Angelus

Şi dacă, într-o bună zi, trei îngeri s-ar pogorî peste oraş? Trei îngeri care, înfăşuraţi în mantiile lor albastre, cu ochii alungiţi şi sprâncenele parcă pictate, bulversează totul şi pe toată lumea: Preşedinte, înalte feţe bisericeşti, savanţi tobă de carte, filozofi bărboşi, afacerişti plini de idei, patroni de bar, dar şi oameni de rând, fete cuminţi, copii. Nimeni şi nimic nu mai e la fel, nici măcar printre avatarii din second life! Poate doar în visul lui Dumnezeu, - însă şi acela e un vis cu îngeri...

Bulgakov!, vor spune unii, ştiind aceştia foarte bine cât de împătimită iubitoare a Maestrului e autoarea. Boris Vian!, vor declara alţii şi vor aduce dovezile clare ale acestei din urmă înrudiri. Totuşi, spre încântarea tuturor, dincolo de asemănări, inspiraţii, stilistici comune, Angelus este romanul unei prozatoare cu identitate artistică fermă, verificată, impusă.


Fireşte, Dumnezeu există mai cu seamă atunci când nu ai nevoie de Dânsul, dar când ai nevoie şi El nu se iveşte există altcineva mult mai pragmatic şi mai aproape de oameni, la îndemână. Cine oare? Cine altcineva decât Merlin Mistral! Zisul Merlin citea cât putea şi înghiţea informaţie: făcea asta de la zece ani, iar acum avea vreo douăzeci şi cinci şi era pe cale să creeze un imperiu: A Doua Viaţă. Pentru că era fascinat de Arca lui Noe, construise din ambiţie şi autohipnoză A Doua Viaţă, cel mai provocator joc alternativ de pe Internet. Avea părul negru, tuns inegal şi împletit în cozi subţiri, precum şi ochii la fel de negri (fie-ne îngăduit ca lui Merlin să nu îi facem un portret minuţios, ci să îl lăsăm să fie mai degrabă umbros ca înfăţişare fizică). În Arca lui electronică se găseau toate rasele, sexele şi tipologiile umane, plus toate animalele de pe continente, inclusiv jivine inventate, fantastice. Un singur lucru lipsea: când Merlin află despre coborârea celor trei presupuşi îngeri în Metropolă, el pricepu că marea absenţă din sistemul A Doua Viaţă erau îngerii. Simţea cum îl mănâncă degetele să imagineze imediat o secţiune a respectivilor. Merlin fuma ca un turc, dar acum renunţă cu graţie la viciul său. Era singurul locuitor din Metropolă care nu avea nevoie să-i vadă în carne şi oase pe îngeri, întrucât ar fi putut să-i plămădească din nimic: nu de o inimă fierbinte avea nevoie Merlin, ci de avatari. Iar avatarii erau păpuşile lui din lumea electronică. Merlin Mistral bău o cafea straşnică şi îşi răsuci cercelul pe care îl avea în sprânceana stângă. Dumnezeu nu putea să-i mai facă acum pe îngeri, dar Merlin putea: o Angeliadă gravă şi veselă în acelaşi timp, asta era ceea ce poftea Merlin. O hoardă, un convoi de îngeri pe gustul jucătorilor din A Doua Viaţă. Numărul maniacilor ajunsese la câteva milioane, şi nu doar în Metropolă ori în toată Sfânta Patrie, ci şi în alte zone ale lumii. Fiindcă idiomul de comunicare era esperanto, Merlin ştiuse de la început că va avea nevoie de o limbă ca un curcubeu. Metropolitanii se obişnuiseră imediat cu limba esperanto din A Doua Viaţă, ba chiar se simţeau iniţiaţi datorită respectivului idiom, fiindcă era ca şi cum ar fi avut jargonul lor pentru uz colectiv şi personal. Merlin pusese la cale în câteva sute de zile întregul imperiu, fusese de fapt un pariu cu sine: fireşte, primul scop fusese îmbogăţirea, dar apoi devenise fascinat de lumea pe care o crease şi prin care îi manipula pe ceilalţi. Era cu adevărat un manipulator de performanţă. Şi, totuşi, ceva îi scăpase până acum: îngerii, blestemaţii sau minunaţii de îngeri îi alunecaseră printre degete. Dar Merlin avea să-şi ia revanşa, pentru că era un vrăjitor internautic, un magician, sau cel puţin aşa ceva râvnea să fie. Avea să înceapă cu cei trei îngeri, apoi urma să creeze ramificaţii şi arborescenţe care să ia mintea jucătorilor din A Doua Viaţă. Voia să-i năucească pentru totdeauna. Cât despre cei trei îngeri, Merlin nu stătu deloc pe gânduri, numele lor se cuveneau a fi adaptate pentru A Doua Viaţă: ei aveau să se cheme Mihal, Gabral şi Rafal. Şi urmau să poarte acelaşi nume de familie cu Mesmeea: iar numele acesta era Cuttita. Mesmeea nu fusese îngereasă de la început, ci regină în Ţara Ciupercilor: întrucât Mesmeea creştea ciuperci halucinogene şi se hrănea doar cu ele, nu vindea nimănui din ciupercile ei, cel mult accepta musafiri vreme de câteva zile. Merlin o crease cu delicii de demiurg zglobiu pe Mesmeea Cuttita. Iar acum simţea nevoia să o introducă pe Mesmeea în lumea celor trei îngeri care aveau să se înmulţească vertiginos. Ea trebuia să fie Mireasa. Poate că Mesmeea avea să facă ouă şi din aceste ouă să se nască nişte hominizi de un soi aparte. Şi poate că ouăle aveau să zacă o vreme într-un Incubator. Merlin nu îşi punea întrebări greşite, fiindcă nu avea niciun rost: de ce tocmai Mesmeea trebuia să fie Mireasa celor trei îngeri astfel încât aceştia să devină un trib, o castă, un popor. În A Doua Viaţă era posibil orice, drept care totul era îngăduit, inclusiv procreaţia cu îngerii. Astfel avea să se nască o nouă rasă. Merlin eliminase din vocabularul lui verbele a elucubra şi a scorni, alegând însă verbul a născoci: pe primele două verbe le eliminase tocmai ca să aibă mână liberă, nu degeaba pseudonimul lui asumat era Merlin. Dar acum se gândea cât se poate de serios să adopte acest nume şi în documentele de identitate şi să preia, fireşte, inclusiv numele său născocit de familie: Mistral. Merlin Mistral. Mesmeea nu fusese aleasă în zadar ca viitoare companioană a îngerilor: în Ţara Ciupercilor ea zbura continuu şi nu oricum, ci fără aripi. Zbura doar datorită ciupercilor pe care le mânca. Merlin intenţiona să facă din noua Zonă a Îngerilor un spaţiu predilect pentru diferite tipuri de zbor: vertical, orizontal, în viteză, lent, de rachetă, de fluture, libelulă şi tot aşa. Cât despre Mesmeea, ea nu avea să zboare prea mult timp de acum încolo, întrucât rolul ei magic era să procreeze. Merlin nu intenţiona să facă din ea un soi de Fecioară Maria. Nicidecum. Mesmeea trebuia să fie o femeie real-virtuală în preajma celor trei îngeri: nu o ispititoare, nu un marsupiu de cangur, nu o vrăjitoare. Pur şi simplu o femeie urmând să dea naştere unei noi rase, obţinută din încrucişarea cu Mihal, Gabral şi Rafal. Pentru acest lucru nu era nevoie de casta Viconţilor, nici de cea a Sacerdoţilor ori a Morfeicilor care existau cu nemiluita în A Doua Viaţă. În schimb, noua rasă, odată creată, trebuia să se ferească de Negociatorii Morţii, adică de jucătorii care funcţionau în sistem doar ca să-i elimine pe ceilalţi jucători. Merlin nu voia să izbutească o circărie ca oricare, ci un show, un performance care să-i îngăduie încă o dată să fie demiurg deplin. Mai cu seamă ideea unei noi rase umane îl fascina: iar noua rasă avea să se numească omnger. Tânărul domn Mistral se gândise deja şi la vestimentaţia noii rase: tunici lungi de mătase albastră şi o eşarfă la gât. Umerii omngerilor ar fi fost tatuaţi din născare cu aripi albastre, la fel pieptul şi spatele. Iar ochii lor ar fi fost machiaţi tot cu albastru. Cât despre Mesmeea, ea trebuia să fie singura lor Mireasă. Noua rasă trebuia să se ferească, am spus-o deja (şi o repet) de Negociatorii Morţii: cel mai periculos dintre aceştia era Lilih Angustias, o brunetă cu păr împletit african, care lichida în stilul gangsterilor de odinioară. Merlin ştia cu certitudine ceva: făpturile umane trebuie să-şi imagineze nu cât pot, ci atât cât vor şi cât nu vor. Drept care scopul lui Merlin era să facă toate celelalte caste, adică Viconţii, Sacerdoţii şi Morfeicii, să achiziţioneze şi să tânjească după câţi mai mulţi omngeri cu putinţă. Nu să-i lichideze, ci să-i cumpere ca omngeri păzitori. Cel mai dificil lucru ar fi fost cu Morfeicii, întrucât aceştia, ca mutanţi vag somnoroşi, se preschimbau continuu şi nu aveau o identitate fixă, ci erau alcătuiţi din doi, trei ori chiar patru avatari lipiţi şi hibridaţi între ei. Mai exista o castă, Jokerii, păcălicii adică, dar aceştia nu erau foarte mulţi; apoi Jokerii adorau să se joace, prin urmare Omngeriada sau Omngeliada lui Merlin nu putea decât să-i delecteze. Existau şi relaţiile stăpân-sclav, dar acestea nu funcţionau în chip brutal, ci la fel de voios. Ciudat sau nu, viitorii omngeri nu intrau nici în categoria stăpânilor, nici în aceea a sclavilor. Merlin mai ştia ceva: după ce îngerii şi Mesmeea se vor împerechea şi vor crea noua rasă, ca să ramifice casta omngerilor, el, demiurgul redivivus, trebuia să creeze, aşijderea, Alterii. Aceştia erau avatari mai apropiaţi de real decât avatarii de prim rang. Erau, cum s-ar spune, avatari secundari şi mai puţin histrionici. Merlin avea de gând ca omngerii obişnuiţi să aibă sprâncene uriaşe atârnând peste ochi ca nişte aripi. Şi o mustaţă pe măsură. Cât despre mediul lor de viaţă, Merlin îşi închipui nişte locuinţe în spirală, nişte tuburi uriaşe şi răsucite, îmbrăcate în staniol. Şi palmieri, o puzderie de palmieri, nisip alb şi marea concentrată într-un havuz de cristal. Desigur, omngerii trebuiau să se ferească permanent de Negociatorii Morţii şi mai ales de Lilih Angustias: cea din urmă deţinea inclusiv o firmă de pompe funebre, unde îi înmormânta cu fast pe ucişii ei. Lilih mai avea o firmă de corpuri de avatari: aici recicla trupurile avatarilor lichidaţi şi apoi le revindea doritorilor din A Doua Viaţă. De obicei, reciclarea era izbutită prin trupuri egiptene, omeneşti, care purtau capete de animale aplicate pe umeri. Merlin poftea apoi să creeze un Arhipelag pentru omngerii născuţi de Mesmeea Cuttita, de aceea achiziţiona deja insule diferite, inventate de te miri cine, pe care le apropia geografic cu de-a sila în spaţiul internautic. Insulele urmau să fie depopulate de băştinaşi, avatari de tot felul, pentru a fi repopulate cu omngeri. Necesari erau apoi şi aşa-numiţii Taximetrişti: aceştia erau avatari cu marsupiu, gazde care acceptau să gesteze avatari incompleţi sau pe cale de a fi construiţi. Pentru arborescenţa omngerilor pe care miza Merlin Mistral, Mesmeea ca regină-matcă trebuia să aibă la dispoziţie o sută de Taximetrişti. Merlin mai avea o idee aproape genială, dar renunţă la ea din motive teoretice supreme: îi trecu prin minte să creeze o Biserică a Omngerilor! În cele din urmă abandonă speculaţia cu pricina, lăsând-o la îndemâna virtualilor teologi doritori, după ce rasa omngerilor va fi fost creată şi sporită în A Doua Viaţă. În schimb, se gândi mult şi bine dacă să-i doteze sau nu pe omngeri cu paraşute de serviciu! Chiar aşa: paraşute de serviciu pentru omngerii al căror zbor nu era perfect ci defectuos. Hmmm, ideea nu era de lepădat, întrucât până şi între omngeri probabil că ar fi existat câteva rebuturi şi, vorba spartanilor de odinioară, dacă nu abandonăm rebuturile, atunci măcar să le găsim proteze ajutătoare. Merlin nu poftea un ghetto de omngeri, ci o crescătorie în expansiune. Izolarea noii rase era esenţială doar la început, apoi ar fi urmat invazia şi colonizarea, aceasta dacă omngerii s-ar fi dovedit măcar pe trei sferturi desăvârşiţi ca avatari în A Doua Viaţă. Pariul lui Merlin era cu lumea, cu Dumnezeu, cu computerele şi cu sine. Ce slujbe şi meserii ar fi avut omngerii odată ajunşi la maturitate şi mai ales ajunşi la putere? Era la mintea cocoşului: vânzători de cărţi, librari adică, şi vânzători de muzică. Era singura meserie cât de cât omenească pe care Merlin o putea închipui pentru ei. Cât despre Mesmeea, odată epuizată ca născătoare a noii rase, demiurgul de douăzeci şi cinci de ani ştia că aceasta ar fi fost în pericolul fatal de a fi lichidată de Lilih, exterminatoarea, Negociatoarea Morţii. Doar dacă nu cumva la orizont ar fi apărut salvatorii: cine altcineva decât Anir Magnifico şi Narkom Zarthus!


Merlin Mistral, cel care plăsmuise pe Internet jocul A Doua Viaţă, ştia el ce ştia, nu degeaba era un demiurg de sine stătător: urmărise pas cu pas tot ceea ce se petrecuse în Zonă, monitorizase întreaga afacere angelică, atât din punctul de vedere al perifericilor, cât şi din acela al autorităţilor. El se ivi în faţa celor trei îngeri, atunci când aceştia, încă în starea lor de beatitudine, erau aşezaţi la masa rotundă de lângă o fântână arteziană. Merlin aşteptă ca liniştea din îngeri să se stingă de la sine, ca să poată vorbi cu dânşii. După ce ochii străinilor cu păr galben şi mantii azurii se obişnuiră din nou cu lumina omenească, doar atunci Merlin începu să vorbească. Şi atunci sau acum a fost că îngerii au vorbit, la rândul lor, pentru ultima oară.
- Dumnezeu visează, aşa încât nu mai aveţi unde să vă întoarceţi. Acolo, preciză Merlin, înfigându-şi parcă arătătorul stâng în cer, este închis, porţile s-au astupat.
- Dumnezeu visează, într-adevăr, îi răspunseră îngerii, şi atâta vreme cât El visează împărăţia cerurilor este sigilată. Dar Dumnezeu nu visează pentru eternitate, cândva se va trezi şi atunci ne vom putea întoarce.
- Dacă Dumnezeu se va trezi vreodată, le spuse Merlin, atunci se vor trezi cu siguranţă şi oamenii din letargia lor. Şi nimeni nu ştie cum va fi.
- Va fi aşa cum va fi, ziseră îngerii, nimic nou sub soare. Dar dacă am izbuti şi noi să visăm atunci am reuşi să ne întâlnim cu Dumnezeu la mijlocul visului, ca să intrăm înapoi în lumea noastră, de unde am venit. Totuşi, dacă este să ne gândim cu răbdare şi înţelepciune, nu ştim deloc cum ar putea arăta un asemenea mijloc de vis.
- Îngerii nu visează niciodată, ei doar sunt visaţi, fie că Dumnezeu însuşi este cel care îi visează, fie că oamenii. Cât despre vreun vis secţionat la mijlocul său, nu prea există aşa ceva decât eventual în A Doua Viaţă, îi anunţă cât se poate de pragmatic Merlin. Doar aici plutesc bucăţi de vise rătăcitoare, care ar putea fi adunate, puse cap la cap şi folosite cumva.
- A Doua Viaţă în loc de împărăţia cerurilor? îl chestionară atunci străinii zâmbind pentru întâia dată ironic în istoria de faţă. Fie şi aşa, dacă este să fie astfel. Dar dacă nu este să fie astfel, atunci ne vom întoarce acolo unde va trebui să ne întoarcem.
- Poate că sunteţi nişte îngeri rătăcitori, care nu trebuie să vă întoarceţi în locul de unde aţi pornit, ci să peregrinaţi cât de mult vă ţin puterile, le răspunse Merlin. Dar cuvintele noastre, şi ale voastre, şi ale mele, sunt goale acum, drept care ar fi preferabil să le umplem cu fapte.

Apoi îi scrută şi scoase din buzunarul lat de la pieptul cămăşii sale de blugi un fel de nufăr din plastic, care adăpostea un computer mic. Deschise nufărul sub ochii celor trei îngeri şi computerul parcă de jucărie ţiui ca un clopoţel: în câteva secunde, tânărul domn Mistral intră în jocul A Doua Viaţă, pe care li-l arătă celor trei străini, explicându-le ceea ce dorea.
- Eu nu sunt Dumnezeu şi nici nu vreau să fiu în locul Lui. Totuşi, pot să vă ofer o alternativă la zisa împărăţie a cerurilor, le preciză el îngerilor. A Doua Viaţă, aşa se numeşte jocul multinaţional sau cosmic pe care l-am inventat. Pentru unii este doar un joc, pentru alţii este o pararealitate. Vouă vă dăruiesc varianta ultimă: veniţi cu mine în A Doua Viaţă, unde aţi putea să vă adăpostiţi până când Dumnezeu va înceta să mai viseze.
- Pararealitate, îl chestionară îngerii? Dar noi facem deja parte dintr-o pararealitate.
- În A Doua Viaţă puteţi chiar să visaţi ori să intraţi în visul lui Dumnezeu, preciză Merlin. Oricum, mai am o surpriză pentru voi. Staţi puţin, le spuse şugubăţ, apoi navigă prin A Doua Viaţă, până găsi o încăpere izolată, un coridor în clarobscur, unde se găseau depozitate sau aruncate nişte obiecte pe jos.

Îngerii priviră cu atenţie. Erau aripi. Nu semănau unele cu altele, dar erau aripi. Unele erau ascuţite la capăt ca nişte cuţite, altele erau boltite, iar altele erau lunguieţe şi înalte. Erau, de fapt, exact trei perechi de aripi.
- Sunt aripile voastre, le preciză Merlin. Deocamdată sunt mototolite, dar se vor desface imediat după ce se vor lipi de umerii voştri. Mai exact, ele vor face parte din voi, ca şi cum le-aţi fi avut dintotdeauna.
- Poate că noi avem aripi, doar că nu sunt vizibile, ziseră îngerii râzând.
- Nu mă puteţi păcăli, zise Merlin. Acestea sunt chiar aripile voastre. O ştiu şi eu, o ştiţi şi voi. Iar eu sunt cel care am confecţionat aceste aripi.
- Ce vrei de la noi? îl chestionară atunci îngerii cu ochii lor alungiţi şi cu gâturile de păsări flamingo.
- Vreau să reconstruiesc paradisul cu ajutorul vostru şi cu Mesmeea Cuttita. Fiindcă a venit vremea să se nască o nouă rasă: omngerii. Mesmeea e singura potrivită să procreeze cu voi această nouă rasă, veţi înţelege singuri de ce: ea e păzită de doi avatari, Anir Magnifico şi Narkom Zarthus, samuraii ei.

Îngerii zâmbiră la auzul acestor nume de jucărie şi al cuvântului procreaţie. Dar atunci Merlin îi făcu să intre din nou în A Doua Viaţă, ca să îi vadă cu ochii lor pe Mesmeea, Anir şi Narkom. Mesmeea avea părul negru, cu pete vişinii, prins în două ghemotoace sau cuiburi la fiecare ureche, ornate cu două pene tot vişinii. Avea gura mică, de păpuşă sau de japoneză, şi era rujată aprins. Pieptul puternic, şoldurile la fel. Era foarte înaltă, cu vreo două capete mai mari decât îngerii ori chiar decât Anir şi Narkom. Era îmbrăcată în pantaloni şi bluză pe corp, de atletă: pantalonii erau decupaţi în alb pe coapse şi pe pulpe, iar bluza era decupată la cot. Mănuşile ei erau decupate la degete. Avea lentile negre lipite de ochi şi un microfon rotund în faţa gurii (deşi nu vorbea cu nimeni niciodată). La fiecare gleznă câte două pene gri, asemeni celor de la ureche. Anir avea părul şaten, prins într-o coadă uriaşă până la brâu, cu două şuviţe lungi în faţă, lăsate liber; coada uriaşă îl ajuta la zbor. Ochi albaştri, urechi de elf. Era îmbrăcat cu pantaloni de piele maro, cu bluză verde acoperită de un pieptar din piele maro, mănuşi până la cot, cizme până la genunchi şi mantie de vrăjitor zburător, prinsă cu două pietre de turcoaz. Mantia avea o dungă mov pe spate. Părul lui era de fapt o a doua mantie, întrucât mai ales cu părul izbutea să zboare. Narkom era îmbrăcat în negru, cu pantaloni şi cămaşă mulate pe el, cu bocanci în picioare. Părul lui era scurt şi negru, cu breton. Ochii întunecaţi, chipul lunguieţ. Era înalt, dar nu atât de înalt ca Mesmeea, care îl depăşea cu un cap. Deşi erau vizibil mai mici ca statură decât Mesmeea, Anir şi Narkom erau samuraii ei. Mesmeea zbura împiedicat, burzuluită parcă de aerul nu foarte transparent din A Doua Viaţă şi de zidurile din jur de care se tot lovea, fără să se rănească, însă. Îngerii chicotiră: Mesmeea Cuttita nu ştia de fapt să zboare prea bine, era o fetiţă ciudată, o fetiţă matură, lovindu-se de ziduri ca o pasăre cu aripile nu îndeajuns crescute. De fapt nici nu avea aripi, ci doar acele pene vişinii prinse la tâmple şi la glezne. Poate că, odinioară, în Ţara Ciupercilor (căci acolo se sălăşluise un timp, după cum le explicase Merlin), zburase ca o vrăjitoare sau ca o magiciană, dar aici, sub ochii lor, Mesmeea zbura ciuntit şi caraghios, ciocnindu-se de obiecte, cu zborul întrerupt şi împiedicat de zidurile, pereţii şi stâlpii care nu o lăsau să treacă. Poate că acolo, în Ţara Ciupercilor, Mesmeea se hrănise cu prea multe ciuperci halucinogene! Sub ochii lor, ea cădea în mare şi încerca să zboare cam nefericit, cu bufnituri, chiar şi aici. Era într-atât de amuzantă fetiţa aceasta matură încât îngerii aproape că se îndrăgostiră de ea. Necorporal, desigur: se îndrăgostiră aşa cum te îndrăgosteşti de o jucărie de care nu ai vrea să te desparţi niciodată. Privind-o cum foşneşte şi se agită, fără să spună o vorbă, căci Mesmeea era tăcută şi concentrată pe zborul ei imperfect, bosumflată de loviturile pe care le încasa, îngerii râseră. Mesmeea nu era nicio femeie fatală, nici o femeie ispititoare pur şi simplu, chiar dacă avea trup copt, nu era nici un pântec gestant în aşteptare, ci o fetiţă matură, aşa cum am spus deja. Iar faptul că tocmai această fetiţă fusese aleasă să fie purtătoarea unei noi rase nu îi mai mira deloc pe cei trei străini. Era limpede că Mesmeea însăşi nu ştia la ce va fi folosită, întrucât îşi vedea de zborul ei ciuntit de parcă doar aceasta ar fi fost viaţa ei de acum înainte. Şi atunci îngerii pricepură: Mesmeea uitase că zburase cândva, uitase că fusese regină în Ţara Ciupercilor. Întrucât Mesmeea se întorsese la vremea când era fetiţă: se întorsese la copilăria ei ca să îi aştepte pe îngeri să sosească şi să o ajungă din urmă. Acesta trebuie că era planul lui Merlin Mistral. Sau poate exista un altul.
- Anir Magnifico şi Narkom Zarthus sunt, cum s-ar spune, nişte îngeri păzitori ai Mesmeii Cuttita şi ai noştri? întrebară cei trei străini deodată, ca de obicei.
- Nu ştiu dacă sunt îngeri păzitori, prefer să îi numesc samurai, e mai corect astfel, preciză Merlin. Dar voi îi puteţi numi îngeri păzitori. În orice caz, aveţi nevoie de ei, ca să fiţi feriţi de Negociatorii Morţii, în principal de Lilih Angustias, singura care ar putea să o elimine pe Mesmeea în A Doua Viaţă.

Merlin le-o arătă apoi îngerilor pe Lilih. Aceasta avea şuviţe lânoase, groase, decolorate până pe umeri, şi litere negre scrise pe frunte, L şi H. Buzele ei erau mari, rujate cu maro intens. La gât avea un cap de şobolan de aur, legat de un şnur de piele. Pielea ei era smeadă, bronzată artificial. Era îmbrăcată cu o rochie de seară din paiete, machiată la ochi cu auriu şi negru. Urechile ei erau de câine: purta în ele cercei din lănţişoare atârnând. Dar cel mai ciudat lucru era altul: mâinile ei erau în formă de coarne şi bici, fără degete, alcătuite doar dintr-o unghie uriaşă. Ceilalţi Negociatori ai Morţii (Merlin le arătă îngerilor doar câţiva) erau raşi în cap, dar cu barbişon, îmbrăcaţi în tunici mov. Când elimina avatari, Lilih se prefăcea intenţionat a fi fetiţă, tocmai fiindcă nu era deloc. După ce îi priviră pe Lilih şi pe cei câţiva Negociatori ai Morţii nu atât de periculoşi precum cea dintâi, îngerii stătură în cumpănă. Deocamdată acceptară să îşi preia perechile de aripi abandonate, de ei sau de alţii, nu se ştie când, în coridorul pe care li-l indicase Merlin, deşi cel din urmă le precizase că aripile fuseseră confecţionate anume pentru ei. În ceea ce o priveşte pe Mesmeea Cuttita, îngerii zâmbiră iar. Era o fetiţă matură şi caraghioasă care nu mai ştia să zboare aşa cum trebuie şi aşa cum se cuvine nici măcar în A Doua Viaţă. Poate că ei trebuiau să o reînveţe acest lucru. Iar Anir Magnifico şi Narkom Zarthus aveau misiunea să păzească memoria fetiţei astfel încât ea să nu mai uite niciodată că a zburat. Doar de aceea erau samurai. Deocamdată, însă, îngerii îşi lipiră aripile de umeri iar acestea se topiră în trupul lor, atât cât era trup acesta şi nu altceva, de parcă ar fi fost din clei făcute. Aproape fără să îşi dea seama, de fapt, străinii intraseră în A Doua Viaţă.

Notă: romanul va fi lansat în 12 iunie 2010 în cadrul Târgului de carte de la Bucureşti.