03.02.2010
Editura Univers
Paul Auster
Invizibil
Editura Univers, 2010


traducere din englezä de Cristiana Vişan
Colecţia "Romanul secolului XXI"



*****

Intro
Paul Auster este unul dintre cei mai importanţi şi mai traduşi scriitori americani contemporani, s-a născut în Newark, New Jersey, în 1947. După încheierea studiilor la Columbia University, în 1970, Auster se mută în Franţa, unde traduce din operele lui Mallarmé şi Sartre, însă debutul şi-l face după întoarcerea în America. Auster îşi dobândeşte notorietatea cu The New York Trilogy (1985), urmată de In the Country of Last Things (1987), Moon Palace (1989), The Music of Chance (1990), Leviathan (1992), Mr. Vertigo (1994), The Book of Illusions (2002), Oracle Night (2003), Brooklyn Folies (2007). Paul Auster este autorul unor volume de memorii, al unei colecţii de eseuri şi al câtorva volume de poeme. Este, de asemenea, scenarist (filmul Smoke după povestirea sa Auggie Wren's Christmas Story a fost premiat la Festivalul de Film de la Berlin în 1995) şi regizor (realizează Blue in the Face împreună cu Wayne Wang). Invizibil (Invisible, 2009) este cea mai recentă carte a sa. În 2007, la Editura Univers apărut Trilogia New York-ului.

Paul Auster, un adevărat magician al cuvintelor, face o nouă demonstraţie de virtuozitate artistică în cel mai recent roman al său, Invizibil (2009). Povestea începe în New York, în primăvara lui 1967, când Adam Walker, un student american cu aspiraţii de poet, îi cunoaşte pe Rudolf Born, un francez enigmatic, şi pe Margot, iubita lui, o femeie tăcută, seducătoare şi misterioasă, cu care, înfiripă o relaţie cel puţin stranie. Poveştile personale ale celor trei ne poartă prin timp, din 1967 în 2007, şi prin spaţiu, din New York, în Paris şi apoi în Caraibe. Un roman despre tinereţea revoltată şi pătimaşă, despre iubire şi dorinţă şi despre graniţa subţire care delimitează fantezia de realitate.

"Probabil cel mai bun roman al lui Auster de până acum." (Kirkus Reviews)



Vara
Primăvara se preface în vară. Pentru tine e vara de după primăvara lui Rudolf Born, dar pentru restul lumii e vara Războiului de Şase Zile, vara conflictelor rasiale desfăşurate în peste o sută de oraşe americane, Vara Dragostei (Summer of Love, vara anului 1967, festival desfăşurat în San Francisco, unde s-au adunat câteva sute de mii de oameni ca să sărbătorească naşterea unei noi contraculturi: curentul hippie - nota traducătorului). Ai douăzeci de ani şi tocmai ai terminat anul doi de facultate. Când izbucneşte războiul în Orientul Mijlociu, te gândeşti să te înrolezi în armata israeliană şi să te faci soldat, deşi eşti pacifist convins şi n-ai manifestat niciodată vreun interes faţă de sionism, dar înainte să apuci să iei o decizie şi să-ţi faci planuri, războiul se termină pe neaşteptate, iar tu rămâi la New York.

Totuşi, simţi un impuls puternic de a pleca din ţară, de a te afla oriunde, numai unde te afli acum nu, aşa că te-ai dus deja la decan şi i-ai spus că vrei să te înscrii în programul de studii în străinătate pentru studenţii din anul trei (după o lungă discuţie cu tatăl tău, care şi-a dat acordul, fără tragere de inimă). Ai ales Parisul. Nu te duci acolo doar pentru că-ţi place Parisul, pe care l-ai văzut prima oară în urmă cu două veri, ci fiindcă vrei să-ţi perfecţionezi franceza, care acum e acceptabilă, dar s-ar putea îmbunătăţi. Ştii prea bine că Born se află la Paris, sau cel puţin aşa presupui, dar cântăreşti în minte şansele de a te întâlni cu el şi ţi se par prea slabe. Şi, dacă s-ar produce un asemenea eveniment, te simţi pregătit să-i faci faţă într-o manieră adecvată împrejurărilor. Cât de greu ţi-ar fi să întorci capul şi să treci pe lângă el? În orice caz, asta îţi spui în sinea ta, însă în adâncul adâncurilor tale, îţi închipui scene în care nu-ţi întorci capul, în care îi ceri socoteală în mijlocul străzii şi-l sugrumi până-l omori cu mâinile goale.

Locuieşti într-un apartament cu două camere dintr-o clădire de pe West 107th Street, între Broadway şi Amsterdam Avenue. Colegul tău de cameră tocmai a absolvit şi pleacă din oraş şi, fiindcă ai nevoie de încă cineva cu care să împarţi cheltuielile, ai invitat-o pe sora ta să se mute în celălalt dormitor, căci, din fericire, anii la Vassar s-au terminat şi ea se pregăteşte să-şi înceapă studiile de licenţă la secţia de engleză de la Universitatea Columbia. Ai fost dintotdeauna apropiat de sora ta. Cei mai buni prieteni, conspiratori, protectori obsedaţi ai memoriei fratelui vostru mort, colegi de studii de literatură, confidenţi, şi eşti încântat de acest aranjament. E doar pe perioada verii, desigur, din moment ce în septembrie o s-o ştergi la Paris, dar veţi sta împreună o parte din iunie şi pe tot iulie şi august. Pentru prima dată după mulţi ani veţi sta sub acelaşi acoperiş. După ce vei pleca, sora ta va prelua chiria apartamentului şi va găsi pe altcineva care să stea în camera eliberată de tine.

Familia ta e înstărită, dar nu din cale-afară. Nu e bogată după criteriile bogătaşilor şi, deşi tatăl tău e destul de generos încât să-ţi dea suficienţi bani ca să-ţi poţi plăti cheltuielile de bază, ai nevoie de mai mulţi pentru cărţile şi discurile pe care vrei să le cumperi, pentru filmele pe care vrei să le vezi, pentru ţigările pe care vrei să le fumezi, aşa că te apuci să-ţi cauţi o slujbă sezonieră. Sora ta şi-a găsit deja. E mai mare decât tine cu doar şaisprezece luni, dar interacţiunile ei cu lumea au fost dintotdeauna mai realiste şi mai prudente decât ale tale şi, la câteva zile după ce a aflat că va studia la Columbia şi va sta în acelaşi apartament cu tine, pe West 107th Street, s-a apucat să-şi caute o slujbă compatibilă cu interesele şi priceperile ei. Prin urmare, totul a fost aranjat din timp şi imediat ce a sosit la New York, a început să lucreze ca asistentă la o mare editură comercială din centrul oraşului. Tu, pe de altă parte, împrăştiat şi haotic cum eşti, ai amânat căutările până în ultimul moment şi, fiindcă te împotriveşti ideii de a petrece patruzeci de ore pe săptămână într-un birou, cu cravată la gât, accepţi prima oportunitate care ţi se prezintă. Un prieten a plecat din oraş pe perioada verii şi faci demersuri să-l înlocuieşti ca funcţionar la Biblioteca Butler din campusul Universităţii Columbia. Salariul e de două ori mai mic decât al surorii tale, dar te consolezi cu gândul că poţi să vii şi să pleci pe jos de la slujbă, ceea ce te va scuti de chinul de a te înghesui de două ori pe zi într-un vagon de metrou ticsit de navetişti transpiraţi.

Înainte de angajare eşti pus la probă. O bibliotecară cu experienţă îţi dă un vraf de fişe, poate optzeci, poate chiar o sută, fiecare conţinând titlul unei cărţi, numele autorului, anul publicării şi un număr decimal care indică unde trebuie pusă cartea pe raft. Bibliotecara e o femeie înaltă, pe la şaizeci de ani, cu o expresie severă. O anume domnişoară Greer, care te priveşte deja bănuitoare şi e hotărâtă să nu-ţi facă nici o concesie. Cum de abia te-a cunoscut şi n-are de unde să ştie cine eşti, îţi închipui că e la fel de bănuitoare cu toţi tinerii - din principiu, adică - şi că, prin urmare, atunci când se uită la tine nu te vede pe tine, ci doar un alt luptător de gherilă în războiul cu autoritatea, un insurgent nesupus care n-are nici un drept să pătrundă în sanctuarul bibliotecii ei şi să ceară de lucru. Acestea sunt vremurile în care trăieşti, vremurile în care trăiţi amândoi. Te învaţă să pui fişele în ordine şi înţelegi cât de mult vrea să dai greş, cât de fericită ar fi să-ţi respingă cererea de angajare şi, din moment ce tu îţi doreşti slujba cu aceeaşi ardoare cu care ea vrea să nu o capeţi, te asiguri că n-o să dai greş. După cinsprezece minute, îi înmânezi fişele. Femeia se aşază şi începe să le analizeze, una câte una, de la prima până la ultima şi, în timp ce te uiţi cum expresia sceptică de pe chipul ei se topeşte într-un soi de derută, îţi dai seama că te-ai descurcat bine. Faţa împietrită afişează un surâs minuscul. Îţi spune: Nimănui nu-i iese perfect. E prima oară în treizeci de ani când văd aşa ceva.

Lucrezi de la zece dimineaţa până la patru după-amiaza, de luni până vineri. Te-ai obişnuit să ajungi la timp, să intri cu pachetul de prânz într-o pungă de hârtie maro, în clădirea impunătoare proiectată de Mead, McKim şi White, ce imită pretenţios stilul clasic. Lăsând la o parte fastul şi îmbâcseala, clădirea te impresionează de fiecare dată prin grandoarea ei, însă ţi se pare că nota finală de stupiditate, cea mai mare ruşine, se regăseşte în numele morţilor iluştri dăltuite pe faţadă - Herodot, Homer, Platon, alături de mulţi alţii - şi în fiecare dimineaţă îţi imaginezi cât de diferit ar arăta biblioteca dacă ar fi împodobită cu alte nume: nume de muzicieni de jazz, de pildă (Fats Waller, Charlie Parker, Benny Goodman), de zeiţe ale marelui ecran din anii '40 (Ingrid Bergman, Hedy Lamarr, Gene Tierney), de jucători de baseball puţin cunoscuţi şi aproape căzuţi în uitare (Gus Zerniel, Wayne Terwilliger, Clyde Kluttz) sau, mai simplu, cu numele prietenilor tăi. Şi astfel îţi începi ziua. Intri pe uşa principală, greoaie, cu ornamentele ei de alamă lustruită, urci pe scara din marmură, arunci o privire la portretul lui Eisenhower (fost preşedinte al universităţii, apoi preşedintele care ţi-a dominat copilăria) şi pătrunzi într-o cămăruţă din dreapta recepţiei, unde îi spui bună dimineaţa domnului Goines, şeful tău, omuleţul cu ochelari de bufniţă şi burtă proeminentă, care îţi trasează sarcinile pentru ziua respectivă. În fond, ai doar două de îndeplinit. Fie trebuie să pui cărţile la loc pe rafturi, fie să le trimiţi pe cele de abia solicitate la biroul principal de împrumuturi, unde ajung cu un ascensor de serviciu de la unul dintre etajele superioare. Fiecare sarcină are avantajele şi dezavantajele ei, ambele putând fi lejer îndeplinite de orice om înzestrat cu capacitatea mentală a unei musculiţe.

Când aşezi cărţile pe rafturi, trebuie să verifici şi apoi să verifici iar ca numărul decimal de pe cartea pe care o pui pe raft să fie cu o liniuţă deasupra cărţii din stânga şi tot cu o liniuţă sub cartea din dreapta. Cărţile se încarcă pe un cărucior de lemn cu patru roţi, cam între cincizeci şi o sută de exemplare la fiecare aşezare pe raft, şi, în timp ce-ţi împingi căruciorul pe culoarele labirintice, eşti singur, întotdeauna singur, din moment ce aici n-au voie decât angajaţii bibliotecii şi singura persoană pe care o vei vedea vreodată va fi unul dintre ceilalţi curieri, aşezat la biroul din faţa ascensorului de serviciu. Toate etajele sunt identice: spaţii uriaşe, fără ferestre, umplute cu rânduri-rânduri de rafturi înalte, din metal cenuşiu, toate pline ochi de cărţi, mii de cărţi, zeci de mii de cărţi, sute de mii de cărţi, un milion de cărţi şi uneori până şi tu, care iubeşti cărţile mai mult decât oricine, eşti stupefiat, neliniştit, ba chiar dezgustat atunci când te gândeşti câte miliarde de cuvinte, câte trilioane de cuvinte se găsesc în acele cărţi. În fiecare zi te izolezi de lume ore în şir, omorându-ţi timpul în acel loc pe care ai ajuns să-l consideri o bulă fără aer sau, mai bine spus, cu aer mort, aer care nu s-a mai clintit de secole întregi, iar în acea atmosferă înăbuşitoare, te simţi adesea toropit, anesteziat până la limita alunecării în semi-conştienţă, luptându-te cu impulsul de a te întinde pe jos şi de a adormi.

Totuşi, sarcina de a aranja cărţi pe rafturi conduce adesea la descoperiri neaşteptate, ridicându-ţi pentru o clipă vălul de plictiseală care te înfăşoară. Ca atunci când dai peste o ediţie din 1670 din Paradisul pierdut, de pildă. Nu e ediţia princeps din 1667, dar e pe-aproape. E un exemplar ieşit din tipar în timpul vieţii lui Milton, o carte pe care se prea poate ca poetul s-o fi ţinut în mână şi te minunezi că acest volum preţios nu e încuiat pe undeva, într-un seif cu temperatură controlată, destinat cărţilor rare, ci zace mai departe la îndemână, în atmosfera mucegăită de pe rafturi. De ce e atât de importantă pentru tine această descoperire, de ce îţi tremură mâinile când deschizi cartea şi începi s-o răsfoieşti? Fiindcă ţi-ai petrecut ultimele luni cufundat în John Milton, studiindu-l mai îndeaproape decât pe orice alt poet pe care l-ai citit vreodată. În timpul primăverii chinuitoare a lui Rudolf Born, ai fost unul dintre cei câţiva studenţi înscrişi la cursul lui Edward Tayler, renumitul curs despre Milton predat de cel mai bun profesor pe care l-ai avut tot anul; ai asistat atât la cursuri, cât şi la seminarii, ai răzbit prin Areopagitica, Paradise Lost, Paradise Regained, Samson Agonistes şi printr-o mulţime de opere mai scurte, iar acum când ai ajuns să-l adori pe Milton şi să-l aşezi mai presus de toţi ceilalţi poeţi ai epocii sale, te simţi copleşit imediat de un val de fericire când dai peste această carte, veche de trei sute de ani, în timp ce-ţi faci rondurile lugubre de stivuitor în depozitul Bibliotecii Butler.

Din păcate însă, aceste momente de fericire nu au loc prea des. Nu că ai fi din cale-afară de nefericit cu slujba de la bibliotecă, dar pe măsură ce timpul trece şi orele petrecute acolo se adună, îţi e din ce în ce mai greu să te concentrezi la ceea ce ar trebui să faci, indiferent care ţi-ar fi obligaţiile. De fiecare dată când păşeşti printre rafturile tăcute te năpădeşte o senzaţie de irealitate, o senzaţie că nu te afli acolo aievea, că eşti prizonierul unui trup care a încetat să-ţi mai aparţină. Şi astfel, într-o după-amiază, la doar două săptămâni după ce ţi-ai obţinut postul cu singurul punctaj perfect din istoria curierilor de bibliotecă, în timp ce faci încă o incursiune printre rafturi, lucrând pe un culoar de istorie medievală germană, tragi o sperietură soră cu moartea când cineva te bate pe umăr. Te întorci instinctiv pe călcâie să-i ceri socoteală celui care te-a atins - fără îndoială cineva care s-a strecurat neobservat în zona interzisă publicului ca să asalteze şi/sau să jefuiască prima victimă care-i iese în cale -, însă, spre uşurarea ta, dai cu ochii de domnul Goines, care te priveşte cu o expresie tristă pe chip. Fără să scoată o vorbă, îşi ridică mâna dreaptă în aer, îşi îndoaie degetul arătător înspre tine şi, cu un gest nerăbdător şi nesigur, îţi face semn să-l urmezi. Omuleţul merge legănat de-a lungul coridorului, trece de un rând de rafturi, apoi de al doilea şi o ia din nou la dreapta pe un coridor de istorie medievală franceză. Te-ai aflat pe acest coridor, cu căruciorul tău, în urmă cu numai douăzeci de minute, aşezând pe rafturi mai multe cărţi despre viaţa din Normandia secolului al X-lea, şi în mod sigur domnul Goines se îndreaptă tocmai spre locul unde ai lucrat mai devreme. Îţi face semn spre raft şi spune: Ia uite aici, iar tu te apleci şi te uiţi. La început, nu observi nimic neobişnuit, dar apoi domnul Goines extrage două cărţi de pe raft, două cărţi aflate la o distanţă de vreo treizeci de centimetri, despărţite de trei-patru volume. Şeful îţi vâră cărţile în faţă, arătându-ţi că vrea să citeşti numerele decimale lipite pe cotoare, şi de-abia atunci îţi dai seama ce greşeală ai făcut. Ai inversat locul cărţilor, punând-o pe prima acolo unde ar fi trebuit să fie a doua şi pe a doua în locul primei. Te rog, zice domnul Goines, pe un ton cam arogant, să nu se mai repete. Dacă pui o carte unde nu trebuie, s-ar putea rătăci vreo douăzeci de ani sau mai mult, poate chiar pentru totdeauna.

E o chestiune neînsemnată poate dar te simţi umilit de propria neglijenţă. Nu că respectivele cărţi s-ar fi putut rătăci (că doar erau pe acelaşi raft, la urma urmei, la o distanţă de numai câţiva centimetri), dar înţelegi ce vrea să spună domnul Goines. Aşa că, deşi te zbârleşti la auzul tonului dispreţuitor cu care îţi vorbeşte, îţi ceri scuze şi promiţi ca pe viitor să fii mai atent. Îţi spui în sinea ta: douăzeci de ani! Pentru totdeauna! Această idee te năuceşte. Pui un lucru unde nu trebuie şi, deşi acel lucru se află tot acolo - la o adică, chiar sub nasul tău - din acel moment poate dispărea cu totul.

Te întorci la cărucior şi-ţi reiei aşezarea cărţilor pe rafturile de istorie medievală germană. Până acum n-ai ştiut că eşti spionat. Cele întâmplate te scârbesc şi-ţi spui că trebuie să ai grijă, să fii atent, să nu mai iei niciodată lucrurile de-a gata, nici măcar în incinta inofensivă şi soporifică a unei biblioteci universitare.

*
Ce crezi, Adam? te întreabă sora ta. Să mergem acasă în weekend, sau să stăm aici şi suportăm atmosfera din New York?

Hai să stăm, îi răspunzi tu, gândindu-te la drumul cu autobuzul până în New Jersey şi la orele lungi pe care ar trebui să le petreci stând de vorbă cu părinţii tăi. Dacă se face prea cald în apartament, putem să ne ducem la film, îi zici. Rulează nişte filme bune la New Yorker şi Thalia sâmbătă şi duminică, unde putem să ne mai răcorim de la aerul condiţionat.

E început de iulie, iar tu şi sora ta locuiţi împreună de două săptămâni. Din moment ce toţi prietenii tăi au dispărut peste vară, Gwyn e singura persoană - fără a-i pune la socoteală pe cei cu care te întâlneşti la bibliotecă, dar aceia nu contează prea mult - cu care mai interacţionezi. Deocamdată n-ai nici o iubită (Margot a fost ultima femeie cu care te-ai culcat), iar sora ta tocmai s-a despărţit de tânărul profesor cu care a avut o relaţie de un an şi jumătate. Prin urmare, nu vă aveţi decât unul pe celălalt ca să vă ţineţi de urât, lucru care pe tine nu te deranjează deloc şi, una peste alta, eşti mai mult decât mulţumit de felul cum s-au aranjat lucrurile de când s-a mutat cu tine. Te simţi în largul tău în prezenţa ei, cu ea poţi să discuţi mai deschis decât cu oricie altcineva, iar relaţia voastră e uimitor de lipsită de conflicte. Din când în când, se supără pe tine fiindcă uiţi să speli vasele sau laşi totul vraişte în baie, dar de fiecare dată când dai greş pe frontul casnic, promiţi să-ţi îndrepţi obiceiurile proaste şi, puţin câte puţin, ai făcut progrese.

Aşadar, e un aranjament favorabil, exact aşa cum ţi-ai închipuit că o să fie atunci când i l-ai propus, iar acum, când începi să-ţi pierzi încet minţile la slujba din Castelul Somnului, îţi dai seama că prezenţa surorii tale în apartament te ajută negreşit să n-o iei razna, că ea, mai mult decât oricine, are puterea să-ţi risipească disperarea pe care o aduni în tine. Pe de altă parte, faptul că sunteţi din nou împreună a produs nişte efecte stranii, consecinţe pe care nu le-ai anticipat astă primăvară, când aţi discutat despre posibilitatea de a vă uni forţele. Acum te întrebi cum de-ai putut să fii aşa de orb. Tu şi Gwyn sunteţi frate şi soră, faceţi parte din aceeaşi familie şi, prin urmare, e cât se poate de firesc ca, în cursul conversaţiilor voastre intime, să tot reapară subiecte legate de familie - comentarii despre părinţii voştri, trimiteri la trecut, amintiri despre detalii neînsemnate din copilărie - şi, fiindcă aceste subiecte au fost dezbătute atât de des în săptămânile pe care le-aţi petrecut împreună, te trezeşti că te gândeşti la părinţi chiar şi când eşti singur. Nu vrei să te gândeşti la ei, dar o faci. Ţi-ai petrecut ultimii doi ani făcând eforturi conştiente de a-ţi evita părinţii, făcând tot posibilul ca să-i ţii la distanţă şi nu te-ai întors la Westfield dacă nu era şi Gwyn urma să fie acolo. Îţi iubeşti şi acum părinţii, dar nu-ţi mai place de ei prea mult. Ai ajuns la această concluzie după ce sora ta a plecat la facultate, lăsându-te singur cu ei în ultimii doi ani de liceu, iar când ţi-a venit şi ţie rândul să te duci la facultate, te-ai simţit de parcă ai fi scăpat din închisoare. Nu că te-ai mândri cu aceste sentimente - de fapt, răceala şi lipsa ta de compasiune te revoltă şi te îngrozesc - şi îţi reproşezi tot timpul că accepţi bani de la tatăl tău, care te întreţine şi-ţi plăteşte taxele de şcolarizare, dar trebuie să mergi la facultate ca să te îndepărtezi de el şi de mama ta şi, din moment ce n-ai bani şi din moment ce tatăl tău câştigă prea mult ca să îndeplineşti condiţiile necesare pentru a cere o bursă, ce altă opţiune îţi rămâne decât să te bălăceşti în infamia unei poziţii făţarnice? Aşa că fugi, iar în timp ce fugi îţi dai seama că fugi ca din puşcă şi, dacă nu te vei ţine departe de părinţi, vei începe să te veştejeşti şi să mori, aşa cum a murit şi fratele tău Andy când s-a înecat în Lacul Echo pe 10 august 1957, acel lac micuţ din New Jersey, cu nume straniu şi potrivit, fiindcă şi Echo (Trimitere la mitul lui Echo, nimfa care s-a îndrăgostit de Narcis şi, fiindcă acesta n-o iubea, s-a ofilit văzând cu ochii şi n-a mai rămas din ea decât glasul - ecoul. - nota traducătorului) s-a ofilit şi a murit, iar după ce scumpul ei Narcis s-a înecat, n-a mai rămas altceva din ea decât un morman de oase şi tânguirea vocii ei rupte de trup, dar nepieritoare.

În cea de-a treia zi de şedere la lac, pe la ora şase dimineaţa, când mama ta încă dormea în camera ei, lui Andy i-a venit ideea să se ducă să înoate singur. Înainte să iasă din casă, aventurierul de şapte ani a zăbovit să scrie următorul mesaj scurt şi semianalfabet: Dagă mama, io snt în lac Pup Andy, după care a ieşit tiptil din cabană, a sărit în apă şi s-a înecat. Io snt în lac.

0 comentarii

Publicitate

Sus