Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Aşa ceva nu se întâmplă niciodată


Anne Holt, traducere de Liliana Urian

22.09.2010
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Anne Holt
Aşa ceva nu se întâmplă niciodată
Editura Trei, 2010

Traducere de Liliana Urian



Intro

După Eroare judiciară, în aceeaşi serie, un nou roman scris de fostul ministru al justiţiei din Norvegia.

Fiona Helle, vedeta unui talk-show foarte popular în Norvegia, este descoperită asasinată în locuinţa ei, cu limba tăiată şi ambalată frumos într-o corolă confecţionată din hârtie. Mesajul este clar: o minciună a costat-o viaţa. Când este găsită o a doua victimă, tânăra Vibeke Heinerback, lider al unui partid de extremă dreapta, inspectorul Yngvar Stubø este însărcinat să demareze o anchetă serioasă. Se află el oare pe urmele unui serial killer specializat în celebrităţi?

Inger Johanne Vik, devenită între timp partenera lui de viaţă, acceptă să-i dea o mână de ajutor, încercând să contureze profilul acestui ucigaş-fantomă pasionat de puneri în scenă spectaculoase. Ce semnificaţie au mesajele pe care le lasă? În curând, Inger Johanne întrevede un scenariu care ar putea avea legătură cu anii petrecuţi de ea la FBI şi care ar putea conduce chiar la uciderea inspectorului...

Un roman poliţist palpitant, în care celebrul tandem de detectivi caută cu disperare ceva ce pare să nu existe: mobilul crimei!

Anne Holt reuşeşte cu adevărat să-şi surprindă cititorii până la sfârşit, ultimele 30-40 de pagini fiind pur şi simplu uimitoare. (Dagbladet - Norvegia)
Un autor de literatură poliţistă care vine de la polul frigului, dar care străluceşte atât prin scriitură, cât şi prin imaginaţia debordantă. (Sud Ouest - Franţa)

Anne Holt este fost ministru al justiţiei în Norvegia, procuror, avocat, publicist la televiziune şi autoare a unei serii de romane poliţiste ce au cunoscut un succes imens în ţările scandinave şi s-au tradus în peste 25 de limbi. Anne Holt trăieşte în Norvegia şi Franţa. O parte din viaţă şi-a petrecut-o în SUA. Seria - avându-i ca protagonişti pe anchetatorii Vik şi Stubø - a fost ecranizată de Yellow Bird Productions AB. În 2009 a apărut la Editura Trei primul volum al acestei serii, numit Eroare judiciară.

Fragment

În primele zile, în mod surprinzător, se vorbise puţin de crimă. Această fetiţă de sânge regal acapara atenţia. Lumea voia să fie amăgită în privinţa adevărului.

Media oferea din nou acoperirea perfectă.

Femeia din faţa laptopului pur şi simplu n-o suporta pe Fiona Helle. Fir-ar să fie, era corect politic să simtă astfel de lucruri, bineînţeles, dar trebuia să treacă peste ele. Ziarele foloseau termenul "popular", citea ea. Nu era fals, fiindcă emisiunile erau urmărite de peste un milion de telespectatori, în fiecare sâmbătă fără excepţie, de cinci sezoane la rând. Nu se uitase decât la câteva, chiar înainte de a pleca de acasă. Suficient pentru a constata că, măcar o dată, trebuia să admită că era de acord cu criticile - ca de obicei, insuportabil de arogante - cum că elita culturală era nimicită de acest gen de divertisment. De fapt, o analiză agresivă de acest tip, apărută în Aftenposten sub forma unui articol semnat de un profesor de sociologie, o făcuse să se uite la televizor într-o sâmbătă seara şi să irosească o oră şi jumătate urmărind emisiunea Fiona i farta.

Deşi nu fusese în van. Trecuse o eternitate de când nu se mai simţise provocată atât de tare. Participanţii erau fie idioţi, fie oameni profund nefericiţi. Nu puteai nicicum să le reproşezi că erau într-un fel sau altul. Fiona Helle, în schimb, avea un succes enorm, era calculată, deşi popularitatea ei nu avea nicio explicaţie logică, în timp ce ţopăia prin studio, îmbrăcată în creaţii primite acum o mie de ani de la H & M. Zâmbea cu neruşinare către cameră în timp ce bietele creaturi îşi dezvăluiau visele disperate, speranţele false şi, în plus, inteligenţa foarte limitată. Prime time.

Femeia care se ridică de la biroul său de lângă fereastră şi începu să se învârtă prin acest salon necunoscut fără să ştie cu exactitate ce voia nu participa la o dezbatere publică. Dar, după ce urmărise un episod din Fiona i farta, fusese tentată s-o facă. La jumătatea unui mesaj pe care-l scria tremurând de indignare, nu se putu stăpâni să nu râdă de ea însăşi, înainte de a şterge documentul. Neliniştea n-o părăsise în restul serii. Somnul nu voia să vină şi, pe deasupra, îşi îngăduise să consume câteva dintre filmele lamentabile de pe TV3, dar care aveau un oarecare beneficiu, din câte îşi amintea.

Să se simtă provocată era cel puţin o formă de emoţie.
Şi modul ei de a se exprima nu erau nişte scrisori de cititor în Dagbladet (Cotidian norvegian de largă circulaţie, fondat în 1869 şi devenit tabloid în 1983)..

Mâine, va merge la Nisa unde va căuta nişte ziare norvegiene.
- E practic imposibil să evaluezi astfel de lucruri, replică Inger Johanne încruntându-se.
- Vreau să spun, a strangulat-o până când a făcut-o să-şi piardă cunoştinţa; a crezut probabil că era moartă.
- În orice caz, cauza decesului este sugrumarea. Probabil că a terminat totul cu mâinile. După faza cu limba.

Yngvar se cutremură înainte de a adăuga:
- Ai văzut asta?

Scoase un plic din hârtie de ambalaj şi îl privi câteva clipe, înainte de a se răzgândi şi de a-l pune la loc fără să-l deschidă.
- Arunc doar o privire. De obicei, fotografiile de la locul crimei nu mă afectează. Dar acum, de când o am pe Ragnhild...

Ochii femeii se umplură de lacrimi şi ea îşi ascunse faţa în mâini.
- Mă smiorcăi pentru o nimica toată, zise cu o voce aproape stridentă.

Apoi îşi veni în fire şi adăugă:
- Fotografii ca astea mă lasă rece, ca să zic aşa. De obicei. Am văzut...

Îşi şterse rapid ochii înlăcrimaţi şi zâmbi forţat.
- Soţul. Are un alibi solid.
- Niciun alibi nu e solid, obiectă Yngvar.

Îi puse mâna pe spate. Simţi căldura prin mătasea fină.
- Ba da, ăsta e, replică Inger Johanne. Sau aproape, în orice caz. Era la mama lui, cu Fiorella. A trebuit să doarmă în aceeaşi cameră cu fiica lui, fiindcă şi sora lui era acolo cu soţul. Colac peste pupăză, sus-numitul avea o gastroenterită şi aproape că n-a închis un ochi toată noaptea. De altfel...

Se frecă încă o dată la ochi. Yngvar zâmbi şi o şterse la nas cu degetul mare, pe care şi-l trecu peste cracul pantalonilor.
- De altfel, absolut nimic nu indică altceva decât conflicte de genul acela pe care le întâlneşti în toate căsniciile, conchise ea. Nu pe plan afectiv şi cu atât mai puţin pe plan economic. Ei sunt relativ egali în privinţa asta. El câştigă mai mult decât ea, ea posedă cea mai mare parte a casei. Firma lui pare solidă.

Femeia apucă mâna liberă a lui Yngvar. Pielea era aspră, unghiile tăiate scurt. Degetele lor mari se întâlniră, în mişcări circulare.
- În plus, s-au scurs deja opt zile, continuă ea. Fără ca voi să reuşiţi altceva decât să eliminaţi câţiva suspecţi evidenţi.
- Este un început, răspunse el fără entuziasm şi retrăgându-şi mâna.
- Destul de slab.
- La ce te gândeşti, atunci?
- La multe lucruri.
- Adică?
- Limba, răspunse ea ridicându-se pentru a se duce după cafea.

O maşină înainta cu greu pe Hauges vei. Duduitul făcea să vibreze geamurile dulapului din colţ. Fasciculul luminos se reflecta în tavan, un nor efemer de lumină în camera scufundată în semiîntuneric.
- Limba, repetă el cu descurajare, ca şi cum ea tocmai îi amintise un element dezagreabil pe care ar fi vrut cu orice preţ să-l uite.
- Da. Limba. Metoda. Ura. Premeditarea. Corola...

Inger Johanne desenă nişte ghilimele în aer.
- Probabil că fusese confecţionată dinainte. Nu exista hârtie roşie în casă. Îţi trebuie opt minute ca să faci un pachet ca ăla, din câte văd în documentele tale. Şi, pentru asta, trebuie să fii bine antrenat.

Pentru prima dată, ea părea evident entuziasmată. Deschise un dulap şi luă două cubuleţe de zahăr pe o farfurioară de argint. Linguriţa scoase un clinchet, atingându-se de pereţii ceştii atunci când Inger Johanne amestecă în ea.
- Cafea când nu reuşeşti să dormi, murmură ea. Nu e o tâmpenie.

Ridică ochii.
- Să tai limba cuiva este un act simbolic atât de puternic, de violent şi de oribil, încât cu greu poţi să-l legi de altceva decât de ură. O ură deosebit de intensă.
- Iar Fiona Helle era o persoană iubită, replică sec Yngvar. E bine, ţi-ai amestecat destul cafeaua, draga mea.

Ea lăsă linguriţa şi se aşeză din nou.
- Problema, Yngvar, este că e imposibil să ştii cine o ura. Fiindcă familia, rudele, colegii... întregul ei anturaj părea s-o aprecieze pe fata asta; după toate aparenţele, ucigaşul trebuie căutat acolo.

Arătătorul ei se înălţă spre fereastră. Baia vecinilor era luminată în toiul nopţii.
- Nu, nu la ei, zâmbi ea. Ci în sfera publică.
- Doamne-Dumnezeule, murmură Yngvar.
- Fiona Helle era una dintre vedetele de televiziune cele mai expuse din Norvegia. Cu greu ai fi găsit pe cineva care să nu ştie deloc cu ce se ocupa ea. Şi care să nu aibă o părere, fondată sau nu, despre ceea ce era ea.
- Peste patru milioane de suspecţi, aşadar.
- Mda.

Ea bău o gură mică de cafea, apoi îşi lăsă ceaşca jos.
- Lasă-i deoparte pe toţi cei care au mai puţin de cincisprezece ani şi mai mult de şaptezeci, ca şi milionul de fani convinşi.
- Câte persoane rămân, după tine?
- N-am nicio idee. Două sau trei milioane, poate?
- Două milioane de suspecţi...
- Care poate nici măcar nu i-au vorbit vreodată, adăugă ea. Nu e necesar să fi existat nici cel mai mic raport între Fiona şi tipul care a făcut asta.
- Sau femeia.
- Sau femeia, încuviinţă ea. Noroc! Şi, în plus, apropo de povestea cu limba... Sst!

Plânsete de bebeluş ajunseseră la ei din camera reamenajată a copiilor. Yngvar se ridică înainte ca Inger Johanne să aibă timp să reacţioneze.
- Trebuie doar să mănânce, o opri el. Mă duc să ţi-o aduc. Instalează-te pe canapea.

Ea încercă să-şi vină în fire. Îşi simţea frica fizic, ca o injecţie cu o substanţă stimulantă. Pulsul i se accelera, căldura îi cuprindea obrajii. Ridicând mâna şi privindu-şi palma, văzu sudoarea de pe linia vieţii captând reflexia luminii răspândite de lampă. Îşi şterse mâinile pe halat şi se aşeză cu greutate.
- Aşadar, lui bebiţă îi e foame, îl auzi ea pe Yngvar pălăvrăgind deasupra capului micuţei. Mămica ta o să-ţi dea să mănânci, hai. Linişteşte-te...

Uşurarea de a vedea ochişorii clipind şi gura căutând sânul o făcu pe Inger Johanne să lăcrimeze din nou.
- Cred că mai am puţin şi ajung să mă comport ca o nebună, şopti ea poziţionându-şi mai bine sânul.
- Nu eşti nebună, o contrazise Yngvar. Doar un pic agitată şi înspăimântată.
- Limba, murmură Inger Johanne.
- Nu mai vorbi despre asta deocamdată. Destinde-te.
- Se spune că era despicată.
- Da, da...
- Minciuni, adulmecă ea ridicând ochii.
- Minciuni?
- Nu e vorba de tine, bineînţeles.

Îi şopti câteva cuvinte copilului înainte de a ridica iar capul.
- Limbă despicată. Asta nu poate să spună decât un lucru. Că exista cineva care credea că Fiona Helle era o mincinoasă.
- Toţi suntem mincinoşi câteodată, răspunse Yngvar trecându-şi cu precauţie degetele peste căpşorul pufos al bebeluşului. Uite! Se vede cum pulsează aici, în moalele capului!
- Cineva credea că Fiona Helle minţea, repetă Inger Johanne. Că minciunile ei erau atât de flagrante, încât ea merita să moară.

Ragnhild lăsă sânul. O grimasă pe care puteai cu uşurinţă s-o iei drept zâmbet îl făcu pe Yngvar să simtă cum i se taie picioarele şi îşi lipi faţa de obrăjorul cald şi umed. Urma de la supt de pe buza superioară a lui Ragnhild era rotundă şi roz. Sprâncenele minuscule erau aproape negre.
- În orice caz, trebuie să fi fost nişte minciuni îngrozitoare, şopti Yngvar. O minciună mai mare decât pot eu să-mi imaginez.

Ragnhild râgâi şi adormi.

*
Niciodată n-ar fi ales ea singură locul acesta.

Ceilalţi, lefterii notorii, îşi imaginau deodată că avea să fie marea aventură a vieţii lor dacă petreceau trei săptămâni pe Coasta de Azur. Ce să faci pe Coasta de Azur în decembrie? Era o enigmă în sine, dar ea acceptase să-i însoţească. Ar fi cel puţin o schimbare.

După moartea mamei ei, taică-său devenise insuportabil. Îşi petrecea timpul văicărindu-se, plângându-se şi ţinându-se scai de ea. Mirosea a om bătrân, un amestec de lenjerie murdară şi de control prost al vezicii. Degetele lui, care o frecau pe spate atunci când îşi luau la revedere într-un mod deosebit de deplasat, slăbiseră atât de mult, încât erau respingătoare. Datoria o constrângea să meargă să-l vadă cam o dată pe lună. Apartamentul din Sandaker nu fusese niciodată unul de lux, dar, de când tatăl ei era singur, nu mai semăna a nimic. După mai multe scrisori, apeluri telefonice furioase şi mulţi nervi, reuşise în sfârşit să-l convingă să-şi ia o menajeră. Ceea ce nu rezolva lucrurile. Vasul de toaletă era tot murdar. Mâncarea rămânea în frigider mult timp după data de expirare şi degaja un asemenea miros, că era imposibil să deschizi uşa fără să ţi se facă greaţă. Era de neconceput ca oamenii din comună să nu aibă ceva mai bun pentru un vechi şi fidel contribuabil decât o fătucă nedemnă de încredere, care abia dacă învăţase să pornească o maşină.

Fusese sedusă de ideea de a petrece Crăciunul fără tatăl ei, chiar dacă voiajul o făcea sceptică. Mai ales fiindcă puştii intrau probabil în joc. O agasa să constate că, în ziua de azi, copiii păreau alergici la orice formă de hrană sănătoasă. "Nu-mi place, nu-mi place", se smiorcăiau ei fără încetare. Refrenul de dinaintea fiecărei mese, fără excepţie. Nu e de mirare că erau slabi ca nişte ţâri la o vârstă aşa de fragedă, pentru a se umfla ca nişte sufleuri informe în momentul intrării în pubertate, răvăşiţi de dezordinea alimentară modernă. Mezina, o fetiţă de trei sau patru ani, încă mai avea un oarecare şarm. Femeia din faţa laptopului putea în mod clar să renunţe să-şi vadă fraţii şi surorile.

Dar casa era mare şi camera prevăzută pentru ea impresionantă. Îi arătaseră broşurile cu mult entuziasm. Îi bănuia că puseseră pariu că ea va plăti mai mult decât partea sa legitimă de chirie. Ştiau că avea bani, însă nu şi câţi, evident.

Trebuia s-o mărturisească, făcuse o triere severă în cercul cunoştinţelor ei. Oamenii erau preocupaţi doar de viaţa lor măruntă, de problemele lor exagerate, incapabili să se intereseze de orice altceva în afară de ei înşişi. În factura socială pe care o resimţise încet-încet ca pe o necesitate, îi urlau cifre roşii. Dădea mult mai mult decât primea. Din când în când, gândindu-se bine la asta, îşi spunea că nu întâlnise decât o mână de oameni care îi erau pe plac.

Voiau ca ea să-i însoţească, iar ea n-avusese curajul să mai petreacă încă un Crăciun cu tatăl ei.

Aşa se făcuse că se trezise acolo. În Gardermoen (Aeroportul din Oslo - care a înlocuit Fornebu în octombrie 1998 -, situat la 40 de kilometri nord-nord-est de capitală.), cu biletele în mână, în momentul în care îi sunase mobilul. Mezina tocmai fusese internată în spital.

Spumegase de furie. Bineînţeles, prietenii ei nu puteau pleca lăsând un copil, dar chiar era necesar să i-o spună abia cu trei sferturi de oră înainte de plecarea avionului? Fetiţa începuse să se simtă rău în urmă cu patru ore. Ar mai fi avut încă posibilitatea de a alege.

Plecase.

Ceilalţi aveau să-şi plătească frumos partea lor de chirie, lucru pe care li-l dăduse bine de înţeles încă de când vorbiseră la telefon. În fond, aşteptase cu o oarecare nerăbdare să petreacă cele trei sferturi de oră în compania oamenilor pe care îi cunoştea din copilărie.

După nouăsprezece zile, proprietarul îi propusese să rămână până în martie. N-avea niciun locatar pe timpul iernii şi nu-i plăcea ideea de a lăsa casa neocupată (curăţenia lună pe care femeia o făcuse înainte de sosirea lui contase probabil). Mai mult ca sigur, în timp ce trecea dintr-o cameră în alta prefăcându-se că verifică instalaţia electrică, remarcase şi că un singur pat fusese folosit.

Mobilul ei funcţiona la fel de bine aici ca acasă. Şi nu plătea chirie.

Coasta de Azur era supraapreciată.
Villefranche era un pseudo-oraş turistic. Îşi pierduse de mult orice autenticitate, considera ea. Chiar şi fortul, vechi de mai multe secole, din apropierea mării, părea făcut din plastic şi carton. Când şoferii de taxi francezi vorbeau o engleză acceptabilă, trebuie că ceva se pierduse definitiv legat de locul acela.

Nu reuşea să-şi potolească mânia în faţa imobilităţii poliţiei.
Pe de altă parte, era un caz complicat. Poliţia norvegiană nu fusese niciodată extraordinară; nişte eunuci provinciali şi fricoşi.
Ea, în schimb, era o expertă.
Nopţile deveniseră mai lungi.

- doi -


Era noapte în casa dublă (casă împărţită între doi proprietari, fiecare din ei ocupând jumătate din imobil) din Tĺsen. În capătul străzii, mai în jos de grădina din spatele gardului de scânduri, se înşirau trei felinare triste. Cu mult timp în urmă, nişte puşti neastâmpăraţi le spărseseră becurile cu bulgări de zăpadă. Vecinii păreau să ia în serios încurajările privind economisirea energiei electrice. Cerul era negru şi fără nori. La nord-est, peste Grefsenĺsen, Inger Johanne distingea o constelaţie pe care credea c-o recunoaşte. Ceea ce îi dădea vaga senzaţie că era singură pe lume.
- Poftim, te găsesc tot aici, constată Yngvar cu o oarecare descurajare.

Postat pe pragul de la intrare, se scărpina între picioare, încă nedeşteptat de-a binelea. Boxerii i se strângeau în jurul coapselor. Umerii lui goi erau atât de laţi, încât rămânea foarte puţin loc între ei şi cadrul uşii.
- Cât timp o să mai joci jocul ăsta, draga mea?
- Nu ştiu. Haide, du-te la culcare.

Inger Johanne se întoarse din nou spre fereastră. Viaţa într-un imobil dintr-un cartier rezidenţial era mai problematică decât îşi imaginase. Se obişnuise cu pocniturile în ţevi, cu plânsetele bebeluşilor care se propagau prin pereţi, cu certurile adolescenţilor şi cu televizorul doamnei de la parter, care auzea îngrozitor de prost şi adormea adesea în faţa emisiunilor difuzate la ore târzii. Într-un bloc, puteai să faci cafea în plină noapte. Să asculţi radioul. Să discuţi, eventual. Aici, ea abia dacă îndrăznea să deschidă frigiderul. Mirosul din baie o sufoca în fiecare dimineaţă după ce Yngvar se scula noaptea; îi interzisese să-i deranjeze pe vecinii de dedesubt, trăgând apa la closet înainte de ora şapte dimineaţa.
- Te fofilezi în dreapta şi-n stânga, ca o hoaţă; nu poţi să te aşezi, cel puţin?
- Nu vorbi atât de tare, răspunse Inger Johanne cu voce scăzută.
- Ei hai, încetează acum. Nu e atât de îngrozitor. Eşti obişnuită cu vecini, totuşi, Inger Johanne!
- Da. Cu mulţi. Mai mult sau mai puţin anonimi. Aici, totul oarecum compact. Acum, nu mai suntem decât noi şi ei şi chestia asta devine efectiv... Nu ştiu.
- Dar ne plac mult Gitta şi Samuel! Ca să nu mai vorbesc de micuţul Leonard! Fără el, Kristiane n-ar fi avut...
- Uită-te la ei!

Inger Johanne întinse piciorul şi râse uşor.
- Nu am avut niciodată papuci. Acum, abia dacă mai îndrăznesc să mă dau jos din pat fără ei!
- Sunt drăguţi. Ai zice că-s nişte ciuperci.
- Sunt cam ciudaţi! Nu puteai s-o convingi să aleagă altceva? Iepuri? Ursuleţi? Sau nişte papuci clasici maro şi caraghioşi, pur şi simplu?

Parchetul scârţâi la fiecare pas pe care Yngvar îl făcu ca să ajungă la ea. Femeia făcu o grimasă şi se întoarse iarăşi către fereastră.
- Kristiane nu e prea uşor de influenţat. Şi tu, tu trebuie să încetezi să te mai temi aşa. N-o să se întâmple nimic.
- Asta spunea şi Isak când Kristiane era mică.
- E altceva. Kristiane...
- Nimeni nu ştie ce e în neregulă cu ea. Nimeni nu poate şti dacă totul este în regulă cu Ragnhild.
- Să înţeleg că eşti de acord să-i spunem Ragnhild?
- Da.

Yngvar o cuprinse cu braţele de mijloc.
- Ragnhild este o fetiţă de opt zile în plină formă, murmură el. Se trezeşte de trei ori pe noapte, îşi bea laptele şi adoarme la loc instantaneu. Exact aşa cum trebuie. Vrei cafea?
- Ei haide, nu face zgomot.

El voia să-i spună ceva. Deschise gura, dar clătină imperceptibil din cap, apoi adună un pulover de pe jos şi îl îmbrăcă, îndreptându-se spre bucătărie.
- Stai jos, o sfătui el. Dacă ţii cu orice preţ să rămâi trează toată noaptea, măcar să-ţi găseşti o ocupaţie inteligentă.

Inger Johanne trase taburetul de bar lângă corpul central şi îşi strânse mai bine halatul în jurul ei. Degetele sale răsfoiră neatent dosarul gros care n-ar fi trebuit să se afle în bucătărie.
- Sigmund nu capitulează, constată ea frecându-se la ochi pe sub ochelari.
- Nu. Dar are dreptate. E un caz fascinant.

Ea se întoarse atât de brusc, încât apa din ibric dădu pe dinafară.
- Am fost să lucrez o oră, se apără el. Între momentul în care am plecat şi cel în care m-am întors a trecut...
- Relaxează-te. Nu e nicio problemă. Înţeleg perfect că trebuie să te duci din când în când. Trebuie să recunosc...

Documentul de deasupra era o fotografie, portretul reuşit al viitoarei victime. Cărarea care îi împărţea, prin mijlocul capului, părul lung până la umeri îi subţia şi mai mult faţa deja slăbuţă. În afară de asta, puţine lucruri erau demodate la Fiona Helle. Privirea îi era provocatoare, buzele pline arcuite într-un zâmbet îndrăzneţ adresat fotografului. Ochii erau excesiv de machiaţi, dar, în mod paradoxal, lipsiţi de vulgaritate. Poza avea, de fapt, ceva obsedant, o atracţie erotică flagrantă care contrasta în mod evident cu tipul de emisiune familială şi populară pe care o crease şi care se bucurase de succes.
- Ce trebuie să recunoşti? vru să ştie Yngvar.
- Că...
- Că acest caz ţi se pare al naibii de interesant, rânji Yngvar, ciocnind ceştile de cafea. Mă duc să-mi caut nişte pantaloni.

Viaţa Fionei Helle nu era mai puţin fascinantă decât portretul ei. Master în istoria artei, reţinu Inger Johanne citind. Căsătorită la doar douăzeci şi doi de ani cu Bernt Helle, instalator. Atunci se mutaseră în vila bunicilor lui de la Lřrenskog; trăiseră treisprezece ani fără copii. Venirea pe lume a micuţei Fiorella, în 1998, nu pusese capăt, în mod evident, nici ambiţiilor, nici carierei sale. Dimpotrivă. De la statutul cool din neînsemnata "Kul Kunst" ("Arta cool"), de pe NRK2, ea trecuse încet-încet în ramura divertismentului. După două sau trei sezoane ale unui talk-show difuzat la o oră târzie, joi seara, se întorsese în sfârşit în sânul familiei. În orice caz, asta era expresia pe care o folosise în nenumăratele interviuri date în ultimii trei ani. Fiona i farta era unul dintre cele mai mari succese ale canalului de stat din anii '60 încoace, în epoca în care oamenii n-aveau nimic altceva de făcut decât să se strângă în jurul unui ecran de televizor care mergea pe un singur canal, pentru o singură experienţă comună a ceea ce însemna sâmbăta seara în Norvegia.
- Ţie îţi plăceau mult aceste emisiuni! Stimabilul domn plângea în faţa televizorului!

Inger Johanne îi zâmbi lui Yngvar care se întorsese, îmbrăcat într-un pulover de pluş roşu-aprins, pantaloni de jogging gri şi şosete de lână portocalii.
- Nici vorbă! protestă Yngvar, umplând ceştile de cafea. Eram emoţionat, de acord; dar să plâng? Niciodată!

Apropie un taburet de bar de cel al lui Inger Johanne.
- S-a întâmplat o dată, când cu puştoaica unui neamţ, îşi aminti el cu voce scăzută. Ar fi trebuit să ai o inimă de piatră ca să nu fii emoţionat de povestea asta. După ce fusese tratată ca un câine şi persecutată toată copilăria, plecase, adolescentă fiind, în Statele Unite. Spăla pe jos la World Trade Center încă de când se construise şi îşi luase primul concediu de boală din viaţa ei pe 11 septembrie. Îi păruse mereu rău pentru tânărul ei vecin norvegian care...
- Da, da, i-o tăie Inger Johanne, înmuindu-şi un pic buzele în cafeaua fierbinte. Ssst!

Înţepeni.
- E Ragnhild, zise cu o voce încordată.
- Nu... începu el, încercând s-o păcălească înainte ca ea să se năpustească în cameră.

Prea târziu. Ea traversă încăperea cu toată viteza, aproape fără zgomot, şi dispăru. Nelăsându-şi decât frica în urma ei. O senzaţie de aciditate în stomac îl făcu pe Yngvar să-şi adauge lapte în cafea.

Povestea lui era mai rea decât cea a lui Inger Johanne. Să facă o comparaţie nu era doar urât, era imposibil. Nu puteai măsura durerea, nici cântări pierderile. Cu toate astea, nu reuşea să evite s-o facă. De la întâlnirea lor, într-o primăvară tragică, aproape cu patru ani înainte, el se simţise prea adesea agasat de grijile pe care Inger Johanne şi le făcea din cauza ciudăţeniei lui Kristiane.

Inger Johanne avea un copil totuşi. Un copil viu, dotat cu o mare poftă de viaţă. Cam neobişnuită, dar, în felul ei, Kristiane era o puştoaică afectuoasă şi prietenoasă.
- Ştiu, spuse deodată Inger Johanne, care intrase pe nesimţite în cameră. Tu porţi o povară mai grea decât mine. Copilul tău este mort. Ar trebui să fiu recunoscătoare. Şi sunt.

Un freamăt al buzei inferioare, abia vizibil în semiîntuneric, o făcu să tacă. Îşi acoperi ochii cu mâna.
- Totul era bine cu Ragnhild?

Ea înălţă capul.
- Sunt efectiv moartă de frică. Atunci când doarme, mi-e frică să nu fie moartă. Când se trezeşte, mi-e frică să nu moară. Sau să nu se întâmple altceva.
- Inger Johanne, oftă el bătând uşor cu palma pe scaunul de lângă el. Vino şi aşază-te aici.

Ea se lăsă să cadă încet alături de Yngvar. El o frecă pe spate cu o mână, de sus în jos, de jos în sus, cu repeziciune.
- Totul e bine.
- Eşti furios, şopti ea.
- Nu.
- Ba da.

Mâna se opri şi se strânse uşor în jurul cefei.
- Nu, îţi spun că nu. Dar acum...
- Nu pot doar să fiu...
- Ştii ce? o întrerupse el cu o voce veselă. Suntem de acord că fetiţele sunt bine. Niciunul dintre noi nu reuşeşte să doarmă. Aşa că o să muncim o oră la asta...

Degetele lui bondoace loviră uşor faţa Fionei Heller.
- Şi o să vedem apoi dacă e posibil să dormim un pic, OK?
- Eşti drăguţ, răspunse ea ştergându-se la nas cu dosul palmei. Iar cazul ăsta mai rău decât vă temeţi.
- Mmm.

El îşi goli ceaşca, o dădu într-o parte şi întinse documentele din dosar pe imensul plan de lucru al bucătăriei. Fotografia era între ei. Yngvar atinse uşor cu degetul nasul Fionei Helle, îi trasă conturul gurii şi reflectă o clipă înainte de a ridica poza, mijindu-şi ochii.
- De unde ştii tu de ce ne temem, de fapt?
- Nicio urmă what so ever (În engl. în orig. - de niciun fel - n. red.), răspunse ea pe un ton glumeţ. Aşa că urmele din zăpadă sunt, ca să zic, aşa, inexplicabile. Sigur, aţi găsit amprente pe alee, care provin probabil de la autorii faptelor, dar condiţiile de temperatură şi vântul, plus o oarecare cantitate de zăpadă marţi seara, le reduce puternic însemnătatea. Singurul lucru sigur este că persoana în cauză purta şosete pe deasupra încălţărilor.
- După acel sinistru caz Orderud, cel mai mărunt hoţ de biciclete de rahat a recurs la trucul ăsta, bombăni el.
- Ai grijă cum vorbeşti.
- Fetele dorm.
- Măsura de la pantofi este între 41 şi 45. Ceea ce acoperă 90% din populaţia masculină.
- Şi o mică parte din cea feminină, zâmbi ea.

Inger Johanne îşi strânse şi mai mult picioarele sub taburet.
- De altfel, trucul pantofilor prea mari începe să fie bine cunoscut. Nu se poate spune nimic nici despre greutatea autorului faptelor, bazându-te pe adâncimea urmelor. Pur şi simplu, el a avut noroc cu vremea.
- Sau ea.
- Ea, poate. Dar, cinstit vorbind, aveai nevoie de puteri date naibii ca s-o imobilizezi pe Fiona Helle. O femeie sportivă, în cea mai bună perioadă din viaţa ei.

Îşi îndreptară din nou atenţia asupra fotografiei. Femeia îşi arăta destul de bine vârsta; cei patruzeci şi doi de ani îi lăsaseră urme vizibile în jurul ochilor. Ridurile erau de asemenea vizibile şi în jurul gurii, săgeţi subţiri care treceau prin machiaj. Cu toate acestea, avea o alură tinerească ce se manifesta în ochii vioi, în pielea foarte întinsă de pe gât şi de pe pomeţi.
- I-a fost tăiată limba în timp ce era încă în viaţă, reluă Yngvar. Teoria, în acest moment, este că strangularea a făcut-o să-şi piardă cunoştinţa, apoi i-a fost secţionată limba. Hemoragia a fost destul de puternică, deci nu putea să fie moartă. Ucigaşul a ales probabil cu atenţie această metodă, sau poate...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer