Dispariţia lui Richard Taylor

Arnaud Cathrine s-a născut în 1973, la Nièvre şi a studiat filologia şi limba engleză la Paris. Lecturile din Camus şi din Faulkner, alături de pasiunea pentru muzică, l-au făcut să-şi descopere dorinţa de a scrie. Şi-a publicat primul roman în 1998, acesta fiind urmat de-a lungul anilor de încă nouăsprezece cărţi. Pe lângă literatură, Cathrine a explorat şi domenii precum muzica şi cinematografia, scriind versuri pentru piesele lui Florent Marchet sau Joseph d'Anvers şi scenarii după romanele sale. Încadrat în noua generaţie de scriitori francezi, Arnaud Cathrine preferă să vorbească despre cărţile ce împărtăşesc aceeaşi voce şi dorinţa de a spune adevărul. Romanele sale denunţă tabuurile lumii moderne, crizele şi nefericirea unor vieţi neîmplinite.


Pe 16 mai 1998 Richard Taylor dispare fără urmă şi fără un motiv aparent. Romanul tânărului scriitor francez Arnaud Cathrine se va concentra pe elucidarea motivelor acestei dispariţii misterioase: fugă din cotidianul înnăbuşitor, gest de nebunie sau escapadă amoroasă? Sau poate nimic din toate acestea? Mărturiile succesive ale femeilor din viaţa lui Richard sau ale celor pe care acesta le întâlneşte în anii ce au urmat dispariţiei alcătuiesc un joc de umbre şi lumini, crâmpeie ale unei existenţe ce pare a se fi şters cu totul.

Dispariţia lui Richard Taylor este o investigaţie asupra umbrei omniprezente a unui absent. Având ca punct de plecare criza identităţii, atât de specifică epocii noastre, romanul devine un text polifonic, a cărui textură paradoxală se scrie la feminin plural: soţia, mama, amanta fără viitor, vecina de palier, prietena transsexuală, colega de birou. Toate acestea schiţează printr-un joc al perspectivelor un portret nu atât contradictoriu, cât pur şi simplu altul de fiecare dată.


Nu poţi să ştii niciodată. Niciodată. Cei care vă vor spune contrariul mint. Cei care vă vor spune contrariul sunt din specia agenţilor imobiliari. Imaginaţi-vă doar: vizitaţi zeci de apartamente (însărcinată în şase luni, întâlniri fixate după o zi de muncă, la apusul soarelui, mergeţi să vă faceţi o părere pe întuneric, iar Richard, care rareori ajunge acasă înainte de nouă seara, nu e niciodată acolo ca să mă însoţească, de-a dreptul singură în fond, de-a dreptul singură), zeci de apartamente de la cel mai sordid la cel mai inaccesibil (cei care vă spun că preţurile vor scădea mint; bineînţeles că cei care vă îndrugă asemenea aiureli sunt liniştiţi la casa lor, ei şi-au găsit o casă acum zece ani, când încă o mai puteai găsi), zeci de apartamente unul mai mic decât celălalt (însărcinată în şase luni fiind, trebuia să mă gândesc la cea mică, cel puţin trei camere; sigur, am fi putut la fel de bine să ne stabilim la Brighton, dixit mama lui Richard - mama lui Richard, care locuieşte la Brighton), zeci de apartamente... şi începeţi să o luaţi razna. Atunci când, ca prin minune, daţi - după şase luni de peregrinări zadarnice (adică tot atâta timp cât i-a luat şi pântecului meu să se umfle) - peste un apartament locuibil, acceptabil, iată-vă gata de orice, inclusiv de a trimite într-un viitor îndepărtat ideea unui loft cu terasă şi altele. Atunci când şaizeci de metri pătraţi vă aşteaptă cu braţele deschise la doar o oră distanţă de locurile voastre de muncă respective, într-un cartier rezidenţial, în linişte deplină, fără câini sau motoare, veţi spune fără doar şi poate: bingo! Păcat însă de Richard, care încă nu l-a văzut. Păcat şi de lumină, însă fie ce-o fi, să-i dăm bătaie, deoarece preţurile nu vor mai scădea. Dovada? Există destule cupluri suficient de retardate încât să dea trei sute patruzeci de mii de lire sterline pe şaizeci de metri pătraţi, iar preţurile nu vor mai scădea; peste cinci ani va fi pur şi simplu imposibil să mai stai în centrul Londrei, peste cinci ani va trebui să te instalezi într-un cartier deprimant din Brighton, la doi paşi de mama lui Richard. Şi atunci spuneţi: bingo!

Richard a înţeles. Richard s-a arătat foarte conciliant. Mama lui, nu. El, da. Totul s-a întâmplat foarte repede. Şi cu micuţa, la fel. A venit cu trei săptămâni mai devreme. E de-ajuns să vă spun că aproape s-a născut între cutii. Richard şi-a dat toată silinţa să desfacă blestematele de cutii ca să aranjeze camera micuţei. Mama lui ne-a chemat la Brighton ca să vadă copilul, nu s-a deplasat, aş fi putut pune pariu că va fi aşa. În afară de asta, totul s-a petrecut mai degrabă bine, pe fugă desigur, însă la o săptămână după ce mă mutasem şi născusem, eram încă mirată că lucrurile decurseseră în favoarea noastră şi că dusesem la bun sfârşit acest maraton, lucru greu de imaginat acum ceva timp.

Să fie oare fructul misterios al generaţiei noastre? Micuţa doarme noaptea. Micuţa e bine dezvoltată pentru vârsta ei şi, de altfel, nu observ în anturajul meu decât copii bine dezvoltaţi. E musai că s-a întâmplat ceva, îi spuneam alaltăieri seară javrei care îi serveşte drept mamă lui Richard, e musai că s-a întâmplat ceva de toţi copiii sunt bine dezvoltaţi şi dorm nopţile, pe când eu îi aud încă pe părinţii mei şi pe mama lui Richard - mai abitir decât toţi - văitându-se la amintirea înfricoşătoarelor nopţi în care nou-născuţii sufereau de insomnie şi zbierau ca din gură de şarpe. "Pe vremea mea, mamele alăptau", îmi aminteşte adesea mama lui Richard, în speranţa bolnavă că mă va face să mă simt vinovată. N-am niciun chef să am sânii mamei lui Richard, mă gândesc eu de fiecare dată când mă atacă în privinţa asta. Ca să nu mai vorbim de şolduri... Pentru că, pe deasupra, am pierdut toate kilogramele în plus. Luasem foarte puţin în greutate, ce-i drept. Impecabile şoldurile, sânii, totul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic; destule constrângeri pentru un copil; da, o mare bucurie, micuţa, dar zău, viaţa merge înainte! La o lună după ce am terminat de clocit puiul meu proaspăt ieşit din găoace, m-am întors la lucru. Nu puteam să mai concep încă o săptămână în apartament: a fost alegerea mea, sunt o femeie activă; şi totuşi o prevenisem pe mama lui Richard, care n-a pierdut ocazia să..., în fine, eram mulţumită. Mulţumită de cea mică. Mulţumită de apartament. Şi de Richard. Şi de şoldurile mele. Şi de sâni. Eram mulţumită.

Apoi, a sosit ea. Era într-o joi, în aprilie trecut. Probabil vizitase apartamentul în timpul zilei. N-o văzusem venind. Am fost puşi în faţa faptului împlinit: se mutase. O puicuţă la vreo treizeci de ani. Celibatară înrăită. N-am nimic împotriva acestui lucru la stadiul de idee abstractă... Eu însămi îmi spun uneori că... În fine, să n-o apucăm în direcţia asta. O puicuţă de treizeci de ani, aşadar. Amabilă. Surâzătoare. Jennifer Wilson, încântată. Nu intenţionam să simpatizez cu ea mai mult de atât, seratele între vecini nu sunt de mine, le las în seama mamei lui Richard la Brighton, dar, în sfârşit: mi-e vecină de palier, atâta timp cât lucrurile merg bine; o vecină de palier, nu-i nimic rău în asta.

Şi totul a început încă din prima seară. Micuţa dormea. Eu urmăream un episod din Absolutely Fabulous. Richard îşi citea ziarul. Amândoi tolăniţi în cearşafuri netede şi prietenoase, într-o atmosferă complet liniştită şi propice odihnei... Şi iată că încep gemetele. Şi în curând strigătele. Urletele. Richard îşi îndreaptă privirea spre mine: "Auzi şi tu ce aud eu?" "Aud ce auzi şi tu: şi-o pune", n-am spus-o chiar aşa, nu îmi mai amintesc exact cum m-am exprimat. Richard nu e de acord, zice: "Dar... e singură... Se masturbează". Camerele noastre au un perete comun. Îi auzim trupul izbindu-se de perete, acelaşi perete de care ne sprijinim noi, el citindu-şi ziarul, eu urmărind trăznăile din Absolutely Fabulous. Şi ea care se masturbează într-un vacarm de nedescris... Douăzeci de minute mai târziu, puicuţa a adormit. Să trecem peste şi să sperăm ca nu cumva în viitor să avem parte şi de vreun gogo dancer care să îşi adauge răgetele la fanfara ce deja ne aduce aminte, mie şi lui Richard, de stânjenitoarea absenţă a sexualităţii ce a intervenit între noi după naşterea micuţei; şi ar mai trebui să adaug că am conceput copilul într-un moment de excepţie, special pentru a rămâne însărcinată, deoarece plăcerile sexuale îşi luaseră de mult tălpăşiţa din cuibul nostru.
Ar trebui să fac şi eu ca puicuţa, cam asta îmi trece prin cap înainte să adorm, pe când mă gândesc la calmul îngrijorător al lui Richard; să fac şi eu ce face puicuţa când Richard nu e acasă, şi apoi mă fură somnul.
Poate că nu e în fiecare seară aşa, dar în orice caz, pe aproape. Multe, foarte multe nopţi ca asta.

Pentru început: Richard şi cu mine, aliaţi împotriva deranjului provocat, strigăm, în concert, uneori suficient de tare încât să acoperim gemetele puicuţei, strigătele sale înfundate şi totuşi suficient de răsunătoare. Nu încetează niciodată, întotdeauna merge până la capăt, puicuţa. Şi când ne întâlnim întâmplător - destul de rar, nu ştiu nici măcar dacă lucrează - când ne întâlnim întâmplător, îşi aranjează bretonul şi îşi mişcă buzele, ca şi cum ar vrea să estompeze roşeaţa rujului. De nerecunoscut, puicuţa. De fapt sunt două puicuţe: puicuţa care se masturbează şi ne face viaţa un calvar şi puicuţa care îşi vede de viaţa ei liniştită şi ne flutură câte un zîmbet timid atunci când ne e mai tare poftă să îi cerem socoteală şi, dacă s-ar ivi ocazia, să o strângem de gât. Îţi taie cheful, dar deranjul provocat rămâne.

Aşadar, ca să încep: uniţi, eu şi Richard, în faţa certitudinii poluării fonice. Împreună. Cât despre micuţă, ea doarme. Chiar sforăie. Cam prematur ca să sforăie, dar asta e altă problemă.

Numai că, iată. Aproape în fiecare seară e la fel... Au trecut trei luni şi se pare că alianţa forţelor noastre îşi pierde din vigoare, aproape cu aceeaşi rapiditate cu care scula lui Richard a încetat să mai facă pe podul mobil pentru a mă trimite în al nouălea cer. Da, strigătele lui Richard încetează. Uneori chiar cred că stă cu urechea la pândă, despăturind ziarul, apoi lăsându-l pur şi simplu deoparte, invocând o oboseală teribilă şi ghemuindu-se la celălalt capăt al patului pentru a profita de ceea ce nu este o poluare fonică, ci, fără îndoială, o încântare. Îl privesc pe ascuns mişcând din bazin, în timp ce el mă crede absorbită de Ab Fab. Nu cumva se masturbează şi el?! Nu: ar avea bunăvoinţa să se ducă la toaletă ca să termine.

Un groaznic moment de singurătate pentru mine. Îmi spun: nu înţeleg ce se întâmplă. Însă, de fapt, înţeleg foarte bine ce se întâmplă: o puicuţă i-a aprins simţurile lui Richard, dar fără doar şi poate că lui nici prin cap nu-i trece să mă poftească la focurile de artificii.

Trei, patru, cinci luni trec. Aşa. Richard se întoarce din ce în ce mai târziu, susţine că BBC-ul îl acaparează. Se culcă din ce în ce mai devreme, se ţine din ce în ce mai departe de mine în pat. Şi Jennifer Wilson zbiară.
Micuţa, în ceea ce o priveşte, e drăgălaşă, chiar dacă mutrişoara sa liniştită mă cam scoate din sărite. Oare ştie ea ce spectacol se dă în fiecare seară în spatele zidului despărţitor? Satisfacţia lui Jennifer Wilson care o va îngropa în curând pe a noastră...

16 mai trecut.
Richard nu s-a mai întors.

Nu mi-am dat seama de nimic. Cu o seară în urmă, avuseserăm parte de o serată încântătoare în compania Rebeccăi Swift, o colegă de-ale lui Richard. Chiar am simţit o uşoară apropiere din partea lui Richard.

16 mai.

Richard i-a scris o scrisoare mamei lui. Pe care ea mi-a citit-o.
Ultima urmă de la el.
Puicuţa nu se mai masturbează.
Serile sunt din nou liniştite.
De o linişte înfiorătoare.
Ea locuieşte încă în apartamentul de lângă. Nu: Richard nu e acolo. Ar fi fost prea simplu. Richard a plecat. Iar puicuţa tace mâlc.

Sunt singură şi îi ofer sânul meu perfect micuţei, iar ea strâmbă din nas.


O lovitură. De neuitat. Dumnezeu ştie totuşi că ştiam încă înainte de a înţelege. Da, asta se întâmplă des: o informaţie crucială rămâne blocată într-un ambuteiaj dăunător înţelegerii celuilalt. În cazul de faţă, a fiului meu.

Infirmiera a lăsat scrisoarea pe noptiera mea la sfârşitul după-amiezii. Scrisoarea asta atroce, logoreea asta îngrozitoare eu o ştiam pe de rost, cunoşteam fiecare cuvânt cu o exactitate exasperantă. Ultima mea urmă de la el.
Eram aşadar internată, o căzătură banală pe când ieşeam de la duş (nu mai folosesc cada, n-aş putea să mai ies din ea, şi nici Tom, astfel că ne-am hotărât să ne rezumăm la duş şi funcţiona de minune, dar apoi am căzut când mă aşteptam mai puţin, când mă obişnuisem deja cu folosirea duşului şi nu a căzii, mama tuturor pericolelor), o căzătură banală, aşadar, şi totuşi, fractură de col femural, spitalul din Brighton, o durere groaznică, iar Robin a sosit în mai puţin de două zile, în timp ce draga mea Katherine şi-a petrecut cele mai frumoase zile la căpătâiul meu, însă din partea lui Richard nimic, nici măcar un telefon, de neiertat, mi-am zis eu într-un prim elan de tristeţe şi de furie, eram oare pe punctul de a descoperi în fiul meu ceea ce vedeam deja în alte familii? Era Richard dintre aceia care îţi mănâncă din palmă, întorcându-ţi spatele cu indiferenţă de îndată ce pielea ţi s-a zbârcit şi începe să fie nevoie de grijă, de atenţie; desigur că am îmbătrânit, desigur că nu e uşor să ai o mamă în vârstă, dar e vorba totuşi de o fractură de col femural, un dus-întors Londra-Brighton nu e cine ştie ce, şi ce tristeţe în lipsa aparatului de radio, cu atât mai mult cu cât Katherine era cu mine, iar Robin îşi luase şi ea câteva libere ca să vină să mă vadă, cele două fete ale mele, dar nu şi Richard, ce tristeţe! Şi apoi: infirmiera care lasă scrisoarea pe noptiera mea la sfârşitul după-amiezii; îmi vede ochii sclipind, o menghină se desface, dar nu cea care îmi provoacă fractura asta îngrozitoare, ci o menghină din inimă, şi atunci mă hotărăsc să păstrez scrisoarea pentru mai târziu, atunci când vizitele vor fi luat sfârşit şi la fel şi masa prea puţin îmbietoare: voiam să savurez scrisoarea lui Richard al meu, mă simţeam deja gata să-l iert, Richard nu se deplasase, însă eram gata să-l iert fiindcă îmi scrisese, aflase de mine prin surorile sale, iar acum urma să savurez scrisoarea asta; o mamă este capabilă să ierte şi să uite la nesfârşit, o mamă e întotdeauna gata să-şi salveze copilul şi să invoce toate circumstanţele atenuante din lume pentru a dovedi nevinovăţia sa. Şi îmi vine în minte iubita care aşteaptă un semn, care îşi iese din minţi când nu primeşte nimic, şi atunci când îl primeşte totuşi, semnul acesta, fie el chiar şi invizibil ochiului gol, şi dezamăgitor, ea îşi revine, ca în urma unei anestezii imediate şi salutare. Aşadar, scrisoarea lui Richard. Urma să o savurez din vârful patului meu de spital.

Tokyo. Da, mamă, ai citit bine. Tokyo. Peste cinci zile. Gatwick, terminalul C, escală la Copenhaga. Absurdă escala la Copenhaga.

Pe moment, nu am înţeles. Şi nimeni altcineva în locul meu n-ar fi făcut-o. Brighton, Londra, Tokyo - fie ea şi înaripată, imaginaţia unei mame nu merge până acolo.

Tokyo, mamă. Ieri mi-am văzut chipul în oglindă şi am realizat că am treizeci de ani. Am treizeci de ani, o viaţă afectivă jalnică, captiv aşa cum sunt în ghearele tale şi în cele ale lui Susan, şi brusc m-a lovit ca o certitudine, dar ce zic eu? ca un cuţit: Tokyo.
Mamă, cum ai putut lăsa să se ajungă aici? Aşadar, iată, eu nu zic nimic, niciodată, nimeni nu zice nimic niciodată în familia asta, dar la cei treizeci de ani ai mei uite că zic: Tokyo. Desfac contractul, nu respect cele trei luni de preaviz, mă car, mamă. Rebecca are dreptate: un laş.

Dar eu nu cunosc nicio Rebecca, m-am gândit imediat, prea uşor să-mi trântească o Rebecca aşa, pe nepusă masă, după ce îmi dădusem toată silinţa ca lucrurile să meargă cu searbăda de Susan, o poamă, înghiţisem destule, drăguţa de Susan, da, da, drăguţa, o idioată, îmi călcasem destul pe inimă ca să-l văd pe fiul meu căsătorindu-se cu o fată demnă de numele ăsta. Şi acum, Rebecca.

N-a spus-o niciodată aşa, n-ar îndrăzni, dar o gândeşte cu tărie: ai dat naştere unui laş. Şi îţi interzic să te smiorcăi, nu da apă la şoareci, încă zece ani în ritmul ăsta şi n-aş mai fi avut pe urmă curaj să fac nimic, nici să am vreun destin. Tokyo.

Nu înţelegeam nimic din blestemata asta de scrisoare, am formulat preţ de o clipă ipoteza unui coşmar sau a efectului nociv al morfinei care m-ar fi putut face să delirez, o mamă poate să meargă departe cu negarea pentru a amâna momentul în care trebuie să accepte semnificaţia cuvintelor, a acestor cuvinte; nu cunosc nicio Rebecca, m-am gândit eu, şi această certitudine m-a apărat la început, aşa cum iubita respinsă se drapează în furie înainte de a se lăsa atinsă şi copleşită de durere, în sentimentul nedreptăţii, înainte de a se abandona şi de a-şi duce viaţa ca moartă, furia te ţine în picioare pentru început, furia te ţine în viaţă, şi atunci mi-am spus: nu cunosc nicio Rebecca, ca şi cum asta ar fi putut anula ororile de sub ochii mei şi legitima ipoteza delirului provocat de medicamente, nu cunosc nicio Rebecca, cine e această Rebecca, Rebecca nu există.

Tokyo, mamă. Îţi mai aminteşti ziua morţii tatălui tău? semnele pe care mi le făcea cu disperare - niciodată nu l-am văzut aşa vivace ca în ceasul morţii sale - privirile îngrozite pe care mi le arunca: "Devino ceea ce eşti", a murmurat el solemn, iar tu ai oftat iritată. Cum de n-am ştiut să citesc printre rânduri şi să înţeleg avertismentul cuprins în acea scurtă maximă? Cum tu nu părăseai nicio clipă camera, a trebuit să îşi disimuleze lecţia de viaţă în filosofia lui Nietzsche, puţin Nietzsche şi tu nu ţi-ai dat seama de nimic: ia-ţi tălpăşiţa, asta voia să spună! Nu face ca mine! În ziua morţii bunicului, Tokyo exista deja. În ziua morţii sale, am citit în ochii săi Tokyo.

Fiul meu a scris asta! Iar eu mă întrebam de zor cine putea fi această primejdioasă Rebecca. Mă întrebam de asemenea cum de putea fiul meu să-l amestece pe tata în afacerea asta.

Tokyo. Şi îţi interzic orice formă de şantaj. Ce ai făcut ca să meriţi asta? tu nu meriţi absolut nimic, mamă, eşti de multă vreme dincolo de orice merit. Rebecca are dreptate. Tokyo. Şi n-ai de ales.

Fiul meu.

Profit de internarea ta în spital ca să evadez. Şi nu dramatiza situaţia: fractură de col femural, e normal la vârsta ta. Doar e ceva friabil, se sfărâmă. Trebuie să spun că o să-ţi revii. Şi nu, nu e adevărat, infirmierele nu sunt toate nişte incapabile, aşa cum i te-ai plâns lui Katherine. Ele îţi strâng rahatul. Mie mi se par mai degrabă curajoase. E drept că te las în momentul în care ai fi avut nevoie de fiul tău... Anii negri încep, mamă. Infirmierele vor fi eroine până la capăt, misiunea din serviciul public le obligă. Dar în ceea ce mă priveşte, sunt ca şi mort. Tokyo. Ciao. Cerşesc o uncie de destin, o fărâmă, rămăşiţele, adică optzeci minus treizeci, egal cincizeci de ani fără tine. Îţi rămân fetele tale. Scumpele tale fete amabile şi devotate. Apucă-te aşadar să le chinui pe bietele nevinovate vorbindu-le despre fiul tău nerecunoscător. Copiii sunt născuţi ca să plece, o să te vaiţi tu, şi vei fi plânsă, şi o să-ţi placă asta, fiindcă mila, pare-se, nu te-a mânjit niciodată, laşului tău de fiu îi e milă de tine de treizeci de ani, dar asta nu ţi-a stors nici cea mai măruntă lacrimă. Tokyo. Pronunţ încă o dată dintr-un impuls oarecum sadic, îţi dau dreptate. Şi să nu-ţi treacă prin cap să mă cauţi.

"Ce se întâmplă, Miss Taylor?" m-a întrebat infirmiera cu un calm insuportabil, şi atunci i-am făcut semn spre gâtul meu, deşi era evident: mă sufocam, i-am făcut semn spre gâtul meu, gâtul meu încleştat şi incapabil să lase a circula cea mai slabă suflare. "Sigur e din cauza emoţiei, Miss Taylor" şi privi spre scrisoare cu un surâs care se voia subtil. Am încercat să dau din cap în semn de negaţie. "Aţi mai avut crize de astm până acum, Miss Taylor?", iar eu am clătinat din nou din cap. "Mă numesc Maureen, Miss Taylor, iar acum că ne cunoaştem, mă puteţi striga Maureen." I-am aruncat o privire piezişă. Ce-mi păsa mie să-i cunosc prenumele, eram pe cale să mă sufoc, mă doare-n cot de prenumele tău, mucoasă idioată, salvează-mă, asistenţă respiratorie, imediat, n-am cerut ajutor psihologic, vreau să respir şi mă gândesc la ceea ce spune deseori Tom când îi povestesc despre manifestările psihosomatice care îmi distrug viaţa: "Trebuie să asculţi cuvintele", spune el; când mi se întâmplă să mă vait de dureri de spate: "Ai tras destul", afirmă el, iar apoi adaugă: "Trebuie să asculţi cuvintele", ei bine, iată că mă sufocam, la propriu şi la figurat, ţineam scrisoarea de la fiul meu de-a curmezişul pieptului, şi atunci am privit-o insistent pe asistentă ca să meargă după ajutor imediat. "Calmaţi-vă, Miss Taylor, totul va fi bine, aveţi o criză de panică, v-a scăzut tensiunea, e o criză de panică, trebuie să vă liniştiţi." Şi mi-a luat mâna ca să o mângâie aşa cum faci cu un câine epileptic. "E doar o spaimă trecătoare, repeta ea. Vreţi să vă citesc eu scrisoarea, Miss Taylor?", iar eu am scuturat cu chiu, cu vai din cap ca s-o împiedic, nici nu se punea problema ca ea să arunce măcar o privire fugară pe scrisoarea asta îngrozitoare care mă făcea să mă sufoc, aerul începea să treacă prin gâtul meu din nou, încet, ca un sughiţ. "Vedeţi, Miss Taylor, tensiunea începe să urce, spaima dispare, totul va fi bine, Miss Taylor." Şi primele cuvinte pe care am fost în stare să le rostesc au fost: "Soţul meu", "Fetele mele", apoi întreaga frază: "Chemaţi-i imediat pe Tom, Robin şi Katherine." "Dar fiţi înţelegătoare, Miss Taylor. Programul de vizite s-a încheiat." "Chemaţi-i imediat pe Tom, Robin şi Katherine", am strigat eu, şi de data asta era evident că suflarea îmi revenise şi că nu mă putea împiedica o amărâtă de infirmieră să-i văd pe-ai mei, pe cei care îmi mai rămăseseră fideli măcar, era o urgenţă, dacă ai şti, idioato, ce scria în scrisoarea aia, Tokyo, mamă, Tokyo, e suficient de important ca să-i chem pe Tom, Robin şi Katherine, e un caz de urgenţă maximă, aproape la fel ca anunţul unui deces, fiul meu tocmai a murit înaintea mea, a hotărât să iasă din viaţa mea, trebuie să asculţi faptele, cuvintele doar le însoţesc, sau invers, nu contează, să meargă să-i cheme pe-ai mei, din milă măcar, şi mi-am lăsat capul să alunece într-o parte, precum muribundul care îşi dă sufletul într-o poză voit abandonată.

Richard era un băiat închis. Vorbesc despre el la trecut, ca şi cum Richard ar fi murit, intenţionat vorbesc despre el la trecut: Richard a murit pentru mine fiindcă a hotărât să iasă din viaţa mea, există lovituri care nu se pot uita. Richard era un băiat închis şi de altfel ura să spun asta despre el, nu înţelegea ce voia să spună cuvântul ăsta, "închis"; Richard era un taciturn, neştiind niciodată prea bine cum să-şi manifeste sentimentele, de teama ridicolului sau de ce oare? Richard nu se temea de tăcere, nu, prefera de mii de ori tăcerea, căci a manifesta un ataşament oarecare, asta nu se putea, atunci o lua pe drumuri ocolite, nu ştiam mare lucru despre el, dar dragostea unei mame se mulţumeşte şi cu tăcerea unui fiu la început (insist, la început). Aveam impresia că îl cunosc pe de rost şi i se putea întâmpla de altfel să sporovăiască cu o energie neobosită, pe care nu i-o cunoşteam, incapabil să exprime cel mai mărunt sentiment, aşa era fiul meu, dar gata întotdeauna să îmi deschidă ochii, să mă contrazică; era aşadar un băiat închis, care avea momentele sale de furie împotriva mea, numai împotriva mea, în ceea ce le privea pe surorile sale, pe tatăl său, doar o privire încruntată la adresa lor, dar eu... ce putusem eu să fac altceva decât să-l găzduiesc timp de nouă luni şi apoi să-l eliberez. Privitor la asta, mi s-a părut întotdeauna că Richard încerca la nesfârşit să se debaraseze de mine, să-mi poruncească să nasc odată, şi, dacă e să vorbim fără secrete şi ocolişuri, Richard m-a bănuit dintotdeauna că aş fi refuzat tăierea acestui nenorocit de cordon ombilical, deşi eu nu făceam altceva decât să îl iubesc şi să-i vreau binele şi să doresc să-i fiu de folos în viaţă, dar e evident că la un moment dat Richard a considerat că nu-i mai eram de niciun folos, ba chiar că îl încurcam şi - asta chiar că e cel mai rău lucru pe care l-am putut gândi despre cineva - şi-a dat seama că, din nefericire, era fiul meu. Richard refuza orice recunoaştere a datoriei (şi orice manifestare de iubire, a-şi manifesta iubirea însemnând a recunoaşte că făcusem ceva pentru el, măcar că îl crescusem, puţinul ăsta, şi apoi că o suportasem, o primisem şi mă străduisem s-o iubesc pe poama lui de Susan, pe care el însuşi şi-a ales-o, între noi fie zis), Richard era un băiat închis şi nerecunoscător căruia nu i s-a părut de folos să-mi spună că mă iubeşte, şi iarăşi îmi vine în minte îndrăgostita care aşteaptă cu înfrigurare un semn de la mitocanul ei iubit şi, aşa cum deseori se spune despre femei, "o dovadă de iubire": se poate spune că le-am aşteptat, dovezile de iubire, am şi primit câteva semnale timide şi ruşinate, cu ocazia vreunei aniversări, când se cuvenea, cum s-ar zice, când protocolul familial o cerea; o aniversare nu-i potolea însă pudoarea: Richard oferea micul său cadou nu foarte scump, sub privirile nerăbdătoare ale lui Susan care, abia sosită, nu visa decât să plece, n-am să înţeleg niciodată ce i-am făcut şi ăsteia, mi s-a întâmplat să mă simt vinovată gândindu-mă că trebuie să fi citit decepţia de pe chipul meu încă de la prima întâlnire, căci presimţisem încă de la prima noastră întâlnire că Susan era o fată drăguţă, dar nimic mai mult, şi fără îndoială că era amabilă, dar şi suficient de şireată pentru a citi pe chipul meu amara decepţie de la prima noastră întâlnire; şi totuşi îmi amintesc că mă prefăcusem, mă prefăcusem chiar bine, bine ai venit în familie, eşti ca şi fiica mea, bla, bla, bla, dar nu, Susan m-a urât dintotdeauna; prin urmare, exista chestia asta între Richard şi mine, problema nurorii, dar gândindu-mă mai bine, cred că nu-ţi poţi suporta nora dacă nu îţi suporţi fiul şi, într-o oarecare măsură, nu-l mai suportam pe Richard, ce vreau să spun e că exista ceva între noi ce nu mai puteam suporta şi care se declanşase de multă vreme deja. Era aşa greu să-mi spună că mă iubeşte? Aşa greu? Dovezile de iubire, totuşi... Dar dovezile de iubire expiră! Mamele nu trebuie luate drept fraiere, infimele semnale sub formă de cadouri aniversare cu care mă mulţumeam pe moment ca să nu urlu precum o lupoaică trădată, desigur, mă mulţumeam cu ele pe moment, vedeam în ele dovezile mele de iubire, dar dovezi atât de patetice expiră, treizeci de ani e un termen de expirare legitim, zic eu, dovezile de iubire expiră şi rămâne o gaură căscată în locul lor, speranţe sfărâmate, aşteptarea asta iluzorie, într-un cuvânt, iubirea; fiul meu nu mai era fiul meu, îmi dau seama de asta, cel puţin şi-a dorit, la un moment dat, să nu mai fie fiul meu, sau să nu devină fiul meu, poţi s-o spui cum vrei, rezultatul e acelaşi, contrar spuselor lui Tom care ţine mereu să liniştească apele, Tom care suferă de o regretabilă slăbiciune de judecată; Tom n-are nevoie de dovezi de iubire, se comportă ca şi cum ar avea totul, se mulţumeşte să socotească, Tom socoteşte mult şi se împacă cu înlănţuirea de greşeli grosolane, printre altele, în ceea ce-l priveşte pe Richard, de exemplu, dar nu e decât un exemplu, Tom socoteşte că nu observ în anumite seri parfumul vulgar şi ameţitor al femeilor pe care le-a tăvălit, dar nu e decât un exemplu, viaţa e simplă pentru Tom; Tom hotărăşte, iar realitatea se supune, realitatea i se pare întotdeauna gata să se supună, în timp ce pe mine realitatea nu mă păcăleşte, realitatea e un parfum greţos care ascunde cu greu acest vechi şi pătrunzător miros de spermă, dar nu contează, e alegerea mea, nici eu n-am stat la locul meu, în niciun caz, afecţiunea mea pentru Tom (cea care m-a determinat să aleg să-mi sfârşesc viaţa alături de el) nu mi-a inspirat niciodată nici cel mai mic scrupul, ba chiar el mi-a arătat calea, se poate spune chiar, fără ironie sau scrupule, c-am umblat ceva la viaţa mea, în fine, fiecare cu ale sale, vorbeam de Richard sau mai degrabă de Tom, care n-a vrut să admită că exista o problemă cu fiul ăsta, cu fiul ăsta închis. "Dar ce vrei să spui cu asta?", repetă el adeseori şi parcă îl auzi pe fiu-său, "închis" e totuşi un termen foarte clar, o năpârcă, o privire tulbure şi alunecoasă, o privire despre care se poate spune că ascunde în asemenea măsură esenţialul încât e capabil de orice, într-o zi sau alta, Tokyo, mamă, Tokyo. O lovitură. De neuitat.

"Maureen, cheamă-i imediat pe Tom, Robin şi Katherine." Şi asta a şi făcut, nu avea de ales. Ca din întâmplare, Susan a reuşit să mă sune chiar înainte de sosirea alor mei, şi plângeam în timp ce îi citeam cele câteva rânduri îngrozitoare. Mare stupoare la capătul celălalt, Susan nu înţelegea explicit, informaţia nu ajungea la ea, aşa ceva se întâmplă des, informaţia rămâne blocată într-un ambuteiaj dăunător înţelegerii celuilalt, şi, dacă ar fi fost lângă mine, aş fi strâns-o de bunăvoie în braţele mele pe gâsculiţa asta, dar ea nu era lângă mine, iar fractura mea mă împiedica să fac orice mişcare, oricum ar fi, soarta ne aruncase brusc de aceeaşi parte a baricadei, aşadar nu puteam decât să mă simt aproape de deznădejdea ei, de incredulitatea ei buimacă, biata fată nu înţelegea nimic, şi chiar atunci au sosit Tom, Robin şi Katherine, în timp ce infirmiera luase o figură contrariată, ca şi cum ar fi fost nevoită să cedeze capriciului unei bătrâne nebune, am întins scrisoarea alor mei, care s-au strâns în jurul ei şi au descoperit la rândul lor, îngroziţi, cuvintele ce-mi erau adresate, şi se putea citi pe chipul lor aceeaşi stupoare, ca şi cum ar fi fost luaţi prin surprindere de o explozie de lavă acolo unde nici nu bănuiau că exista vreun vulcan.

Tokyo. Da, mamă, ai citit bine. Tokyo. Peste cinci zile. Gatwick, terminalul C, escală la Copenhaga. Absurdă escala la Copenhaga.

Şi asta a fost tot.
A fost sfârşitul.