Invizibil

Paul Auster este unul dintre cei mai importanți și mai traduși scriitori americani contemporani, s-a născut în Newark, New Jersey, în 1947. După încheierea studiilor la Columbia University, în 1970, Auster se mută în Franța, unde traduce din operele lui Mallarmé și Sartre, însă debutul și-l face după întoarcerea în America. Auster își dobândește notorietatea cu The New York Trilogy (1985), urmată de In the Country of Last Things (1987), Moon Palace (1989), The Music of Chance (1990), Leviathan (1992), Mr. Vertigo (1994), The Book of Illusions (2002), Oracle Night (2003), Brooklyn Folies (2007). Paul Auster este autorul unor volume de memorii, al unei colecții de eseuri și al câtorva volume de poeme. Este, de asemenea, scenarist (filmul Smoke după povestirea sa Auggie Wren's Christmas Story a fost premiat la Festivalul de Film de la Berlin în 1995) și regizor (realizează Blue in the Face împreună cu Wayne Wang). Invizibil (Invisible, 2009) este cea mai recentă carte a sa. În 2007, la Editura Univers apărut Trilogia New York-ului.

Paul Auster, un adevărat magician al cuvintelor, face o nouă demonstrație de virtuozitate artistică în cel mai recent roman al său, Invizibil (2009). Povestea începe în New York, în primăvara lui 1967, când Adam Walker, un student american cu aspirații de poet, îi cunoaște pe Rudolf Born, un francez enigmatic, și pe Margot, iubita lui, o femeie tăcută, seducătoare și misterioasă, cu care, înfiripă o relație cel puțin stranie. Poveștile personale ale celor trei ne poartă prin timp, din 1967 în 2007, și prin spațiu, din New York, în Paris și apoi în Caraibe. Un roman despre tinerețea revoltată și pătimașă, despre iubire și dorință și despre granița subțire care delimitează fantezia de realitate.

"Probabil cel mai bun roman al lui Auster de până acum." (Kirkus Reviews)


Primăvara se preface în vară. Pentru tine e vara de după primăvara lui Rudolf Born, dar pentru restul lumii e vara Războiului de Șase Zile, vara conflictelor rasiale desfășurate în peste o sută de orașe americane, Vara Dragostei (Summer of Love, vara anului 1967, festival desfășurat în San Francisco, unde s-au adunat câteva sute de mii de oameni ca să sărbătorească nașterea unei noi contraculturi: curentul hippie - nota traducătorului). Ai douăzeci de ani și tocmai ai terminat anul doi de facultate. Când izbucnește războiul în Orientul Mijlociu, te gândești să te înrolezi în armata israeliană și să te faci soldat, deși ești pacifist convins și n-ai manifestat niciodată vreun interes față de sionism, dar înainte să apuci să iei o decizie și să-ți faci planuri, războiul se termină pe neașteptate, iar tu rămâi la New York.

Totuși, simți un impuls puternic de a pleca din țară, de a te afla oriunde, numai unde te afli acum nu, așa că te-ai dus deja la decan și i-ai spus că vrei să te înscrii în programul de studii în străinătate pentru studenții din anul trei (după o lungă discuție cu tatăl tău, care și-a dat acordul, fără tragere de inimă). Ai ales Parisul. Nu te duci acolo doar pentru că-ți place Parisul, pe care l-ai văzut prima oară în urmă cu două veri, ci fiindcă vrei să-ți perfecționezi franceza, care acum e acceptabilă, dar s-ar putea îmbunătăți. Știi prea bine că Born se află la Paris, sau cel puțin așa presupui, dar cântărești în minte șansele de a te întâlni cu el și ți se par prea slabe. Și, dacă s-ar produce un asemenea eveniment, te simți pregătit să-i faci față într-o manieră adecvată împrejurărilor. Cât de greu ți-ar fi să întorci capul și să treci pe lângă el? În orice caz, asta îți spui în sinea ta, însă în adâncul adâncurilor tale, îți închipui scene în care nu-ți întorci capul, în care îi ceri socoteală în mijlocul străzii și-l sugrumi până-l omori cu mâinile goale.

Locuiești într-un apartament cu două camere dintr-o clădire de pe West 107^th Street, între Broadway și Amsterdam Avenue. Colegul tău de cameră tocmai a absolvit și pleacă din oraș și, fiindcă ai nevoie de încă cineva cu care să împarți cheltuielile, ai invitat-o pe sora ta să se mute în celălalt dormitor, căci, din fericire, anii la Vassar s-au terminat și ea se pregătește să-și înceapă studiile de licență la secția de engleză de la Universitatea Columbia. Ai fost dintotdeauna apropiat de sora ta. Cei mai buni prieteni, conspiratori, protectori obsedați ai memoriei fratelui vostru mort, colegi de studii de literatură, confidenți, și ești încântat de acest aranjament. E doar pe perioada verii, desigur, din moment ce în septembrie o s-o ștergi la Paris, dar veți sta împreună o parte din iunie și pe tot iulie și august. Pentru prima dată după mulți ani veți sta sub același acoperiș. După ce vei pleca, sora ta va prelua chiria apartamentului și va găsi pe altcineva care să stea în camera eliberată de tine.

Familia ta e înstărită, dar nu din cale-afară. Nu e bogată după criteriile bogătașilor și, deși tatăl tău e destul de generos încât să-ți dea suficienți bani ca să-ți poți plăti cheltuielile de bază, ai nevoie de mai mulți pentru cărțile și discurile pe care vrei să le cumperi, pentru filmele pe care vrei să le vezi, pentru țigările pe care vrei să le fumezi, așa că te apuci să-ți cauți o slujbă sezonieră. Sora ta și-a găsit deja. E mai mare decât tine cu doar șaisprezece luni, dar interacțiunile ei cu lumea au fost dintotdeauna mai realiste și mai prudente decât ale tale și, la câteva zile după ce a aflat că va studia la Columbia și va sta în același apartament cu tine, pe West 107^th Street, s-a apucat să-și caute o slujbă compatibilă cu interesele și priceperile ei. Prin urmare, totul a fost aranjat din timp și imediat ce a sosit la New York, a început să lucreze ca asistentă la o mare editură comercială din centrul orașului. Tu, pe de altă parte, împrăștiat și haotic cum ești, ai amânat căutările până în ultimul moment și, fiindcă te împotrivești ideii de a petrece patruzeci de ore pe săptămână într-un birou, cu cravată la gât, accepți prima oportunitate care ți se prezintă. Un prieten a plecat din oraș pe perioada verii și faci demersuri să-l înlocuiești ca funcționar la Biblioteca Butler din campusul Universității Columbia. Salariul e de două ori mai mic decât al surorii tale, dar te consolezi cu gândul că poți să vii și să pleci pe jos de la slujbă, ceea ce te va scuti de chinul de a te înghesui de două ori pe zi într-un vagon de metrou ticsit de navetiști transpirați.

Înainte de angajare ești pus la probă. O bibliotecară cu experiență îți dă un vraf de fișe, poate optzeci, poate chiar o sută, fiecare conținând titlul unei cărți, numele autorului, anul publicării și un număr decimal care indică unde trebuie pusă cartea pe raft. Bibliotecara e o femeie înaltă, pe la șaizeci de ani, cu o expresie severă. O anume domnișoară Greer, care te privește deja bănuitoare și e hotărâtă să nu-ți facă nici o concesie. Cum de abia te-a cunoscut și n-are de unde să știe cine ești, îți închipui că e la fel de bănuitoare cu toți tinerii - din principiu, adică - și că, prin urmare, atunci când se uită la tine nu te vede pe tine, ci doar un alt luptător de gherilă în războiul cu autoritatea, un insurgent nesupus care n-are nici un drept să pătrundă în sanctuarul bibliotecii ei și să ceară de lucru. Acestea sunt vremurile în care trăiești, vremurile în care trăiți amândoi. Te învață să pui fișele în ordine și înțelegi cât de mult vrea să dai greș, cât de fericită ar fi să-ți respingă cererea de angajare și, din moment ce tu îți dorești slujba cu aceeași ardoare cu care ea vrea să nu o capeți, te asiguri că n-o să dai greș. După cinsprezece minute, îi înmânezi fișele. Femeia se așază și începe să le analizeze, una câte una, de la prima până la ultima și, în timp ce te uiți cum expresia sceptică de pe chipul ei se topește într-un soi de derută, îți dai seama că te-ai descurcat bine. Fața împietrită afișează un surâs minuscul. Îți spune: Nimănui nu-i iese perfect. E prima oară în treizeci de ani când văd așa ceva.

Lucrezi de la zece dimineața până la patru după-amiaza, de luni până vineri. Te-ai obișnuit să ajungi la timp, să intri cu pachetul de prânz într-o pungă de hârtie maro, în clădirea impunătoare proiectată de Mead, McKim și White, ce imită pretențios stilul clasic. Lăsând la o parte fastul și îmbâcseala, clădirea te impresionează de fiecare dată prin grandoarea ei, însă ți se pare că nota finală de stupiditate, cea mai mare rușine, se regăsește în numele morților iluștri dăltuite pe fațadă - Herodot, Homer, Platon, alături de mulți alții - și în fiecare dimineață îți imaginezi cât de diferit ar arăta biblioteca dacă ar fi împodobită cu alte nume: nume de muzicieni de jazz, de pildă (Fats Waller, Charlie Parker, Benny Goodman), de zeițe ale marelui ecran din anii '40 (Ingrid Bergman, Hedy Lamarr, Gene Tierney), de jucători de baseball puțin cunoscuți și aproape căzuți în uitare (Gus Zerniel, Wayne Terwilliger, Clyde Kluttz) sau, mai simplu, cu numele prietenilor tăi. Și astfel îți începi ziua. Intri pe ușa principală, greoaie, cu ornamentele ei de alamă lustruită, urci pe scara din marmură, arunci o privire la portretul lui Eisenhower (fost președinte al universității, apoi președintele care ți-a dominat copilăria) și pătrunzi într-o cămăruță din dreapta recepției, unde îi spui bună dimineața domnului Goines, șeful tău, omulețul cu ochelari de bufniță și burtă proeminentă, care îți trasează sarcinile pentru ziua respectivă. În fond, ai doar două de îndeplinit. Fie trebuie să pui cărțile la loc pe rafturi, fie să le trimiți pe cele de abia solicitate la biroul principal de împrumuturi, unde ajung cu un ascensor de serviciu de la unul dintre etajele superioare. Fiecare sarcină are avantajele și dezavantajele ei, ambele putând fi lejer îndeplinite de orice om înzestrat cu capacitatea mentală a unei musculițe.

Când așezi cărțile pe rafturi, trebuie să verifici și apoi să verifici iar ca numărul decimal de pe cartea pe care o pui pe raft să fie cu o liniuță deasupra cărții din stânga și tot cu o liniuță sub cartea din dreapta. Cărțile se încarcă pe un cărucior de lemn cu patru roți, cam între cincizeci și o sută de exemplare la fiecare așezare pe raft, și, în timp ce-ți împingi căruciorul pe culoarele labirintice, ești singur, întotdeauna singur, din moment ce aici n-au voie decât angajații bibliotecii și singura persoană pe care o vei vedea vreodată va fi unul dintre ceilalți curieri, așezat la biroul din fața ascensorului de serviciu. Toate etajele sunt identice: spații uriașe, fără ferestre, umplute cu rânduri-rânduri de rafturi înalte, din metal cenușiu, toate pline ochi de cărți, mii de cărți, zeci de mii de cărți, sute de mii de cărți, un milion de cărți și uneori până și tu, care iubești cărțile mai mult decât oricine, ești stupefiat, neliniștit, ba chiar dezgustat atunci când te gândești câte miliarde de cuvinte, câte trilioane de cuvinte se găsesc în acele cărți. În fiecare zi te izolezi de lume ore în șir, omorându-ți timpul în acel loc pe care ai ajuns să-l consideri o bulă fără aer sau, mai bine spus, cu aer mort, aer care nu s-a mai clintit de secole întregi, iar în acea atmosferă înăbușitoare, te simți adesea toropit, anesteziat până la limita alunecării în semi-conștiență, luptându-te cu impulsul de a te întinde pe jos și de a adormi.

Totuși, sarcina de a aranja cărți pe rafturi conduce adesea la descoperiri neașteptate, ridicându-ți pentru o clipă vălul de plictiseală care te înfășoară. Ca atunci când dai peste o ediție din 1670 din Paradisul pierdut, de pildă. Nu e ediția princeps din 1667, dar e pe-aproape. E un exemplar ieșit din tipar în timpul vieții lui Milton, o carte pe care se prea poate ca poetul s-o fi ținut în mână și te minunezi că acest volum prețios nu e încuiat pe undeva, într-un seif cu temperatură controlată, destinat cărților rare, ci zace mai departe la îndemână, în atmosfera mucegăită de pe rafturi. De ce e atât de importantă pentru tine această descoperire, de ce îți tremură mâinile când deschizi cartea și începi s-o răsfoiești? Fiindcă ți-ai petrecut ultimele luni cufundat în John Milton, studiindu-l mai îndeaproape decât pe orice alt poet pe care l-ai citit vreodată. În timpul primăverii chinuitoare a lui Rudolf Born, ai fost unul dintre cei câțiva studenți înscriși la cursul lui Edward Tayler, renumitul curs despre Milton predat de cel mai bun profesor pe care l-ai avut tot anul; ai asistat atât la cursuri, cât și la seminarii, ai răzbit prin Areopagitica, Paradise Lost, Paradise Regained, Samson Agonistes și printr-o mulțime de opere mai scurte, iar acum când ai ajuns să-l adori pe Milton și să-l așezi mai presus de toți ceilalți poeți ai epocii sale, te simți copleșit imediat de un val de fericire când dai peste această carte, veche de trei sute de ani, în timp ce-ți faci rondurile lugubre de stivuitor în depozitul Bibliotecii Butler.

Din păcate însă, aceste momente de fericire nu au loc prea des. Nu că ai fi din cale-afară de nefericit cu slujba de la bibliotecă, dar pe măsură ce timpul trece și orele petrecute acolo se adună, îți e din ce în ce mai greu să te concentrezi la ceea ce ar trebui să faci, indiferent care ți-ar fi obligațiile. De fiecare dată când pășești printre rafturile tăcute te năpădește o senzație de irealitate, o senzație că nu te afli acolo aievea, că ești prizonierul unui trup care a încetat să-ți mai aparțină. Și astfel, într-o după-amiază, la doar două săptămâni după ce ți-ai obținut postul cu singurul punctaj perfect din istoria curierilor de bibliotecă, în timp ce faci încă o incursiune printre rafturi, lucrând pe un culoar de istorie medievală germană, tragi o sperietură soră cu moartea când cineva te bate pe umăr. Te întorci instinctiv pe călcâie să-i ceri socoteală celui care te-a atins - fără îndoială cineva care s-a strecurat neobservat în zona interzisă publicului ca să asalteze și/sau să jefuiască prima victimă care-i iese în cale -, însă, spre ușurarea ta, dai cu ochii de domnul Goines, care te privește cu o expresie tristă pe chip. Fără să scoată o vorbă, își ridică mâna dreaptă în aer, își îndoaie degetul arătător înspre tine și, cu un gest nerăbdător și nesigur, îți face semn să-l urmezi. Omulețul merge legănat de-a lungul coridorului, trece de un rând de rafturi, apoi de al doilea și o ia din nou la dreapta pe un coridor de istorie medievală franceză. Te-ai aflat pe acest coridor, cu căruciorul tău, în urmă cu numai douăzeci de minute, așezând pe rafturi mai multe cărți despre viața din Normandia secolului al X-lea, și în mod sigur domnul Goines se îndreaptă tocmai spre locul unde ai lucrat mai devreme. Îți face semn spre raft și spune: Ia uite aici, iar tu te apleci și te uiți. La început, nu observi nimic neobișnuit, dar apoi domnul Goines extrage două cărți de pe raft, două cărți aflate la o distanță de vreo treizeci de centimetri, despărțite de trei-patru volume. Șeful îți vâră cărțile în față, arătându-ți că vrea să citești numerele decimale lipite pe cotoare, și de-abia atunci îți dai seama ce greșeală ai făcut. Ai inversat locul cărților, punând-o pe prima acolo unde ar fi trebuit să fie a doua și pe a doua în locul primei. Te rog, zice domnul Goines, pe un ton cam arogant, să nu se mai repete. Dacă pui o carte unde nu trebuie, s-ar putea rătăci vreo douăzeci de ani sau mai mult, poate chiar pentru totdeauna.

E o chestiune neînsemnată poate dar te simți umilit de propria neglijență. Nu că respectivele cărți s-ar fi putut rătăci (că doar erau pe același raft, la urma urmei, la o distanță de numai câțiva centimetri), dar înțelegi ce vrea să spună domnul Goines. Așa că, deși te zbârlești la auzul tonului disprețuitor cu care îți vorbește, îți ceri scuze și promiți ca pe viitor să fii mai atent. Îți spui în sinea ta: douăzeci de ani! Pentru totdeauna! Această idee te năucește. Pui un lucru unde nu trebuie și, deși acel lucru se află tot acolo - la o adică, chiar sub nasul tău - din acel moment poate dispărea cu totul.

Te întorci la cărucior și-ți reiei așezarea cărților pe rafturile de istorie medievală germană. Până acum n-ai știut că ești spionat. Cele întâmplate te scârbesc și-ți spui că trebuie să ai grijă, să fii atent, să nu mai iei niciodată lucrurile de-a gata, nici măcar în incinta inofensivă și soporifică a unei biblioteci universitare.

Ce crezi, Adam? te întreabă sora ta. Să mergem acasă în weekend, sau să stăm aici și suportăm atmosfera din New York?

Hai să stăm, îi răspunzi tu, gândindu-te la drumul cu autobuzul până în New Jersey și la orele lungi pe care ar trebui să le petreci stând de vorbă cu părinții tăi. Dacă se face prea cald în apartament, putem să ne ducem la film, îi zici. Rulează niște filme bune la New Yorker și Thalia sâmbătă și duminică, unde putem să ne mai răcorim de la aerul condiționat.

E început de iulie, iar tu și sora ta locuiți împreună de două săptămâni. Din moment ce toți prietenii tăi au dispărut peste vară, Gwyn e singura persoană - fără a-i pune la socoteală pe cei cu care te întâlnești la bibliotecă, dar aceia nu contează prea mult - cu care mai interacționezi. Deocamdată n-ai nici o iubită (Margot a fost ultima femeie cu care te-ai culcat), iar sora ta tocmai s-a despărțit de tânărul profesor cu care a avut o relație de un an și jumătate. Prin urmare, nu vă aveți decât unul pe celălalt ca să vă țineți de urât, lucru care pe tine nu te deranjează deloc și, una peste alta, ești mai mult decât mulțumit de felul cum s-au aranjat lucrurile de când s-a mutat cu tine. Te simți în largul tău în prezența ei, cu ea poți să discuți mai deschis decât cu oricie altcineva, iar relația voastră e uimitor de lipsită de conflicte. Din când în când, se supără pe tine fiindcă uiți să speli vasele sau lași totul vraiște în baie, dar de fiecare dată când dai greș pe frontul casnic, promiți să-ți îndrepți obiceiurile proaste și, puțin câte puțin, ai făcut progrese.

Așadar, e un aranjament favorabil, exact așa cum ți-ai închipuit că o să fie atunci când i l-ai propus, iar acum, când începi să-ți pierzi încet mințile la slujba din Castelul Somnului, îți dai seama că prezența surorii tale în apartament te ajută negreșit să n-o iei razna, că ea, mai mult decât oricine, are puterea să-ți risipească disperarea pe care o aduni în tine. Pe de altă parte, faptul că sunteți din nou împreună a produs niște efecte stranii, consecințe pe care nu le-ai anticipat astă primăvară, când ați discutat despre posibilitatea de a vă uni forțele. Acum te întrebi cum de-ai putut să fii așa de orb. Tu și Gwyn sunteți frate și soră, faceți parte din aceeași familie și, prin urmare, e cât se poate de firesc ca, în cursul conversațiilor voastre intime, să tot reapară subiecte legate de familie - comentarii despre părinții voștri, trimiteri la trecut, amintiri despre detalii neînsemnate din copilărie - și, fiindcă aceste subiecte au fost dezbătute atât de des în săptămânile pe care le-ați petrecut împreună, te trezești că te gândești la părinți chiar și când ești singur. Nu vrei să te gândești la ei, dar o faci. Ți-ai petrecut ultimii doi ani făcând eforturi conștiente de a-ți evita părinții, făcând tot posibilul ca să-i ții la distanță și nu te-ai întors la Westfield dacă nu era și Gwyn urma să fie acolo. Îți iubești și acum părinții, dar nu-ți mai place de ei prea mult. Ai ajuns la această concluzie după ce sora ta a plecat la facultate, lăsându-te singur cu ei în ultimii doi ani de liceu, iar când ți-a venit și ție rândul să te duci la facultate, te-ai simțit de parcă ai fi scăpat din închisoare. Nu că te-ai mândri cu aceste sentimente - de fapt, răceala și lipsa ta de compasiune te revoltă și te îngrozesc - și îți reproșezi tot timpul că accepți bani de la tatăl tău, care te întreține și-ți plătește taxele de școlarizare, dar trebuie să mergi la facultate ca să te îndepărtezi de el și de mama ta și, din moment ce n-ai bani și din moment ce tatăl tău câștigă prea mult ca să îndeplinești condițiile necesare pentru a cere o bursă, ce altă opțiune îți rămâne decât să te bălăcești în infamia unei poziții fățarnice? Așa că fugi, iar în timp ce fugi îți dai seama că fugi ca din pușcă și, dacă nu te vei ține departe de părinți, vei începe să te veștejești și să mori, așa cum a murit și fratele tău Andy când s-a înecat în Lacul Echo pe 10 august 1957, acel lac micuț din New Jersey, cu nume straniu și potrivit, fiindcă și Echo (Trimitere la mitul lui Echo, nimfa care s-a îndrăgostit de Narcis și, fiindcă acesta n-o iubea, s-a ofilit văzând cu ochii și n-a mai rămas din ea decât glasul - ecoul. - nota traducătorului) s-a ofilit și a murit, iar după ce scumpul ei Narcis s-a înecat, n-a mai rămas altceva din ea decât un morman de oase și tânguirea vocii ei rupte de trup, dar nepieritoare.

În cea de-a treia zi de ședere la lac, pe la ora șase dimineața, când mama ta încă dormea în camera ei, lui Andy i-a venit ideea să se ducă să înoate singur. Înainte să iasă din casă, aventurierul de șapte ani a zăbovit să scrie următorul mesaj scurt și semianalfabet: Dagă mama, io snt în lac Pup Andy, după care a ieșit tiptil din cabană, a sărit în apă și s-a înecat. Io snt în lac.