a instrucţiunilor date de Dumnezeu, a unor semne care să dezvăluie vreo organizare supremă, a ritualului şi ceremoniei?

Şi totuşi, dat fiind faptul că numele lui era în catastiful morţii, Julius se gândea că poate puţină ceremonie n-ar strica. Reculă imediat în faţa propriului gând, ca şi cum l-ar fi ars - atât de disonant era faţă de adversitatea lui de-o viaţă faţă de ritual. Dispreţuise întotdeauna uneltele prin care religiile îşi deposedează discipolii de raţiune şi libertate: hainele ceremoniale, tămâia, cărţile sfinte, cântecele gregoriene hipnotizante, covoarele de rugăciune, şalurile şi capele, mitrele şi sceptrele episcopale, pâinea şi vinul sfinţit, ultimele rituri, capetele urcând şi coborând şi trupurile legănându-se pe vechi incantaţii - pe toate acestea le considera accesoriile celei mai puternice şi mai îndelungate escrocherii din istorie, una care le dăduse putere liderilor şi satisfăcuse dorinţa de supunere a congregaţiei.

Dar acum, când moartea stătea alături de el, Julius observa că vehemenţa lui îşi pierduse ascuţişul. Poate că doar ritualurile impuse îi displăceau. Poate că o mică ceremonie personală mai creativă n-ar fi stricat. Fusese mişcat de relatările ziarelor despre pompierii de la Turnurile Gemene din New York, care se opreau din lucru şi îşi scoteau căştile de fiecare dată când un nou palet cu rămăşiţe era adus la suprafaţă. Nu era nimic rău să-i onorezi pe cei morţi, nu, nu pe morţi, ci viaţa cuiva care a murit. Sau poate era ceva mai mult decât a onora, decât a sanctifica? Oare gestul, ritualul pompierilor nu semnifica şi comuniunea? Recunoaşterea relaţiei dintre ei, a unităţii cu fiecare victimă?

Julius avusese parte de o experienţă a comuniunii la câteva zile după întâlnirea fatidică cu dermatologul său, când a participat la întâlnirea grupului de suport al psihoterapeuţilor. Colegii lui doctori rămăseseră uluiţi când le-a dat vestea despre melanom. Îl încurajară să-şi descarce sufletul, apoi fiecare membru al grupului îşi exprimă şocul şi regretul. Julius rămase fără cuvinte, ca şi toţi ceilalţi. De câteva ori cineva începu să vorbească, dar se opri, apoi a fost ca şi cum grupul s-ar fi înţeles nonverbal că nu era nevoie de cuvinte. Ultimele douăzeci de minute rămaseră toţi în tăcere. Astfel de tăceri în grup sunt aproape invariabil stânjenitoare, dar aceasta părea altfel, aproape reconfortantă. Lui Julius îi era jenă să recunoască, chiar şi faţă de el însuşi, că liniştea aceea părea "sacră". Mai târziu îşi aduse aminte că membrii grupului nu doar îşi exprimaseră durerea, dar îşi scoseseră şi pălăriile, stând drepţi şi onorând împreună viaţa lui.

Sau poate că acesta era un mod de a-şi onora şi propriile vieţi, se gândi Julius. Ce altceva ne rămâne? Ce altceva, în afara acestui interval miraculos şi binecuvântat de existenţă şi conştiinţă de sine? Dacă există ceva ce ar trebui onorat şi binecuvântat, e chiar acest lucru: darul nepreţuit al simplei existenţe. A trăi copleşit de disperare pentru că viaţa e invariabil trecătoare sau că nu are un scop mai înalt sau o menire intrinsecă este de o ingratitudine crasă. A visa la un creator omniscient şi a-ţi dedica viaţa unor genuflexiuni nesfârşite pare inutil. Şi, de asemenea, fără rost: de ce să iroseşti toată acea dragoste pe o fantasmă, când şi aşa pe Pământ pare să existe atât de puţină dragoste? Mai bine să adopţi soluţia lui Spinoza şi Einstein: doar înclini din cap şi îţi scoţi pălăria în faţa misterului şi legilor elegante ale naturii, apoi îţi vezi în continuare de viaţă.

Acestea nu erau gânduri noi pentru Julius - finitudinea şi caracterul evanescent al conştiinţei îi fuseseră dintotdeauna familiare. Dar există cunoaştere şi cunoaştere. Iar prezenţa morţii pe scenă îl adusese mai aproape de cunoaşterea adevărată. Nu că ar fi devenit mai înţelept: numai că dispariţia acelor lucruri care îl distrăgeau - ambiţia, pasiunea sexuală, banii, prestigiul, aplauzele, popularitatea - îi ofereau o viziune mai pură. Oare nu o astfel de detaşare era adevărul lui Buddha? Poate că da, dar el prefera calea vechilor greci: totul cu moderaţie. Ratăm prea mult din spectacolul vieţii dacă nu ne scoatem haina să ne alăturăm distracţiei. De ce să ne repezim spre ieşire înainte de sfârşit?

După câteva zile, când Julius se simţi mai calm şi valurile de panică deveniră mai rare, începu să se gândească la viitor. "Cel puţin un an bun - spusese Bob King - nu există nicio garanţie, dar nu ar fi deloc nerezonabil să te aştepţi la încă un an bun de sănătate." Dar cum să şi-l petreacă? Pentru început se hotărî să nu facă din acel an bun un an rău, suferind din cauză că era doar un an.

Într-o noapte în care nu-şi găsea somnul simţi nevoia unei consolări şi începu să parcurgă frenetic titlurile din bibliotecă. Toată etalarea de literatură profesională nu-i oferi nici măcar un titlu relevant pentru situaţia în care se afla, nimic referitor la cum ar trebui cineva să trăiască sau să dea un sens ultimelor lui zile. Dar apoi ochii îi căzură pe un exemplar cu colţurile îndoite din Aşa grăit-a Zarathustra de Nietzsche. Julius cunoştea foarte bine această carte: cu zeci de ani în urmă o studiase amănunţit, în timp ce scria un articol despre influenţa semnificativă, dar necunoscută, a lui Nietzsche asupra lui Freud. Zarathustra era o carte curajoasă care, credea Julius, te învaţă mai mult decât oricare alta cum să venerezi şi să celebrezi viaţa. Da, s-ar putea ca asta să fie soluţia. Prea nerăbdător ca să citească sistematic, răsfoi paginile la întâmplare şi alese câteva pasaje pe care le subliniase.

"Să schimbi «a fost» în «aşa am vrut eu să fie» - doar asta voi numi salvare."

Pentru Julius, sensul cuvintelor lui Nietzsche era că el trebuie să îşi aleagă viaţa - să o trăiască, mai degrabă decât să fie trăit de ea. Şi, deasupra tuturor acestora, era întrebarea ades reluată a lui Zarathustra dacă am fi în stare să repetăm exact viaţa pe care o avem din nou şi din nou, pentru eternitate. Un experiment mental curios - şi totuşi, cu cât se gândea mai mult la el, cu atât găsea în el mai multă îndrumare: mesajul lui Nietzsche către noi era de a ne trăi viaţa în aşa fel încât să fim dispuşi să repetăm la infinit această viaţă.

Continuă să răsfoiască printre paginile cărţii şi se opri la două pasaje subliniate cu roz fosforescent: "Desăvârşeşte-ţi viaţa", "Mori la momentul potrivit."

Pasajele loviră drept la ţintă. Să-ţi trăieşti viaţa la maximum; apoi, şi doar apoi, să mori. Nu lăsa nimic netrăit în urma ta. Julius asemănase adesea cuvintele lui Nietzsche cu un test Rorschach; ofereau atât de multe puncte de vedere contradictorii, încât dispoziţia psihică a cititorilor era cea care determina ceea ce aceştia luau din ele. Acum Julius recitea pasajele având o stare mentală mult diferită. Prezenţa morţii stimulase apariţia unei lecturi diferite, mai revelatoare: pagină după pagină, Julius vedea dovezile unei comuniuni panteiste pe care înainte nu o sesizase. Oricât ar fi lăudat, chiar glorificat Zarathustra singurătatea, oricât de insistent ar fi solicitat izolare pentru ca naşterea marilor idei să devină posibilă, el rămânea devotat iubirii şi însufleţirii celorlalţi, ajutării lor să se perfecţioneze şi să se depăşească, împărtăşirii desăvârşirii sale. Împărtăşirea desăvârşirii sale - asta lovi drept la ţintă.

Julius puse Zarathustra înapoi la locul ei, apoi rămase în întuneric, privind luminile maşinilor care traversau podul Golden Gate şi gândindu-se la cuvintele lui Nietzsche. După câteva minute, "se trezi": ştia exact ce să facă şi cum să-şi petreacă ultimul an. Avea să trăiască exact aşa cum trăise în anul precedent, şi în anul dinaintea acestuia şi tot aşa. Îi plăcea enorm să fie psihanalist; îi plăcea să intre în legătură cu ceilalţi şi să ajute la trezirea lor la viaţă. Poate că munca lui era sublimarea legăturii pierdute cu soţia sa; poate că avea nevoie de aprecierea şi recunoştinţa celor pe care-i ajuta. Chiar şi aşa, chiar dacă unele motive ascunse aveau rolul lor, Julius era recunoscător pentru munca lui. Dumnezeu s-o binecuvânteze!


Se apropie de peretele de fişete şi deschise un sertar plin de dosare - detaliile şedinţelor de terapie ale unor pacienţi de demult. Le citi îndelung numele: fiecare dosar era un monument al unei drame umane emoţionante, care se desfăşurase, cândva, chiar în această cameră. Pe măsură ce răsfoia dosarele, majoritatea chipurilor îi apăreau imediat în minte. Altele se mai estompaseră, dar câteva paragrafe de observaţii evocau şi feţele acestora. Câţiva fuseseră uitaţi cu adevărat, feţele şi poveştile lor fiind pierdute pentru totdeauna.

Asemenea majorităţii psihoterapeuţilor, lui Julius îi era greu să ignore atacurile neîncetate asupra domeniului psihanalizei. Asalturile veneau din multe direcţii: dinspre companiile farmaceutice şi organizaţiile pentru reducerea costurilor medicale, care finanţau cercetări superficiale, gândite să demonstreze eficienţa medicamentelor şi a unor terapii mai scurte; dinspre mass-media, care nu obosea niciodată să ridiculizeze psihoterapeuţii; dinspre psihologia motivaţională; dinspre hoardele de culte şi vindecători New Age, concurând pentru inimile şi minţile celor tulburaţi. Şi, desigur, existau şi îndoieli dinăuntru: extraordinarele descoperiri ale neurobiologiei moleculare, apărând din ce în ce mai frecvent, îi făceau chiar şi pe cei mai experimentaţi psihoterapeuţi să-şi pună întrebări despre relevanţa muncii lor.

Julius nu era imun la aceste atacuri şi avea adesea îndoieli asupra eficienţei terapiei sale, iar de fiecare dată încerca să se consoleze şi să se liniştească singur. Bineînţeles că era un vindecător eficient. Bineînţeles că oferea ceva de valoare celor mai mulţi, poate chiar tuturor pacienţilor lui.

Şi totuşi, demonul îndoielii continua să-şi facă simţită prezenţa: Ai reuşit oare, cu adevărat, să îţi ajuţi pacienţii? Poate că doar ai învăţat să alegi pacienţi care urmau oricum să se facă bine prin forţe proprii.

Nu. Greşit! Nu am fost eu acela care a acceptat întotdeauna cele mai mari provocări?

Ei, ai şi tu limitele tale! Când a fost ultima oară când ai riscat cu adevărat; când ai acceptat la terapie un caz clar de personalitate borderline*? Sau un pacient grav afectat de schizofrenie, sau un maniaco-depresiv?

Julius continuă să răsfoiască dosarele vechi şi rămase surprins să vadă cât de multă informaţie post-terapie avea, din şedinţe ocazionale de monitorizare sau "recalibrare", din întâlniri întâmplătoare cu pacienţii sau mesaje furnizate de noi pacienţi ajunşi la el la recomandarea celor dintâi. Cu toate acestea, reuşise oare Julius să aibă asupra lor un impact de durată? Poate că rezultatele obţinute erau trecătoare. Poate că mulţi dintre pacienţii lui de succes erau din nou la pământ şi evitau să-i spună asta din simplă compasiune.

Observă şi eşecurile lui: oameni care, îşi spusese Julius întotdeauna, nu erau pregătiţi pentru tipul foarte avansat de eliberare oferit de el. Stai, îşi spuse în sinea lui, fii mai îngăduitor cu tine, Julius. De unde ştii că erau cu adevărat eşecuri? Eşecuri permanente? Nu i-ai mai văzut niciodată. Ştim cu toţii că există destui oameni care se trezesc mai greu.

Ochii îi căzură pe dosarul gros al lui Philip Slate. Aici chiar era un eşec. Un eşec clar şi major. Philip Slate. Trecuseră mai mult de douăzeci de ani, dar imaginea lui Philip Slate era încă proaspătă. Părul castaniu deschis, pieptănat lins pe spate, nasul îngust şi graţios, pomeţii aceia înalţi, care sugerau aristocraţia, şi ochii limpezi şi verzi, care îl făceau să se gândească la apele din Caraibe. Îşi aminti cât de mult îi displăcea totul la şedinţele cu Philip. În afară de un singur lucru: plăcerea de a-i privi faţa.

Philip Slate era atât de alienat de el însuşi, încât nu se gândise niciodată să privească înăuntrul său, preferând să alunece la suprafaţa vieţii şi să-şi dedice toată energia vitală sexului. Mulţumită feţei lui frumoase, nu ducea lipsă de voluntare. Julius scutură din cap, în timp ce răsfoia dosarul lui Philip - toţi anii aceia de terapie, tot acel efort de relaţionare, susţinere şi grijă, toate acele interpretări, fără nicio urmă de evoluţie. Uimitor! Poate că nu era un psihoterapeut chiar atât de bun cum avea impresia.

Hei, nu te grăbi să tragi concluzii, îşi spuse lui însuşi. De ce ar fi continuat Philip să vină trei ani, dacă nu ar fi primit nimic? De ce ar fi continuat să cheltuiască atâţia bani pentru nimic? Şi Dumnezeu îi e martor că Philip ura să cheltuiască bani. Poate că acele şedinţe îl schimbaseră pe Philip. Poate chiar era genul care se trezeşte mai greu - unul dintre acei pacienţi care aveau nevoie de timp pentru a digera hrana oferită de psihoterapeut, unul dintre cei care acumulau lucrurile bune oferite de psihanalist, le duceau acasă ca pe un os pe care să-l roadă mai târziu, în intimitate. Julius cunoscuse pacienţi cu un asemenea spirit de competiţie încât îşi ascundeau progresul, doar pentru că nu voiau să-i dea psihanalistului satisfacţia (şi puterea) de a-i fi ajutat.

Acum, după ce Philip Slate intrase în mintea lui, Julius nu mai putea să scape de el. Se cuibărise acolo şi prinsese rădăcini. Ca melanomul. Eşecul lui cu Philip deveni simbolul tuturor eşecurilor sale în terapie. Era ceva ciudat la cazul lui Philip Slate. De unde îi venise toată acea putere? Julius deschise dosarul şi citi primele observaţii, scrise cu douăzeci şi cinci de ani în urmă.


Philip Slate - 11 dec., 1980

26 de ani, bărbat alb, chimist angajat la DuPont - creează noi pesticide - deosebit de arătos, îmbrăcat neglijent, dar cu un aer princiar, formal, stă ţeapăn, fără să se mişte aproape deloc, nu îşi exprimă deloc sentimentele, serios, complet lipsit de umor, nici măcar un zâmbet, lipsit complet de abilităţi sociale. Trimis de medicul său, dr. Wood.

PRINCIPALA NEMULŢUMIRE: "Sunt dominat de impulsuri sexuale, împotriva voinţei mele."

De ce acum? "Ultima picătură" a intervenit acum o săptămână, iar el descrie episodul în mod mecanic.

Am sosit la Chicago cu avionul, pentru o reuniune profesională, m-am dat jos din avion, m-am repezit la primul telefon şi am parcurs lista mea de femei din Chicago, în căutarea unei aventuri sexuale pentru acea seară. Ghinion! Toate erau ocupate. Bineînţeles că erau ocupate: era vineri seara. Ştiam că merg la Chicago: aş fi putut să le sun cu câteva zile, poate chiar săptămâni înainte. Apoi, după ce am sunat la ultimul număr din agendă, am închis telefonul şi mi-am spus "Slavă Domnului! Acum pot să citesc şi să dorm bine la noapte, asta fiind, de fapt, ceea ce voiam să fac cu adevărat."

Pacientul spune că această propoziţie, acest paradox - "asta fiind, de fapt, ceea ce voiam să fac cu adevărat" - l-a obsedat toată săptămâna şi a constituit impulsul care l-a făcut să vină la terapie. "Pe asta aş vrea să mă axez în cadrul terapiei", spune el. "Dacă asta e ceea ce vreau - să citesc şi să dorm bine noaptea - spuneţi-mi dumneavoastră, doctore Hertzfeld - de ce nu pot s-o fac, de ce nu o fac pur şi simplu?"


Încet-încet, şi alte detalii ale muncii sale cu Philip Slate i se strecurară în amintire. Philip îl intrigase din punct de vedere intelectual. La momentul primei lor întâlniri, Julius scria o lucrare despre psihoterapie şi voinţă, iar întrebarea lui Philip - de ce nu pot să fac ceea ce vreau cu adevărat să fac? - era un început fascinant pentru un articol. Şi, mai mult decât orice, îşi amintea extraordinara imuabilitate a lui Philip: după trei ani părea complet neatins şi neschimbat - şi la fel de dominat de sexualitate ca oricând.

Oare ce se întâmplase cu Philip Slate? Nu mai vorbise cu el deloc, de când întrerupsese brusc terapia, cu douăzeci şi doi de ani în urmă. Julius se întrebă din nou dacă, fără să-şi dea seama, îi fusese de ajutor lui Philip. Dintr-o dată simţi că trebuie să afle; părea o chestiune de viaţă şi de moarte. Apucă telefonul şi sună la informaţii.