Eroare judiciară

O carte inspirată de un caz real... semnată de regina romanului poliţist norvegian. (Kirkus Review)

Povestea captivează cititorul chiar de la prima pagină, într-o trilogie interesantă ce pune în lumină schimbările produse în mentalitatea norvegiană din ultimii cincizeci de ani. Una dintre cele mai promiţătoare serii de romane poliţiste nordice. (Le Monde du Livre)

Limbaj direct, acţiune susţinută, deznodământ surprinză tor şi o portretizare subtilă a emoţiilor umane. (USA Today)

Eroare judiciară este un roman poliţist construit cu inteligenţă (...) personajele sale sunt teribil de credibile. (Elle, Suedia)


În Norvegia, un serial killer se află în libertate. Un ucigaş în serie, de cea mai abjectă speţă. Care sechestrează copii şi îi omoară într-un mod ce nu poate fi detectat de poliţie, apoi le trimite corpul pe adresa mamelor, însoţit de acest bilet înfiorător: "Ai primit ceea ce ai meritat".

Emilie, de nouă ani, şi Kim, de cinci ani, au dispărut. Ancheta îi este încredinţată inspectorului principal Ingvar Stubo. Pentru a da de urma criminalului, acesta apelează la Inger Johanne Vik, o ex-profiler a FBI-ului. Investigaţiile îi vor conduce la Aksel Seier, condamnat cu patruzeci de ani în urmă şi exilat în Statele Unite. Dar să fie el oare adevăratul criminal? Apare bănuiala că s-a comis o eroare judiciară... că o autoritate publică a primit bani pentru a influenţa rezultatul unui proces derulat cu ani în urmă...

Eroare judiciară este primul volum dintr-o serie în care protagoniştii sunt eroii anchetatori Vik şi Stubo.

Seria a fost ecranizată de Yellow Bird Productions AB.

Primul roman dintr-o serie cutremurătoare care investighează motivaţiile psihologice ce conduc la crime atroce. (Publishers Weekly)

Corupţia este... de neconceput în Norvegia. Din numeroase motive. În primul rând, nu există o tradiţie. Ar putea părea bizar, dar corupţia presupune, în fapt, un fel de tradiţie naţională. (Anne Holt)

Anne Holt este fost ministru al justiţiei în Norvegia, procuror, avocat, publicist la televiziune şi autor al unor serii de romane poliţiste ce au cunoscut un succes imens în ţările scandinave şi s-au tradus în peste 25 de limbi.


Emilie se simţi mai mare odată cu apariţia nou-venitului. Lui îi era frică şi mai rău decât ei. Când bărbatul îl împinsese în cameră, cu un moment în urmă, băiatul făcuse pe el. Totuşi, era la vârsta când mergi la şcoală. În celălalt capăt al încăperii, lângă scaunul toaletei, era o chiuvetă. Bărbatul îi aruncase un prosop şi un săpun, iar Emilie reuşise să-l spele sumar pe noul său tovarăş. Dar nu erau haine curate pe nicăieri. Ea vârî slipul murdar sub chiuvetă, între ţeavă şi perete. Puştiul era nevoit să se fâţâie fără chiloţi şi nu se mai oprea din plâns.

Până acum. Tocmai adormise, în sfârşit. În încăpere nu era decât un pat destul de strâmt, şi care trebuie să fi fost vechi. Lemnul era maro şi uzat; pe el erau desene făcute cu carioca, nişte chestii care aproape că nu se mai distingeau. Ridicând cearşaful, Emilie văzu că salteaua era plină de şuviţe de păr lung - păr de fată - lipite cu clăbuc, care o făcură să lase imediat jos colţul cearşafului. Băieţelul îşi pusese capul pe genunchii lui Emilie. Avea bucle brune şi Emilie se întreba dacă el era în stare să vorbească. Când îl întrebase cum îl cheamă, el îşi bâiguise numele. Kim sau Tim. Nu-l putuse înţelege prea bine. Apoi, el ţipase ca din gură de şarpe după maică-sa. Prin urmare, nu era cu desăvârşire mut.
- Doarme?

Emilie tresări. Uşa era întredeschisă. Umbra nu-i îngăduia prea bine să-i vadă chipul, dar glasul lui era limpede. Ea făcu un mic semn din cap.
- Doarme?

Bărbatul nu părea nici furios, nici contrariat. Nu zbiera aşa cum făcea tati când era nevoit să pună de mai multe ori aceeaşi întrebare.
- Da.
- Bine. Ţi-e foame?

Uşa era de fier. Nu avea clanţă pe dinăuntru. Emilie nu ştia de câtă vreme se afla în încăperea asta, în care erau un scaun de closet şi o chiuvetă într-un colţ, un pat în celălalt şi, în afară de asta, nimic altceva decât pereţi de cărămidă şi o uşă lucitoare. De mult, în orice caz. Ea îşi pusese mâinile de cel puţin o sută de ori pe uşa asta netedă şi rece. Bărbatul se temea ca uşa să nu se închidă în urma lui. În rarele ocazii când intra complet în cameră, o bloca cu ajutorul unui cârlig din perete. De obicei, când îi aducea de mâncare şi apă, el punea totul pe o tavă, chiar lângă prag.
- Nu.
- Bine, ar trebui să dormi şi tu. E noapte.

Noapte.

Zgomotul uşii grele, de fier, care se închise trântindu-se, o făcu să izbucnească în plâns. Chiar dacă bărbatul spunea că e noapte, ea nu avea impresia asta. Din cauză că încăperea nu avea fereastră, iar lumina era aprinsă în permanenţă, îi era cu neputinţă să-şi dea seama dacă era noapte sau zi. La început, ea îşi închipuise că feliile de pâine şi laptele însemnau micul dejun, iar tocana şi clătitele pe care bărbatul le punea pe o tavă galbenă erau pesemne cina. Până la urmă, ea înţelesese, însă bărbatul începuse să trişeze. Din când în când, primea pâine de trei ori la rând. Astăzi, după ce Kim sau Tim intrase clătinându-se în această încăpere, bărbatul le servise de două ori supă de roşii. Era călâie, fără fidea.

Emilie încercă să se oprească din plâns. Nu voia să-l trezească pe puşti. Îşi opri respiraţia, ca să nu tremure, dar fără niciun rezultat.
- Mămico, hohoti ea fără să vrea. Mămica mea.

Tati o căuta. Trebuie s-o fi căutat mult timp. De bună seamă că tati şi mătuşa Beate băteau, în continuare, cu pasul, pădurea, cu toate că era noapte. Poate că îi însoţea şi bunicul. Pe bunica o dureau picioarele şi rămăsese, cu siguranţă, acasă, citind cărţi sau făcând prăjituri pe care ceilalţi să le mănânce după ce vor fi mers la "Drumul spre Rai" şi la "Copacul Cerului", fără s-o găsească nicăieri.
- Mămico, gemu Kim sau Tim, după care scoase un ţipăt.
- Şşşşt!
- Mămico! Tăticule!

Puştiul se sculă brusc şi zbieră. Gura i se transformă într-o gaură enormă. Întregul chip i se schimonosi, devenind un singur ţipăt uriaş, iar ea se lipi de perete, închizând ochii.
- Nu trebuie să ţipi, îi explică ea, cu glasul stins. Domnul ar putea să se înfurie pe noi.
- Mămica! Îl vreau pe tăticul meu!

Puştiul mai-mai să se sufoce. Sughiţă şi, când ea îşi deschise ochii, văzu că devenise stacojiu. Din nări îi curgeau mucii. Ea apucă un colţ de plapumă şi îl şterse cu grijă. El încercă s-o împingă.
- Nu vreau, hohoti el din nou. Nu vreau!
- O să-ţi spun o poveste.

El se şterse la nas cu mâneca.
- Mama mea a murit, îi mărturisi Emilie, cu un mic zâmbet. Este în cer şi mă veghează. Întotdeauna. Cu siguranţă, poate să te vegheze şi pe tine.
- Nu vreau.

Oricum, ţâncul nu mai plângea atât de rău.
- Pe mămica mea o cheamă Grete. Are un BMW.
- Audi, răspunse puştiul
- Mami are un BMW în cer.
- Audi, o ţinu pe-a lui puştiul, şi un zâmbet prudent îl făcu şi mai frumos.
- Şi o licornă. Un cal alb cu un corn în frunte, care ştie să zboare. Mămica poate să meargă peste tot, la volanul licornei, atunci când n-are chef să-şi ia BMW-ul. Eu cred că poate o să vină aici. În curând.
- Şi o să facă multă gălăgie, preciză puştiul.

Emilie ştia cum nu se poate mai bine că mami n-avea niciun BMW. Nu era deloc în cer, iar licornele nu existau. Nici cer nu exista, chiar dacă tati spunea că da. Lui îi plăcea tare mult să vorbească despre tot ce vedea mama de sus; tot ceea ce visase ea mereu şi nu putuseră avea niciodată. În Rai, totul era gratis. Nici măcar bani nu existau, spunea tati zâmbind. Mămica putea avea tot ce dorea, iar tăticul considera că, pentru Emilie, era bine să poată vorbi despre asta. Ea îl crezuse multă vreme şi îi făcea bine să şi-o închipuie pe mami cu nişte diamante cât pruna la urechi, zburând, îmbrăcată cu o rochie roşie, pe licorna ei.

Mătuşa Beate îl luase la rost pe tati. Emilie plecase odată să-i trimită o scrisoare mamei şi, când tati o găsise, în cele din urmă, mătuşa Beate era într-un hal de nervi, că tremurau pereţii. Adulţii credeau că Emilie adormise. Noaptea se lăsase de multă vreme.
- E timpul să le spunem copiilor adevărul, To nnes. Grete a murit. Punct. Este cenuşă, într-o urnă, iar Emilie este destul de mare ca să înţeleagă. Aşa că termină. O dai peste cap cu poveştile tale de adormit copiii. Pe Greta o menţii în viaţă cu totul artificial, şi nu ştiu, la drept vorbind, pe cine încerci tu să înşeli: pe tine sau pe Emilie? Grete e moartă. MOARTĂ, ai băgat la cap?

Mătuşa Beate plângea şi spumega în acelaşi timp. Era persoana cu cea mai multă judecată din lume. Toţi spuneau asta. Era medic-şef şi cunoştea absolut toate bolile de inimă. Îi salva pe oameni de la moarte sigură, tocmai fiindcă ştia o mulţime de lucruri. Dacă mătuşa Beate zicea că poveştile lui tati erau scorneli, trebuie să fi avut ea dreptate. După câteva zile, tati o luase pe Emilie în grădină, ca să se uite la stele. În cer apăruseră patru găuri noi, fiindcă mami voia s-o vadă mai bine, îi explicase el, arătând cu degetul în aer. Emilie nu-i răspunsese. El se întristase. Văzuse asta în ochii lui, când luase o carte ca să-i citească o poveste, aşezat pe patul ei. Ea refuzase să asculte sfârşitul poveştii cu călătoria mamei în Japonia din cer, poveste ce durase trei seri şi care, de fapt, era destul de nostimă. Tati îşi câştiga existenţa traducând cărţi, şi trebuie că avea o înclinaţie niţel cam prea mare spre braşoave.
- Pe mine mă cheamă Kim, spuse puştiul, băgându-şi în gură degetul mare.
- Şi pe mine, Emilie.

Când adormiră, habar n-aveau că începeau să se ivească zorii.

Cu un etaj şi jumătate deasupra lor, la nivelul solului, într-o casă de la marginea unei pădurici, un bărbat privea fix pe fereastră. Se simţea uimitor de bine dispus; aproape ameţit, ca în faţa unei încercări incitante, şi pe care avea s-o depăşească, ştia el. Îi era cu neputinţă să doarmă cum trebuie. În timpul nopţii, avusese, când şi când, impresia că se desprinde din acel loc, pentru a reveni brusc, împins de o idee foarte clară.

Fereastra de la care privea era orientată spre vest. El vedea întunericul adunându-se spre orizont. Lumina dimineţii scălda dealurile din cealaltă parte a văii. Bărbatul se ridică şi îşi puse cartea pe masă.

Nimeni altcineva nu ştia. În mai puţin de patruzeci şi opt de ore, unul dintre cei doi copii din pivniţă avea să fie mort. În faţa acestei certitudini, el nu simţea nicio bucurie, ci o hotărâre plină de însufleţire, care îl făcea să regrete că nu-şi adăugase zahăr şi câteva picături de lapte în cafeaua amară de seara trecută.


- Bine aţi venit în studio, Inger Johanne Vik. Sunteţi jurist şi psiholog şi aţi scris o teză despre motivele pentru care oamenii comit agresiuni sexuale. După cele ce s-au...

Inger Johanne închise ochii o clipă. Lumina era puternică. Şi, totuşi, în enorma încăpere era frig, simţea că, pe braţe, i se făcuse pielea de găină.

Ar fi trebuit să refuze cererea. Ar fi trebuit să nu primească.
- Pentru început, daţi-mi voie să precizez că n-am scris nicio lucrare despre ceea ce-l împinge pe un individ sau pe un altul să comită agresiuni sexuale, declară ea, pe loc. În această privinţă, după câte ştiu eu, nimeni nu poate fi categoric. Totuşi, am făcut comparaţii între un eşantion - luat la întâmplare - de autori ai unor agresiuni sexuale, care au fost condamnaţi, şi un eşantion, tot atât de aleatoriu, de autori ai unor crime şi delicte împotriva proprietăţii, pentru ca să pun în evidenţă diferenţele, dar şi punctele comune din copilăria, adolescenţa şi începutul vârstei adulte a subiecţilor. Această lucrare se intitulează Sexually motivated crime, a comp...
- Sunt multe cuvinte complicate, Vik. Prin urmare, aţi scris o teză despre autorii agresiunilor sexuale. Doi copii au fost răpiţi brutal, în mai puţin de o săptămână. După dumneavoastră, putem să punem sub semnul întrebării faptul că ar fi vorba de crime cu conotaţie sexuală?
- Să punem sub semnul întrebării?

Ea nu îndrăzni să-şi apuce păhărelul de plastic plin cu apă. Îşi încrucişă mâinile, pentru a le stăpâni tremurul violent. Voia să răspundă. Vocea n-o ascultă. Înghiţi în sec.
- Să punem sub semnul întrebării este, de fapt, cel mai neînsemnat lucru pe care îl putem spune. Nu înţeleg cum de se pot afirma asemenea lucruri.

Moderatorul ridică o mână şi o cută adâncă îi apăru între ochi, ca şi cum invitata lui tocmai ar fi încălcat un acord.
- Evident că este posibil, se corectă ea. Totul este posibil. Copiii ar fi putut fi victimele unei agresiuni, dar, la fel de bine, ar putea fi vorba despre cu totul altceva. Nu sunt în poliţie, iar despre aceste cazuri am aflat doar din mass-media. Totuşi, sunt gata să pariez că ancheta nici măcar n-a putut stabili dacă aceste două... răpiri, trebuie s-o spunem... au vreo legătură între ele. Dacă am acceptat să vin aici, este pentru că am avut impresia că...

Nu se putut stăpâni să nu înghită iar în sec. I se puse un nod în gât. Mâna dreaptă îi tremura în asemenea hal, încât trebui să şi-o strecoare sub coapsă. Ar fi trebuit să refuze.
- Dar pentru dumneavoastră, Solveig Grimsrud, continuă moderatorul - împlântându-şi cu îndrăzneală privirea în luminile ochilor unei doamne cu părul lung şi argintiu, în taior negru, preşedinta unei asociaţii nou-nouţe "Să ne protejăm copiii" -, nu încape nicio îndoială că ne confruntăm cu un criminal pedofil...
- Având în vedere ceea ce am aflat despre cazurile asemănătoare din străinătate, ar însemna să dăm dovadă de o excepţională naivitate, dacă am gândi altceva. Într-adevăr, este foarte greu să ne imaginăm din ce alte motive ar putea fi răpiţi copiii, care, de altfel, sunt absolut străini unii de alţii, dacă ne luăm după mass-media. Cunoaştem cazuri din Statele Unite, din Elveţia, fără să mai vorbim de acele înfiorătoare cazuri din Belgia, care nu sunt mai vechi de câţiva ani... Cunoaştem aceste cazuri, ca şi rezultatul lor.

Grimsrud se lovi uşor în piept, producând un hârâit urât în microfonul fixat pe reverul taiorului. Inger Johanne îl văzu pe inginerul de sunet, care se afla în afara obiectivului, punându-şi o mână în cap.
- Ce vreţi să spuneţi prin... rezultatul lor?
- Nimic altceva decât ceea ce am spus. Ceea ce se întâmplă într-o răpire din trei.

Şuviţe lungi de păr îi căzură în ochi, iar Solveig Grimsrud şi le înghesui după ureche, apoi începu să numere pe degete.
- Ar putea fi vorba, pur şi simplu, de un şantaj. Dar, în aceste cazuri, îl putem exclude. Familiile celor doi copii duc o viaţă absolut obişnuită şi n-au cine ştie ce avere. Apoi, avem de-a face cu un număr relativ mare de copii care sunt furaţi de mamă sau de tată, cel mai adesea de acesta din urmă, după ruptura relaţiei conjugale. Aici, nu se pune problema. Mama fetiţei este moartă, iar părinţii băieţelului sunt, în continuare, căsătoriţi. Rămâne o ultimă posibilitate. Copiii au fost răpiţi de un pedofil sau mai mulţi.

Moderatorul ezită. Inger Johanne simţi, lipit de spatele ei, un pântece gol de copil pe jumătate adormit; simţi nişte degete somnoroase, gâdilându-i ceafa.

Un bărbat ce se apropia de şaizeci de ani, cu o privire abătută în dosul ochelarilor, îşi luă avânt şi începu să vorbească fără să-şi tragă sufletul.
- După cum văd eu lucrurile, teoria lui Grimsrud nu este decât una printre atâtea altele. Mi se pare că ar trebui să...
- Fredrik Skolten, îl întrerupe moderatorul, sunteţi detectiv particular şi aţi lucrat douăzeci de ani în poliţie. Îi informăm pe telespectatorii noştri că am invitat şi Kripos-ul să vină aici, în seara aceasta, dar ei au declinat propunerea. Skolten, cu experienţa deloc neglijabilă, acumulată în cursul activităţii pe care aţi desfăşurat-o în cadrul poliţiei, ce piste credeţi că urmăreşte ea, în momentul de faţă?
- După cum mă pregăteam să vă spun...

Bărbatul fixa un punct de pe masa din faţa lui, atingându-şi ritmic, cu arătătorul mâinii drepte, dosul mâinii stângi.
- În acest stadiu, sunt de luat în consideraţie toate pistele. Dar, în spusele lui Grimsrud, există un sâmbure de adevăr. Toate cazurile de răpiri de copii pot fi încadrate, în general, în trei categorii, aşa cum ne-a spus şi ea... iar primele două cazuri par deosebit de...
- Improbabile?

Moderatorul se aplecă înainte, ca şi cum ar fi participat la o conversaţie confidenţială.
- Ei bine... da. Dar ăsta nu e un motiv ca să... aşa, fără...
- E timpul ca oamenii să se trezească! strigă Solveig Grimsrud. În urmă cu doar câţiva ani, se considera că abuzurile sexuale asupra copiilor erau ceva care pe noi nu ne atingea. Ceva care se petrecea departe, foarte departe de noi, în Statele Unite. Ne-am lăsat copiii să meargă la şcoală singuri, să plece în excursii fără a fi însoţiţi de adulţi, să lipsească ore întregi, fără a ne asigura că erau sub supravegherea cuiva. Asta nu mai poate continua aşa. Este vremea să...
- Este vremea să mă retrag.

Fără să-şi dea seama, Inger Johanne se ridică brusc, privind drept spre cameră, acel ciclop electronic, care o fixa în neştire, cu ochiul lui gol şi cenuşiu; apoi rămase nemişcată. Microfonul îi era, în continuare, fixat la reverul jachetei.
- Toate astea n-au niciun sens. Undeva, afară...

Ridică un deget şi-l îndreptă spre cameră, parcă ţintuind-o.
-...există un bărbat văduv, a cărui fiică a dispărut de o săptămână. Şi există o familie. Peste noapte, le-a fost furat fiul. Iar dumneavoastră, cea care staţi acolo, continuă ea, deplasându-şi degetul spre Solveig Grimsrud, le povestiţi cum că răul cel mai mare care poate fi imaginat s-a produs. Dar nu aveţi niciun element - spun foarte bine - niciun element care să vă permită să afirmaţi aşa ceva. E un lucru iresponsabil, dăunător... fără nicio bază. Încă o dată, eu nu cunosc aceste cazuri decât prin intermediul mass-mediei. Dar nădăjduiesc... Într-un fel, sunt sigură că, spre deosebire de dumneavoastră, poliţia nu s-a lăsat păcălită. Aşa, eu îmi pot explica aceste dispariţii în alte şase-şapte feluri, mai bune sau mai rele, dar, în orice caz, care să stea în picioare mult mai bine decât scenariul dumneavoastră pur şi simplu speculativ. Sunt douăzeci şi patru de ore de când a dispărut micuţul Kim. Douăzeci şi patru de ore! Nu am cuvinte...

Ăsta nu era doar un fel de a zice. Ea tăcu brusc. Apoi, îşi smulse microfonul de la reverul jachetei şi dispăru. Camera o urmări până la uşa studioului, cu mişcări greoaie şi stângace.
- Bun, reluă moderatorul, respirând cu gura deschisă, în timp ce deasupra buzei superioare îi apăreau broboane de transpiraţie. Am urmărit aşadar şi...

Undeva, în Oslo, doi bărbaţi se uitau la televizor. Cel mai în vârstă zâmbi uşor; tânărul izbi cu pumnul în perete.
- Ei bine! Tre' să recunosc... O cunoşti pe fata asta? Ai mai auzit-o vorbind?

Tipul mai în vârstă, inspectorul principal Yngvar Stubo de la Kripos, dădu din cap, cu un aer absent.
- Am citit teza despre care a vorbit ea. De fapt, e interesant. În momentul ăsta, ea face o anchetă despre cum tratează mass-media marea criminalitate. După cum am înţeles dintr-un articol pe care l-am citit, ea compară destinul unui anumit număr de condamnaţi de care s-a interesat presa, cu acela al unor condamnaţi care n-au avut parte de aceeaşi atenţie. Toţi aceşti deţinuţi au o trăsătură comună: declară sus şi tare că au fost condamnaţi pe nedrept. Ea a făcut cercetări până într-o perioadă foarte îndepărtată în timp. Cred că până în anii '50. Dar fără să-mi dau seama de ce.

Sigmund Berli râse scurt.
- În orice caz, nu se lasă călcată pe bătătură. Nu cred să mai fi văzut pe cineva care să se ridice şi să-şi ia valea în felul ăsta! E tare! Cu atât mai mult, cu cât are dreptate!

Yngvar Stubo îşi aprinse un trabuc colosal, semn că, în sfârşit, îşi considera ziua de lucru încheiată.
- În asemenea măsură încât s-ar putea întâmpla ca o discuţie cu ea să fie al dracu' de interesantă, răspunse, luându-şi geaca. Pe mâine.