Alma Musica - Nomazii

"Adâncimea la care Ilinca deconstruieşte şi aşează, nu este literară, este filozofică, felul torenţial şi subtil prin care ideile devin personaje ori redevin idei este unic în literatura noastră, mai detaşată în demnităţile şi confortul ei inutil... Ilinca te solicită, gândeşti şi te miri tot timpul, citind-o. Speciile de fantastic, iarăşi, în care operează, suspansul şi senzaţia că se poate întâmpla orice, de oriunde şi oricum, sunt reuşite printr-o îndelungă şcoală a spaimelor şi ruperilor de stare, sunt unele scene care se datorează unei îndelungi şcoli de simţire... nu se poate ajunge acolo fără să fi trăit cumva, nu ştiu cum, totul... Întruchipările androgine ies astfel din mintea cuprinsă de vis a poetului şi lumea noastră aşa cum o ştim intră la loc în cutia Pandorei, căci lumea e condamnarea noastră întreagă, visul ne poate, când ne poate, salva..."

"Ilinca Bernea, din generaţia care s-a copt în deceniul libertin de după '89, a fost prima care a afirmat răscrucile romantice ale acestui moment, dezastrul, schismele şi visele unui val care nu şi-a încheiat formarea, prins printre jepii purgatoriului românesc. Pentru câteva clipe, cărţile ei strigate au fost tot ce aveam, cioburi şi oglinzi din adolescenţa noastră, între teatru, filozofie şi ateliere de pictură şi nopţi pierdute la lună, şi luna rătăcind printre semne, căci multe din poveştile nebune şi oamenii frumoşi au trecut neobservaţi, nescrişi, şi aşa cu ei şi ele o întreagă vârstă a culturii. Volumul de faţă porneşte din revolta de a reclădi ierarhiile acestei lumi în măsurile şi gândurile în care o naştem în noi pentru a câta oară, sub chipuri săpate în suflet, în alte filiaţii şi pentru altceva, iar speculaţia realcătuieşte armăturile logice şi narative ale situării noastre, nimic nu mai stă în picioare, ce se petrece dacă răstorni totul, cu fiecare pas? Dar dacă iubeşti astfel?"

(Radu Botta)


I-am descoperit într-o carte veche, când am făcut ordine în cămara bunicii. Ediţia trebuie să fi avut cel puţin 60 de ani, dacă nu chiar mult. I-am recunoscut însă limpede în fotografie: erau ei, acum mai bine de jumătate de veac, şi arătau exact aşa ca acum, cu feţele lor bărboase, cu privirile ca tăciunii încinşi. Nu încăpea nici o îndoială că ei erau. Ca să îmi domolesc stupefacţia şi să-mi răcoresc minţile răvăşite m-am dus în parc să alerg. După jumătate de ceas, eram epuizată şi m-am aşezat la o masă, la o terasă şi, imediat după ce am comandat o sticlă de apă, în difuzoare începu să se audă o melodie de-a lor. Nu mi se mai întâmplase niciodată să îi aud în ţară: nici măcar posturile de radio mai răsărite nu le difuzau muzica şi, uluită pentru a doua oară în mai puţin de o oră datorită lor, m-am repezit la chelner şi l-am luat la întrebări. Mi-a zic că habar n-avea ce e cu melodia aceea sau cu trupa care o interpreta, că îi murise unui coleg o mătuşă şi, printre lucrurile pe care i le lăsase moştenire, era şi o colecţie de CD-uri, pe care le punea, rând pe rând, la ascultat ca să le sorteze şi să aleagă ce păstrează şi ce dă mai departe... Aşa deci, mă gândii, era o coincidenţă. Un semn, poate?! Trebuia să fac cercetări, n-aş fi putut dormi liniştită.

A doua m-am înfiinţat la prima oră la biblioteca naţională şi preţ de aproape o lună mi-am petrecut două ore în incinta ei, cercetând tomuri îngălbenite de vreme. Aşa cum mă aşteptam ţiganii mei apăreau şi într-o gravură din secolul XVI, pe undeva prin Franţa, în postura de cântăreţi de flamenco, într-un tablou popular spaniol, îmbrăcaţi în straie italiene undeva prin Sardinia într-o litografie datată un secol mai târziu, în Ungaria lui Lizst, în Moldova bunicii mele desigur şi în actuala Rusie, aşa cum apucasem să îi cunosc. În toate ipostazele erau neschimbaţi... doar hainele erau diferite. Erau ţigani mereu şi muzicieni şi aveau exact aceleaşi feţe, aşa că mi-am pus întrebările fireşti în faţa unei astfel de dileme: să fie caz de reîncarnare sau caz de nemurire? Mă lua ameţeala când realizam ce îmi trecea prin minte. "Să vezi şi să nu crezi!" mi-am zis. O astfel de situaţie e mai greu de îndurat decât una în care trebuie să crezi fără să vezi. Aveam evidenţa în faţa ochilor... Ar fi trebuit să îmi discreditez simţurile ca să mă îndoiesc. Pisicile, ceva mai suspicioase şi mai precaute decât oamenii nu se încred doar în văz. Motanii mei se miros şi se freacă unul de altul ori de câte ori se trezesc din somn ca să se asigure, prin toate mijloacele, folosindu-şi deopotrivă simţul tactil şi olfactiv că sunt aceiaşi... că se cunosc. N-au încredere doar în imagini... Specia noastră însă e mai uşor de convins pe cale vizuală: avem tendinţa să dăm mai mult credit ochilor decât urechilor, nasului sau pipăitului. În fine. Fapt e că dilema mea era chiar mai complexă decât îndrăzneam să o gândesc. Ce trebuia să fac: să reneg cuvenita încredere pe care o acordam evidenţelor grafice sau să mă apuc să cred în imposibil?

Făceam tot soiul de raţionamente ingrate, la limita stupizeniei. Ţiganii sunt nomazi ceea ce înseamnă că sunt de fapt mici comunităţi migratoare. Poate că, pentru că sunt adeseori consangvini, progeniturile lor seamănă cu străbunii... ca nişte picături de apă. Cei din tagma muzicienilor ţin la blazon; nu îşi lasă copiii să se vânture prea departe de şatră şi poate că, din cauză că sângele nu e prea des împrospătat, genetica se repetă... Cine a mai pomenit ca genetica să scoată produse de serie? Gemeni la distanţă de două trei generaţii? Repetiţiile naturale au variaţiuni. M-am gândit la blestemul rătăcitorului... Poate că avem obiceiul să luăm doar lucrurile cunoscute în consideraţie, să alcătuim portretul realităţii în funcţie de lumea prin care ne mişcăm noi şi care ne e familiară şi inteligibilă, fără să bănuim măcar, că dincolo de graniţele acestei precare viziuni pe care ne e dat să o avem se întind teritorii mult mai vaste ale realului, care scapă percepţiei, înţelegerii, capacităţii noastre de judecată. Suntem deprinşi cu o imagine foarte limitată despre lume, datorită propriei experienţe, o imagine lungă şi monotonă ca o zi de post, pe care ne-am înşirat, ca pe frânghie, rufele raţiunii... Tatăl meu îmi spunea să îmi imaginez cunoaşterea, domeniul cunoştinţelor, ca pe o sferă înconjurată de necunoscut. Pe măsură ce volumul acesteia se extinde, creşte şi suprafaţa de contact cu necunoscutul. Aşa explica el cum de mai cu seamă proştii au certitudini... însă pe mine mă preocupa alt aspect şi anume nivelul de contact cu necunoscutul, ceea ce se întâmpla la graniţă, indiferent de dimensiunile sferei.

De ce există patru tipuri de temperament, de ce patru şi de ce patru anotimpuri şi de ce mai multe grupe de sânge şi de ce mai multe rase... şi de ce mamiferele au evoluat în vreme ce reptilele nu şi dacă există pitici de ce n-ar exista şi uriaşi, dacă există efemeride de ce n-ar fi pe undeva, cumva şi nemuritori? Natura e atât de diversă şi de misterioasă! Poate că, vorba lui Steinhardt, "unii oameni se trag din Dumnezeu şi alţii din maimuţă" şi fiecare o ştie în felul său...

Ceea ce mi s-a părut cel mai halucinant a fost că la un moment dat, pe când meditam asupra situaţiei neverosimile în care mă aflam, am avut revelaţia faptului că ţiganii îmi apăruseră în vis înainte de a-i asculta prima oară, de a mă îndrăgosti ireversibil de muzica lor şi de a căuta să-i văd în poze. Îi visasem cu adevărat, le presimţisem existenţa şi harul, mai mai că le auzisem vocile şi strunele în minte, înainte de momentul primei audiţii. Poate că de aceea impactul fusese atât de puternic. Exista o legătură secretă între mine şi ei, al cărei tâlc îmi era cu neputinţă să-l descifrez.

Am ascultat în neştire cele câteva zeci de înregistrări pe care le aveam. Se pare că Lizst îi cunoscuse... Era oare cu putinţă?!

Muzica lor era de o frumuseţe ireală... care depăşea în intensitate şi puritate până şi cele mai sublime trăiri sau forme de extaz. Poate că nu erau oameni, poate că erau îngeri, mi-am zis. Gândul acesta avu darul să mă liniştească puţin. Mi se părea mai uşor de tolerat ideea coexistenţei pe aceeaşi planetă cu creaturi extra-umane decât cu nemuritori. Pe îngeri mi-era foarte uşor să mi-i imaginez de vreme ce existau atât de multe specii pământeşti. Nu îţi trebuie cine ştie ce imaginaţie sau efort intelectual ca să accepţi că, dacă există viezuri şi popândăi şi morse, pot exista şi mamifere superioare omului. Îngerii arată, după calculele mele, aparent ca noi, dar nu au instincte distructive sau violente... Demonii arată tot ca noi, dar n-au capacitatea de a iubi şi de a avea sentimente... Specii şi specii... Pe ţiganii mei însă nu îi puteam percepe în afara regnului uman şi de aici proveneau dificultăţile mele. Ca îngeri puteau fi nemuritori... sau poate că îmbătrâneau mult mai lent... Din perspectiva unui cărăbuş, elefanţii trăiesc veşnic. Dacă timpurile existenţiale ale diverselor specii diferă asta nu înseamnă că există creaturi care trăiesc la infinit, iar îngerii puteau trăi doar mult mai mult decât oamenii; suficient cât, din perspectiva noastră, durata vieţii lor să ne apară miraculoasă. Mă aflam pe o pistă alunecoasă. Genul acesta de reflecţii fie nu duc nicăieri, fie sucombă în cimitirul sofismelor şi paradoxurilor logice, fie duc la nebunie. De-a treia versiune mi-era teamă, aşa că mi-am impus să-mi domolesc apetitul pentru explorări şi să îmi văd de viaţa mea ca şi cum s-ar fi întâmplat nimic senzaţional, ceea ce era adevărat pe undeva, pentru că doar pe mine mă lovise în moalele capului subit descoperirea, enigma data însă de sute de ani.

De îndată însă ce mi-am propus să las baltă cercetările, fatalitatea făcu să am un nou asociat, obsedat de muzica lor şi realizai că forţa destinului pe care o subestimasem mă va provoca din nou dacă insistam să mă sustrag din faţa misterioasei descoperiri pe care o făcusem, accidental.

Trebuia să am o confruntare cu ei, aievea. Să le dau se urmă şi să îi privesc în ochi, să le pun în faţă întrebările care mă mistuiau.

Erau plecaţi în turneu, prin Europa. Aveau să cânte în Bulgaria aşa că n-am ezitat să iau trenul şi să mă opresc în Sofia. Au cântat dumnezeieşte. După concert, s-au adunat la o bodegă şi s-au pus pe chefuit. După cum se arătau lucrurile aveau de gând să bea până în zori aşa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am apropiat de masa lor, cerându-le un autograf. Cel care era şeful trupei m-a măsurat din priviri apoi mi-a zâmbit, ca dintr-o altă lume.

M-a poftit să mă aşez la masă. Mi-a luat mâna stângă în mâinile lui de violonist, mi-a studiat-o, apoi mi-a atins linia vieţii şi a surâs din nou, ca pentru sine. Vedea ceva, acolo, în desenul încrustat în palma mea stângă.


Mi-a spus apoi: "te aşteptam" şi privirile noastre s-au întâlnit. În secunda aceea am ştiut, am înţeles totul. Mi-a transmis, într-o străfulgerare, tot ceea ce vroiam să aflu.

Le-am cunoscut secretul. Dar nu îl pot împărtăşi, n-am dreptul.

Citiţi o altă povestire din acest volum aici