Alma Musica - Accidentul

"Adâncimea la care Ilinca deconstruieşte şi aşează, nu este literară, este filozofică, felul torenţial şi subtil prin care ideile devin personaje ori redevin idei este unic în literatura noastră, mai detaşată în demnităţile şi confortul ei inutil... Ilinca te solicită, gândeşti şi te miri tot timpul, citind-o. Speciile de fantastic, iarăşi, în care operează, suspansul şi senzaţia că se poate întâmpla orice, de oriunde şi oricum, sunt reuşite printr-o îndelungă şcoală a spaimelor şi ruperilor de stare, sunt unele scene care se datorează unei îndelungi şcoli de simţire... nu se poate ajunge acolo fără să fi trăit cumva, nu ştiu cum, totul... Întruchipările androgine ies astfel din mintea cuprinsă de vis a poetului şi lumea noastră aşa cum o ştim intră la loc în cutia Pandorei, căci lumea e condamnarea noastră întreagă, visul ne poate, când ne poate, salva..."

"Ilinca Bernea, din generaţia care s-a copt în deceniul libertin de după '89, a fost prima care a afirmat răscrucile romantice ale acestui moment, dezastrul, schismele şi visele unui val care nu şi-a încheiat formarea, prins printre jepii purgatoriului românesc. Pentru câteva clipe, cărţile ei strigate au fost tot ce aveam, cioburi şi oglinzi din adolescenţa noastră, între teatru, filozofie şi ateliere de pictură şi nopţi pierdute la lună, şi luna rătăcind printre semne, căci multe din poveştile nebune şi oamenii frumoşi au trecut neobservaţi, nescrişi, şi aşa cu ei şi ele o întreagă vârstă a culturii. Volumul de faţă porneşte din revolta de a reclădi ierarhiile acestei lumi în măsurile şi gândurile în care o naştem în noi pentru a câta oară, sub chipuri săpate în suflet, în alte filiaţii şi pentru altceva, iar speculaţia realcătuieşte armăturile logice şi narative ale situării noastre, nimic nu mai stă în picioare, ce se petrece dacă răstorni totul, cu fiecare pas? Dar dacă iubeşti astfel?"

(Radu Botta)


Ziua în care i-a fost dat să înnebunească a fost cea mai frumoasă din viaţa lui.

Se cuvine să spunem că Robert era un savant autentic, chiar dacă uşor excentric. Era biochimist şi creator de parfumuri.

Ca să fii alchimist tre' să fii chimist, susţinea el. Ca să ajungi la metafizică tre' să fii fizician... Robert avea convingerea că totul e traductibil, nu doar în idei sau în formule matematice; muzica putea fi tradusă în imagini, imaginile în sunete sau în parfumuri, astfel că ocupaţia lui era să traducă în arpegii sau în vers tablouri celebre, să picteze simfonii, să transcrie în limbaj filosofic partite şi sonate, să pună pe note parfumuri şi să creeze mirosul unor fugi sau nocturne... Era biochimist prin formaţie, dar avea, încă din copilărie, un interes particular pentru artă. Atunci când era întrebat cum îi venise cutare sau cutare idee filosofică el răspundea senin că nu a făcut altceva decât muncă de translator, că ideea era, de fapt a lui Schumann sau a lui Prokofiev şi întipărită în muzică în chip lizibil. El nu se considera câtuşi de puţin artist sau original în vreun fel, era doar un biet om de ştiinţă specializat în teoria informaţiei şi în traduceri simultane. El nu era un creator, după spusele lui, ci un simplu traducător, ceea ce făcea era doar să pună în practică vastele sale cunoştinţe de lingvistică, matematică, biochimie şi antropologie.

În dimineaţa nenorocirii Robert ascultase o lucrare pentru pian şi se străduise să o transpună într-un parfum anume. Desenată, crea o imagine abstractă, încâlcită şi fascinantă. Dar fără nici o noimă. Ca poem, era un nonsens. Nu îi rămânea decât să încerce să îi identifice mirosul.

Piesa muzicală exercita asupra lui o atracţie hipnotică. O asocia gustului de anason şi unei băuturi greceşti, numită Uzo. Pe măsură ce prepara parfumul, încercă tot felul de senzaţii euforice, parte dintre ele necunoscute care i se suiră la cap, ca un drog, ameţindu-l bine. Cine şi-ar fi putut închipui că o muzică îmbietoare care degaja miresme atât de plăcute putea să fie periculoasă? toxică? Robert se simţea aproape extatic, amestecând conţinutul eprubetelor sau supraveghind alambicul. Era de-a dreptul fericit. În dimineaţa aceea primise o înştiinţare cum că fusese nominalizat la un premiu important pentru ştiinţă şi nu îi era limpede dacă sursa beatitudinii care pusese stăpânire pe el era în substanţele pe care le pritocea şi care degajau miresme îmbătătoare sau în satisfacţia că în sfârşit primea un semn de recunoaştere publică, după atâţia ani de cercetări neluate în seamă.

Cea mai neplăcută chestiune atunci când e să îţi pierzi minţile e că nu îţi dai seama şi te consideri acelaşi, neschimbat adică... Cei din jur realizează, stupefiaţi, dar victima e inconştientă. Astfel că, atunci când Robert se prezentă după o săptămână de absenţă la Institutul de Cercetare a Mediului, unde era angajat, în pijama şi papuci de casă, cu părul răvăşit şi cu un surâs larg şi indescifrabil pe figură, colegii se gândiră mai întâi că era vorba de o farsă şi că simţul umorului de care el dispunea la discreţie îl îmboldise la o provocare, însă văzând că nu urmează nici o poantă şi nici o morală şi că Robert îşi vede de treabă nestingherit, ca şi cum totul ar fi fost normal, începură să-şi facă gânduri. Îl luară la întrebări, iar el le făcu nişte mărturisiri cu totul neaşteptate în legătură cu o anume Monica, despre care vorbea ca şi cum toţi ar fi cunoscut-o şi susţinea că s-ar fi însurat cu ea zilele trecute. La întrebarea de ce nu-i chemase pe nici unul dintre ei la nuntă se mărgini să dea din umeri şi să-şi arate din nou dantura într-un surâs ambiguu. Următoarea ipoteză pe care o lansară fu aceea că îşi bătea joc de ei. Cum altfel ar fi putut fi interpretată atitudinea lui de frondă şi aerul băşcălios cu care se zgâia la ei? Poate că i se suise succesul la cap, lansă ipoteza unul dintre colegii care erau la curent cu nominalizarea lui la premiul ştiinţific: dacă recunoaşterea anumitor performanţe sau realizări survine prea devreme sau prea târziu, subiecţii riscă nu poată îndura succesul şi să nu îi facă faţă cum se cuvine, în cazul lui Robert fiind vorba mai degrabă de un prea târziu decât de un prea devreme... Nu aveau să se frământe prea mult, orbecăind prin labirintul presupunerilor, pentru că Robert însuşi se oferi să îi conducă pe câţiva în cuibul fericirii lui subite şi să îi prezinte consoartei. Nu mai locuia la aceeaşi adresă, ci undeva într-un cartier rezidenţial din oraşul vechi, în locuinţa ei. Se petrecuseră şocant de multe lucruri în viaţa lui în decurs de numai o săptămână. "A fost o iubire fulgerătoare!" se justifică Robert. "Mi se părea că o cunosc din totdeauna". Taxiul opri în dreptul unei case vechi, acoperite de iederă, cu lespezi de marmură la intrare. Părea abandonată, căci ferestrele nu aveau geamuri, iar uşa putea fi deschisă fără cheie. "Aici e salonul" spuse Robert atunci când îi pofti să intre într-o încăpere cu podeaua acoperită de iarbă şi muşchi verde şi cu mobilă stil Napoleon al II-lea mâncată de carii şi acaparată de buruieni şi cu doi oţetari care crescuseră în colţurile cele mai luminate. În mijlocul camerei, printre ierburi şi mărăcini se afla un pian cu coadă, din secolul XIX.

"Nu-i aşa că e frumos aici?" îi întrebă cu încântare sinceră. "O voi chema pe soţia mea să vă cânte ceva la pian, îi lămuri Robert, observându-i înmărmuriţi. E o interpretă minunată, minunată." Se văzu nevoit să le mai dea câteva detalii, căci păreau complet dezorientaţi şi chiar intimidaţi. O recunoscuse după mireasma parfumului pe care îl crease chiar în ziua întâlnirii lor, ascultând o lucrare pentru pian de o frumuseţe stranie şi complicată... Considerase că e un semn al providenţei faptul că femeia aceea tulburătoare răspândea exact mirosul pe care el îl captase din muzică doar câteva ceasuri mai devreme şi adăugă, citindu-le scepticismul din privire, că o cunoscuse într-o consignaţie, de unde el se aproviziona cu obiecte de artă şi unde ea venise să vândă un vas vechi de Murano. O urmărise, captat de mireasmă şi de graţia întregii sale făpturi până într-un parc din preajma cartierului în care locuia şi acolo îndrăzni să o abordeze. Îşi petrecură câteva ore bune pe o bancă împărtăşindu-şi adevăruri tainice despre propriile vise, neîmpliniri şi dorinţe şi găsiră de cuviinţă să se întâlnească şi a doua zi. Acestea fiind spuse, Robert dispăru pentru câteva minute în obscuritatea casei, lăsându-şi colegii singuri şi muţi de stupoare în salonul cu oţetari şi mobilă stil. Se întoarse şi spuse cu mândrie, făcând în aer un gest cu mâna: "Făptura aceasta incredibilă e soţia mea"... şi citi pe chipurile celorlalţi dovada că o găseau la fel de incredibilă. Pentru a-i încredinţa de veridicitatea celor spuse, scoase din buzunar o sticluţă cu tinctura pritocită chiar de el în ziua fatalei întâlniri şi le-o plimbă pe sub nas fiecăruia, cerându-le să inhaleze elixirul... Rând pe rând simţiră cum li se ridică o pâclă de pe ochi, iar simţurile le devin mai vii şi văzură toţi silueta diafană, îmbrăcată în rochie de mătase liliachie a Monicăi care le dădea bineţe şi apoi se aşeza la pian şi începea să cânte acordurile unei muzici de-o frumuseţe stranie şi complicată, pe care nu o puteau asocia nici unei imagini, stări sau idei cunoscute.