Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Wyrm


Orson Scott Card, traducere de Roxana Brînceanu

16.06.2010
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Orson Scott Card
Wyrm
Editura Nemira, 2010

Traducere din engleză de Roxana Brînceanu



*****

Intro

Orson Scott Card este singurul autor de science fiction care a primit în doi ani consecutivi prestigioasele premii Hugo şi Nebula.
"Orson Scott Card scoate la iveală filozoful din noi şi îl obligă să reflecteze la suflet sau la cupluri conceptuale ca bine / rău şi greşit / corect." (The Washington Post)
"Fiecare cuvânt al lui Orson Scott Card e încărcat de înţelesuri. În Wyrm, nominalizată de New York Times printre cele mai bune cărţi ale anului 1997, explorează cu iscusinţă temele credinţei, ale destinului şi ale iertării din binecunoscuta serie Ender. Imakulata este o lume complexă atât din punct de vedere biologic, cât şi social. Romanul putea să fi fost de două ori mai lung, dacă ar fi insistat pe detalii, dar stilul lapidar ales de Card conferă senzaţia de mit, de legendă adânc ascunsă în subconştientul omenirii." (Locus)
"Wyrm seamănă mult cu Ender, cu Stăpânul cântecelor şi chiar cu Dune. Totuşi, nu sunt la fel. Card utilizează tema copilului supradotat pentru a aborda idei multiple. În Ender era vorba despre respectul de sine şi vinovăţia faţă de lucrurile care constituie, sau nu, responsabilităţi personale. În Stăpânul cântecelor era vorba despre putere şi iubire, dar şi despre comunicare. În Wyrm, Card explorează liberul arbitru şi ispitirea." (The Magazine of Fantasy & Science Fiction)
"Wyrm investighează natura dorinţei şi a tentaţiei. Cum suntem noi, oamenii, pe dinăuntru? Ne putem împotrivi şi putem face lucrurile pe care optam să le facem, sau suntem înrobiţi să le facem pe cele la care râvnim? [...] Card este nemilos în a ne prezenta aşa cum suntem în realitate." (Kirkus Reviews)

****

Capitolul 1. Fiica heptarhilor

Tutorele ei o trezi cu mult înaintea zorilor. Patience simţi răcoarea dimineţii prin pătura subţire; avea muşchii amorţiţi după somnul pe o saltea tare aşezată direct pe podea. Era clar că vara se terminase, şi ea îşi permise să-şi dorească, chiar dacă pentru scurt timp, ca fereastra îndreptată spre nord a camerei ei să fi fost apărată - sau cel puţin închisă - împotriva frigului iernii.

Făcea parte din antrenamentul tatălui ei pentru a o căli şi a o întări, de a o face să dispreţuiască luxul curţii şi pe cei care trăiesc pentru el. Presupuse că mâna brutală a lui Angel pe umărul ei era o parte a regimului. Ce e, am zâmbit în somn? A părut că visez frumos? Îţi mulţumesc, Angel, pentru că m-ai salvat înainte de a fi coruptă pentru totdeauna de vreun deliciu imaginar.

Dar când văzu faţa lui Angel, expresia lui îngrijorată îi spuse că ceva nu era tocmai în regulă. Nu era deranjant faptul că era îngrijorat, ci faptul că o lăsa pe ea să vadă asta; în mod normal putea ascunde sau etala după dorinţă orice sentiment şi o antrenase şi pe ea să facă la fel.
- Regele are o misiune pentru tine, şopti Angel.

Patience dădu pătura la o parte, luă ligheanul cu apă rece ca gheaţa de pe pervazul ferestrei şi şi-o turnă în cap.

Refuză să-i permită corpului ei să tresară din cauza frigului. Se şterse energic cu prosopul de pânză aspră până când pielea de pe tot corpul i se înroşi.
- Tata ştie? întrebă.
- Lord Peace se află în Lakon, zise Angel. Şi dacă ştie, şi dacă nu, oricum nu îţi este de niciun ajutor aici.

Îngenunche repede sub icoana care reprezenta unicul obiect decorativ al camerei ei. Era o gravură sclipitoare a navei Konkeptoine, tăiată într-un cristal verde-luminos. Valora mai mult decât o casă a unui om sărac. Lui Patience îi plăcea contrastul dintre austeritatea voită a camerei şi opulenţa etalării religioase. Preoţii ar fi numit-o pietate. Ea o considera ironie.

Patience murmură "Vino Kristos" în opt secunde - făcuse din asta o ştiinţă -, îşi sărută degetele şi atinse cu ele Konkeptoine. Cristalul era cald.

După atâţia ani, încă trăia. Fără îndoială că fusese fierbinte pe când îl atingea mama ei, când ea era copil. Şi, cu mult înainte ca Patience să aibă o fiică avea să fie rece şi mort, cu lumina din el stinsă.

Îi vorbi lui Angel peste umăr:
- Spune-mi ce misiune are regele Oruc pentru mine.
- Nu ştiu. Ştiu doar că a trimis după tine. Dar poţi presupune, nu-i aşa?

Angel o testa, bineînţeles. Era povestea vieţii ei, test după test. Se plângea uneori, dar adevărul era că îi făcea plăcere, se bucura să rezolve problemele diplomatice pe care tata şi Angel i le prezentau mereu.

Aşadar... ce ar fi putut dori regele Oruc să facă? Heptarhul nu o mai chemase până atunci. Fusese de multe ori în clădirea Heptagonului, dar numai când fusese adusă să se joace cu unul dintre copiii heptarhului, niciodată ca să îndeplinească o misiune pentru heptarhul însuşi. Ceea ce era de aşteptat. Treisprezece ani nu prea era vârsta potrivită ca să fie chemată de un rege.

Însă ieri sosise o solie din Tassali, un regat din răsărit care pe vremuri se aflase sub suzeranitatea heptarhului din Korfu. Asta nu însemna mare lucru. Toate cele şapte părţi ale lumii fuseseră cândva conduse de Heptarhie, iar Tassali se eliberase de Korfu acum o mie de ani. Prekeptor, singurul prinţ şi moştenitor probabil al tronului din Tassali, un băiat de şaisprezece ani, sosise cu un alai de tassalieni de rang înalt şi daruri foarte scumpe. Din informaţiile pe care le avea deja, Patience deduse lucrul evident - că solia se afla acolo ca să încheie un tratat de căsătorie cu una dintre cele trei fiice ale regelui Oruc.

Fără îndoială dota fusese negociată cu un an în urmă, înainte ca solia să pornească. Nu se trimite un moştenitor regal să-şi cunoască mireasa înainte ca majoritatea detaliilor să fi fost puse la punct. Dar lui Patience nu-i era greu să bănuiască aspectul negocierii rămas sub semnul întrebării: care dintre fiice? Lyra, cea mai mare, paisprezece ani şi a doua în linie la Heptarhie? Rika, doar cu un an mai mică decât Patience şi de departe cea mai inteligentă dintre copiii heptarhului? Sau micuţa Klea, acum în vârstă de numai şapte ani, dar cu siguranţă destul de mare ca să fie căsătorită dacă aşa o cerea politica?

Lui Patience îi venea în minte o singură misiune pe care o putea îndeplini în legătură cu această vizită. Ea vorbea fluent tassalica şi se îndoia că prinţul Prekeptor ştia vreun cuvânt în agarant. Tassali era un ţinut destul de provincial şi îşi apărau cu tenacitate dialectul. Dacă avea să aibă loc o întâlnire între Prekeptor şi una dintre fiicele lui Oruc, Patience ar fi fost un interpret excelent.

Întrucât Klea era o candidată improbabilă, iar Rika vorbea relativ bine tassalica, cel mai probabil fiica aleasă era Lyra.

Tot acest raţionament se desfăşură în timp ce Patience îşi îmbrăca rochia de mătase. Apoi se întoarse cu faţa la Angel, surâzând.
- Trebuie să fiu interpret pentru Prekeptor şi Lyra, când se vor întâlni astăzi ca să poată decide dacă se urăsc unul pe altul suficient de mult încât să merite să provoace un conflict internaţional numai ca să evite să se căsătorească.

Angel zâmbi.
- Pare cel mai probabil.
- Atunci trebuie să mă îmbrac ca pentru o întâlnire oficială între viitori suverani. Vrei să le chemi pe Nails şi pe Calico la mine?
- Aşa o să fac, zise Angel. Dar se opri la uşă: Probabil îţi dai seama că Prekeptor va şti cine eşti.

Era un avertisment, iar Patience înţelese foarte bine că regele Oruc juca un joc periculos aducând-o în mijlocul unei situaţii politice atât de strâns legate de succesiunea la tron. Mai ales când tatăl ei era plecat.

Oruc trebuie să fi pregătit asta de ceva timp ca să-l poată trimite pe tatăl ei departe cu o problemă de importanţă minoră. În mod obişnuit Lord Peace s-ar fi aflat în miezul negocierilor unei astfel de alianţe vitale.

Calico şi Nails, cameristele ei personale, intrară încercând să pară nepăsătoare şi vesele, cu toate că în mod evident fuseseră trezite dintr-un somn adânc - şi în cazul lui Calico aburit de alcool. Patience îşi alese rochia şi peruca şi îndură aranjamentele care o transformau într-o păpuşă.
- Să fii chemată la rege, tot spunea Nails. Ce onoare pentru fiica unui sclav.

Era supărător că tatălui ei i se tot spunea sclav, dar ştia că Nails nu era răutăcioasă, ci mai degrabă proastă. Şi, după cum spunea mereu tata, "Să nu te înfurii niciodată când un prost se poartă ca un prost". E mai bine când proştii ţi se dezvăluie, îşi reaminti Patience.

Elimină atâtea incertitudini.

Când femeile terminară, soarele răsărea. Le lăsă să plece şi deschise o cutie mică de alamă care conţinea echipamentul diplomatic - tatăl ei şi Angel hotărâseră că era destul de mare ca să-l folosească discret.

Pentru auto-apărare, desigur, un laţ. Un fir de plastic incredibil de solid, atât de fin încât era aproape invizibil. Putea tăia prin carne chiar şi la o apăsare slabă. Avea mânere de plastic la ambele capete pentru ca Patience să-l poată apuca fără să se rănească la degete.

Pentru atac, un pandantiv de sticlă conţinând un roi de garofiţe, nişte insecte micuţe aproape invizibile care se adunau în ochiul uman şi în câteva minute construiau faguri care aproape întotdeauna duceau la orbire în decurs de câteva ore. Dacă ochii nu erau rapid îndepărtaţi, garofiţele săpau până la creier şi provocau o paralizie cronică, permanentă. O armă răutăcioasă, dar Angel întotdeauna spunea că un diplomat care nu este pregătit să ucidă ar face bine să se pregătească să moară. Dădu capul pe spate şi îşi puse în ochi picături dintr-un lichid care ucidea garofiţele la atingere.

Avea să rămână în ochii ei ore în şir. Tatăl ei spunea: "Niciodată să nu porţi o armă care poate fi folosită împotriva ta."

În timp ce se pregătea, încercă să-şi imagineze la ce se gândise regele Oruc pentru ea. Se putea folosi de alţi interpreţi. Alegerea lui Patience era încărcată de implicaţii, în special dacă Prekeptor ştia cine era ea cu adevărat. Patience nu se putea gândi la vreo situaţie în care să poată fi utilă folosirea ei ca interpret, însă se putea gândi la zeci de lucruri care ar fi putut merge prost dacă o fiică a lui Lord Peace stătea alături de fiica regelui Oruc atunci când moştenitorul unui regat puternic venea să-şi întâlnească posibila soţie.

Toată copilăria ei, Patience fusese conştientă că nu era o sclavă obişnuită din gospodăria heptarhului.

Una dintre primele sale lecţii de copil pe Colina Regelui fusese să înveţe să trateze fiecare sclav conform celui mai strict protocol privind rangul. Prostituatele şi sclavii camerelor nu meritau mai mult respect decât câinii; ambasadorii şi miniştrii de stat, cum era tatăl ei Peace, erau trataţi cu la fel de multă onoare ca orice lord cu excepţia heptarhului însuşi şi a conducătorilor celor Paisprezece Familii.

Dar chiar şi printre copiii celor mai nobili dintre sclavii regelui, Patience se bucura de un tratament special. Adulţii vorbeau în şoaptă în prezenţa ei; mulţi dintre ei găseau pe furiş oportunitatea de a-i atinge buzele cu dosul mâinii, ca într-un sărut simbolic.

Îi spusese tatălui ei despre asta într-o zi, când avea cinci ani.
El devenise brusc sever.
- Dacă cineva mai face asta să-mi spui imediat. Dar, decât să spui pe urmă, mai bine stai departe de ei şi nu le mai da ocazia.

Vorbise atât de serios încât ea fusese sigură că făcuse ceva rău.
- Nu, copilă, zisese tatăl. Mai întâi, nu îmi arăta că ţi-e frică sau ruşine. Chipul tău nu trebuie să reflecte niciodată astfel de lucruri.

Ea îşi relaxase faţa, aşa cum o învăţase tutorele ei Angel.
- Şi, în al doilea rând, tu nu ai făcut nimic rău. Dar pentru acei adulţi, care ar trebui să ştie mai bine, asemenea fapte sunt...

Patience se aşteptase să spună ceva de genul "un lucru rău" sau "un păcat", pentru că preoţii făceau aluzii că anumite fapte pe care oamenii le făceau cu trupurile copiilor erau foarte rele. Aşa că fusese şocată când el continuase:
-... o trădare.
- Trădare?

Ce rău i-ar fi putut face heptarhului atingerea buzelor fiicei unui sclav?

Tatăl ei o studiase cu calm, apoi rostise:
- Am hotărât că e cazul să afli acum, altfel nu vei fi capabilă să te aperi de acei trădători fără minte. Bunicul tău a fost heptarh până când a murit. Eu nu am fraţi sau surori.

Ea avea numai cinci ani. Ştia câte ceva despre legile succesiunii, dar nu-i trecuse prin minte să le aplice asupra sa. Tata aruncase o privire plină de subînţelesuri spre hol, unde servitorii puteau asculta. Toţi servitorii cu excepţia lui Angel fuseseră aleşi de rege şi spionau pe faţă pentru el. Tatăl ei îi zâmbi şi zise:
- Cum te descurci în geblică?

Apoi scrise în limba geblică pe o bucăţică de hârtie: "Compune o scurtă scrisoare către această persoană: Agaranthamoi Heptest."

Patience fusese iniţiată în protocolul numelor şi al titlurilor încă de la primele ei cuvinte. Reţeaua labirintică a descendenţelor, rangurilor şi favorurilor regale devenise pentru ea o a doua natură, la fel ca şi toate sufixele şi prefixele titlurilor regale. Numele familiei heptarhului aflat la putere avea întotdeauna rădăcina Hept; prenumele oricărei persoane de sânge regal avea întotdeauna rădăcina Agaranth.

Ştia de asemenea că numai heptarhul în funcţie putea fi numit Heptest, iar Agaranthamoi însemna "fiul cel mare, copil unic". Astfel, prin definiţie, Agaranthamoi Heptest desemna heptarhul, care nu avea fraţi sau surori. Întrucât Oruc, heptarhul la putere, avea mai mulţi fraţi, numele său dinastic era Agaranthikil. Era imposibil ca acel nume să se refere la el, iar a numi o altă persoană în viaţă în afară de Oruc cu numele de Heptest însemna trădare.

Însă testul nu se referea numai la descifrarea semnificaţiei numelor, şi ea ştia asta. Tatăl ei tocmai îi spusese că bunicul ei fusese heptarh conducător tot timpul vieţii lui, iar tatăl ei era singurul său copil. În consecinţă Agaranthamoi era un nume perfect potrivit pentru el. Tata îi comunicase faptul că el era regele de drept al Korfului.

Aşadar scrise o scurtă scrisoare:
"Agaranthamoi Heptest, Lord şi Tată,
Nevrednica ta fiică te roagă să fii discret, căci a rosti numele tău înseamnă moarte.
Cu umilinţă, Agaranthemem Heptek."

Mâna ei tremurase când semnase pentru prima oară cu acest nume. Agaranthemem însemna "fiica cea mare, copil unic". Heptek însemna "moştenitor al heptarhului în funcţie". Era un nume la fel de trădător ca şi cel pe care îl scrisese tatăl ei. Însă era numele ei adevărat. Cumva, în mişcările istoriei, tatăl ei fusese deposedat de tronul său şi ea de statutul de moştenitoare. Era o povară copleşitoare pentru un copil de cinci ani. Dar ea era Patience, fiica lui Lord Peace şi pupila lui Angel cel Aproape-Înţelept, şi în cei opt ani scurşi de atunci nu mai îndrăznise niciodată nici să rostească acel nume, nici să dea cuiva vreun semn, prin vorbe sau fapte, că ar şti care ar trebui să fie rangul său meritat prin naştere.

Tata arsese hârtia cu numele lor şi făcuse cenuşa praf. Începând din acea zi Patience îşi urmărise tatăl, încercând să-şi dea seama ce sens avea viaţa lui. Căci pentru regele Oruc nu exista un sclav mai credincios şi mai loial decât Lord Peace, omul care ar fi trebuit să fie heptarh.

Chiar şi în intimitate, chiar şi când nimeni nu-i putea auzi, tatăl ei îi spunea adesea:
- Copilă, regele Oruc este cel mai bun heptarh la care am putea spera acum. În cei cinci mii de ani de când nava stelară a adus pentru prima oară oameni pe planeta Imakulata nu a fost niciodată mai important să menţinem un rege pe tronul său cum este astăzi să-l menţinem pe regele Oruc.

Vorbea serios. Făcea tot posibilul să-i dovedească ei că vorbea serios.

Inima ei trecu printr-o agonie nespusă încercând să descopere de ce tatăl ei dăruia asemenea dragoste şi loialitate omului care exercita puterea şi primea onorurile care de drept ar fi trebuit să aparţină lui. Era tatăl ei atât de slab încât nu putea nici măcar pretinde ceea ce ar fi trebuit să-i aparţină?

Odată, pe când avea zece ani, îl lăsase să înţeleagă cât o nedumerea această problemă. Singurul lui răspuns fusese să-şi aşeze degetele pe buzele ei, nu aşa cum făcuseră unii dintre trădători pentru a primi sărutul binecuvântării de pe gura fiicei regelui, ci pentru a o face să tacă.

Apoi, privind intens în ochii ei, spusese pentru prima dată:
- Regelui îi pasă numai de ceea ce este bine pentru Casa Regală. Dar Casa Regală este lumea întreagă.

Acesta fusese singurul răspuns pe care îl primise de la el, însă în toţi anii care urmară ea începu să înţeleagă la ce se referise. Că un heptarh, un adevărat heptarh, acţiona întotdeauna în beneficiul întregii lumi. Alţi lorzi puteau să-şi păstreze dinastia sau să se îmbogăţească, însă adevăratul heptarh ar renunţa chiar şi la Casa Heptagon şi ar permite unui uzurpator să conducă în Heptam, capitala regatului Korfu, dacă, din anumite motive de neimaginat, un asemenea lucru ar aduce un bine mai mare lumii în ansamblu.

Ceea ce nu putuse niciodată înţelege era modul în care îndepărtarea tatălui ei de la locul cuvenit putea aduce beneficii cuiva. Căci pe măsură ce devenea mai învăţată şi mai pricepută în arte, diplomaţie şi guvernare, observând marile adunări publice şi ascultând negocierile delicate şi compromisurile care aduceau tot mai multă putere Casei Heptagon, vedea limpede că cea mai sclipitoare minte, cel care făcea lucrurile să se mişte în scopul consolidării puterii regelui Oruc în Korfu, era Lord Peace.

Ca întotdeauna, în cele din urmă fusese nevoită să ajungă la concluzia că educaţia ei nu era completă. Că într-o zi, dacă învăţa destul şi gândea destul, va înţelege ceea ce tatăl ei încerca să facă muncind cu atâta credinţă pentru a-l menţine pe uzurpator la putere.

Acum însă nu avea de înfruntat o problemă atât de teoretică.

Avea treisprezece ani, cu mult mai puţin decât vârsta la care începe de obicei o carieră diplomatică, şi regele Oruc o chemase pentru a-şi începe serviciul. Era o capcană atât de evidentă încât aproape îi venea să creadă că scopul ei ar putea fi inocent. La ce putea folosi faptul că regele Oruc o aducea pe moştenitoarea de drept a tronului în miezul unor delicate negocieri dinastice? La ce îl putea ajuta pe Oruc să le reamintească tassalienilor că familia sa deţinuse Casa Heptagon abia vreo cincizeci de ani? Că exista o fiică bună de măritat a familiei domnitoare originare ale cărei drepturi la Heptarhie datau de sute de generaţii, de cinci mii de ani, până la prima fiinţă umană care pusese piciorul pe Imakulata? Era ceva atât de nechibzuit încât era greu de crezut că Oruc ar câştiga ceva care să compenseze riscul potenţial.

Nu contează. Eu voi merge acolo unde îmi cere regele, voi face ceea ce doreşte regele, pentru a împlini speranţele regelui.

Nu fu primită în sala publică. Era prea devreme pentru aşa ceva. Fu condusă în schimb în apartamentele heptarhului, unde mirosul cârnaţilor de la micul dejun încă mai condimenta aerul. La început Oruc se prefăcu că nu o observă.

Era angajat într-o conversaţie captivantă cu capul lui Lady Letheko, cea care îi fusese administrator până anul trecut, când murise. Ea era singura dintre sclavele de la curtea regelui care înţelegea la fel de multe nuanţe ale protocolului ca şi Lord Peace; în absenţa lui, nu era surprinzător că regele Oruc poruncise să fie adus capul ei din Sala Sclavilor pentru a-l sfătui pe parcursul vizitei ambasadorilor tassalieni.
- Nu trebuie să se servească vin, insista Letheko.

Îşi mişca gura cu atâta vigoare încât punea în mişcare întregul recipient. Regele Oruc dădu drumul foalelor cu aer ca să stabilizeze borcanul. Nu avea niciun sens să verse proto-nutrienţii care o menţineau în viaţă, sau să împroaşte fluidele murdare peste covoarele fine care acopereau podeaua camerei.

Deşi lipsită de aer, continuă să-şi mişte gura, ca şi cum argumentul ei ar fi fost prea important ca să aştepte un fleac de voce. Oruc reluă pomparea.
- Doar dacă nu vrei să te considere un beţivan demn de dispreţ. Ei îşi iau religia în serios, nu ca unii oameni care se comportă de parcă ar crede că Vigilenţii ar fi...

Din nou Oruc o lăsă fără aer. Făcu semn unui servitor să ia de acolo capul lui Letheko, şi se întoarse spre ea.
- Lady Patience, rosti.
- Heptarhul este amabil să se adreseze cu un nume atât de nobil fiicei sclavului său cel mai de jos.

Era un mod de a vorbi formal, dar Patience moştenea iscusinţa tatălui ei de a face ca frazele banale ale discursului diplomatic să sune sincere, ca şi cum nu ar mai fi fost niciodată rostite.
- Ce drăguţ, zise regele Oruc. Se întoarse către soţia lui, care îşi peria părul: Ridică oglinda, iubito, şi uită-te la ea. Auzisem că e o fată frumoasă, dar n-aveam idee cât de mult.

Consoarta ridică oglinda. Patience văzu în ea reflectarea urii femeii faţă de ea. Patience reacţionă ca şi cum ar fi fost o privire admirativă, roşind şi coborând privirile.
- Drăguţă, spuse Consoarta. Dar are nasul prea lung.
- Doamna Consoartă are dreptate, zise Patience cu tristeţe. Faţa mamei mele avea acest defect, dar tata a iubit-o şi aşa.

Tatăl ei s-ar fi supărat pe ea pentru că le reamintea, chiar şi subtil, de legăturile ei de familie. Însă tonul ei avea o modestie atât de ireproşabilă încât nu aveau cum să se simtă ofensaţi, iar dacă provocările Consoartei ar fi continuat, nu ar fi reuşit decât s-o facă să pară din ce în ce mai necioplită, chiar sub ochii soţului său.

Aparent Oruc ajunsese la aceeaşi concluzie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer