Bariera Vergului sau Viaţa unui băiat de Bucureşti

Povestindu-se, la 70 de ani, Gheorghe Parusi îşi continuă, deloc surprinzător, opera de cronograf: mai întîi Cronica Bucureştilor, întocmită de el din document şi sentiment, apoi Cronologia Bucureştilor (20 septembrie 1459-31 decembrie 1989), iar acum propria lui "istorie" în date, trăiri şi fotografii. Omul acesta e chiar o părticică a Capitalei - iar dacă s-a plimbat cîţiva ani şi prin ţară, a fost numai pentru a se simţi şi mai bucureştean.

Uzînd din plin de modestia hîtră şi dibace a mahalalei Vergului, dar şi de rigoarea filologului devenit profesor de română şi bibliotecar al Academiei, relatează tocmai acele decenii despre care din ce în ce mai mulţi deja cer lămuriri. Aflăm cum puteai să te aperi de ce era mai rău după 1945 ocolind, adaptîndu-te, rezistînd, alegîndu-ţi bucuriile şi tovărăşiile sincere. Cu cît mai puţine iluzii, dar nu fără speranţă, cu omenie, cu mult umor şi cu o credinţă discretă în datorie şi în lucrul bine făcut... dacă tot te-ai apucat de el.
O fermecătoare cronică a unui localnic devotat.


Curtea din Frunzei 25 a fost şi primul loc de joacă al copilăriei mele, locul primelor descoperiri şi al primelor bucurii. Şi al primelor admonestări, desigur, căci oamenii Barierei n-au timp să le dea explicaţii pe îndelete copiilor atunci cînd aceştia calcă în străchini: înveţi ce e bine şi ce e rău "din mers", ba dintr-un cuvînt, ba dintr-o palmă sau mai multe, după caz, iar după un timp, cînd cuvintele şi palmele s-au adunat destule şi cu folos, te trezeşti tobă de învăţătură. Abia după aceea vine şcoala, ca să le pună ea capac la toate. Dar e bună şi ea la ceva - te ajută să pui ordine în cele învăţate, dacă s-a lipit ceva de tine, căci, dacă nu s-a lipit, pînă şi Cuvîntul a fost de pomană, ca să nu mai zic palmele.

După ce am trecut de cinci-şase ani, strada a fost noul loc de joacă, acolo mi-am făcut prietenii, acolo am început să ies în lume. Dacă astăzi m-ar întreba cineva cum i-am cunoscut pe Sandu, pe Petrişor, pe ceilalţi copii din cartier cu care mi-am petrecut anii copilăriei şi adolescenţei, n-aş şti să răspund. M-am nimerit alături de ei de parcă am fi fost împreună dintotdeauna. Începi totul într-o joacă şi te trezeşti deodată în viaţă, în mijlocul şuvoiului, nu ştii nici cînd, nici cum.

Străzile Frunzei şi Agricultori au fost pentru mine porţile de ieşire spre lume, şi nu doar pentru mine. Pe Frunzei nu erau magazine decît la începutul şi la capătul străzii: un debit de tutun în partea dinspre Ţepeş Vodă şi restaurantul lui Bucur în partea cealaltă, dinspre Orzari. În schimb, pe Agricultori erau magazine berechet, în care ne făceam cumpărăturile zilnice: erau magazinele de "coloniale" ale lui Nicu Manoil şi Bîrzoaicei, crîşmele lui Gogu, Magria şi Mitică corn în frunte, debite de tutun şi alte prăvălii mai mici, la care mergeam foarte rar. Numele altor doi cîrciumari le-am uitat, dar unul dintre ei avea un local ca un rateş de ţară de pe vremuri, cu acoperişul prelungit în faţa intrării, deasupra unei terase pline de umbră şi răcoare. Eu cunoşteam mai bine curtea imensă din spatele crîşmei, în care am intrat în cîteva rînduri, căci acolo stătea nu ştiu ce neam al Mateeascăi, la care am fost în cîteva rînduri.

Noi ne făceam tîrguielile la băcănia lui Nicu Manoil. "Coloniale şi delicatese" scria pe firmă şi avea un geam mare cît toate zilele, prin care puteai vedea mai tot ce se găseşte înăuntru. Magazinul era mititel, dar plin ochi cu tot soiul de bunătăţi, înghesuite unele în altele, ca să ai de unde alege. Clienţii statornici - şi noi eram dintre aceştia - puteau cumpăra şi pe datorie: te înscria patronul pe un caieţel şi plăteai la prima leafă. Dar noi nu prea ne înghesuiam să luăm pe datorie, că datoriile se fac uşor şi se plătesc greu - ca să le achiţi, trebuia să tai de undeva şi nu prea aveai de unde. E o vorbă: "Sănătate să fie, că belelele curg", iar familia mea plesnea de sănătate. Adevărul e că Nicu băcanul era un om de treabă; mai a naibii se arăta nevastă-sa, te lua imediat la refec dacă te-ntindeai prea mult cu datoria. Era o femeie mititică, cu capul cît pumnul doar, spre deosebire de bărbatu-său, care era voinic şi ar fi avut, fără îndoială, mult succes la femei, dacă n-ar fi fost poponar. Cînd îl apucau năbădăile, se-mbrăca muiereşte şi pleca să-şi fîţîie fundul prin alte locuri, că-i era ruşine să se dea în stambă în cartierul nostru, deşi lumea îi ştia apucătura. Vezi bine că, pe vremea aia, lumea nu era atît de emancipată ca azi, de nu mai ştii exact care-i muiere şi care-i bărbat, şi pentru ce întrebuinţări sînt date toate celea ale omului. Coana Lenuţa săraca - aşa-i zicea nevesti-sii - nici nu mai ştia cum să-l ţină în frîu şi-l lăsa în damblaua lui. Mai ales că aveau un copil de crescut, pe Gigel, care era de vîrsta fratelui meu cel mare. Era un copil bun, care şi-a văzut de carte şi a ajuns profesor de matematică. Căsătorit şi cu copii, locuia pe undeva prin Titan, nu departe de soră-mea - l-am întîlnit şi eu de cîteva ori cînd mă duceam pe la Lili.

Deşi îngăduitor cu datornicii - unde ştia că oricum o să-i taxeze -, Nicu Manoil era dat dracului cînd îi făceai o pagubă. Odată, cînd nebunul de Bebi se juca pe Agricultori cu copii de seama lui, a aruncat o bilă de rulment în vitrina băcăniei; era o bilă de oţel mare cît oul de porumbel, de la cine ştie ce maşinărie, nu ştiu cum făcuse Bebi rost de ea. A aruncat-o cu toată puterea drept în mijlocul geamului de un metru jumate pe doi şi a făcut o gaură de toată frumuseţea, rotundă cît bila şi cu raze de jur-împrejur, ca soarele ăla de la alegerile din 1946, operă de artă, nu altceva. Din păcate, Nicu Manoil era cu totul lipsit de simţ estetic şi i-a pus pe ai mei să-i plătească ditamai vitrina. Ce să facă părinţii? Au dat din colţ în colţ, s-au mai împrumutat şi i-au dat lui Nicu parale să-şi cumpere geam nou. Ca să se mai răcorească de atîta cheltuială, i-au dat şi lui Bebi o bătaie soră cu moartea, de a stat ăsta cuminte vreo săptămînă, după care a revenit la normal. Dar pe urmă, de cîte ori trecea prin dreptul băcăniei lui Nicu, trăgea cîte o înjurătură de mamă şi de toţi sfinţii la adresa băcanului, şi asta nu ca să mai uite de bătaie, ci cu toată îndreptăţirea, căci Nicu Manoil astupase gaura din geam cu două tinichele rotunde, ceva mai mari decît spărtura şi nituite la mijloc, iar banii îi folosise ca să-şi crească deverul. Păi, n-avea dreptate frate-miu?! De tîrguit, tot de-acolo tîrguiam însă, că n-aveam unde altundeva să ne ducem.

Nicu Manoil stătea într-o casă mică, stil vagon, prăvălia fiind deschisă în camera de la stradă. În aceeaşi curte cu el stătea Mişu Manoil, frate-său - Mişu bot de raţă, cum îi ziceam noi, căci avea buzele tivite, de omul dracului. Mişu era mult mai bogat decît Nicu. Casa lui, faţă în faţă cu a acestuia, era o adevărată vilişoară, cu subsol locuibil, parter şi etaj; la etaj avea şi o terasă măricică, acoperită cu iederă, ca să nu-i bată soarele vara, cînd lua acolo masa de prînz.

Nu ştiu cum făcuse Mişu atîta avere, căci pornise de la vreo două-trei maşini de piaţă, cu şoferi angajaţi, pe care-i plătea binişor. Mult mai tîrziu, pe cînd lucram la Biblioteca Academiei, întîmplarea a făcut să-l cunosc pe unul dintre aceşti şoferi, Ştefan, care-i păstra o bună amintire lui Mişu bot de raţă. Probabil că avusese el ceva cheag dinainte, ca şi frate-său, Nicu băcanul, dar se îmbogăţise în timpul războiului şi imediat după terminarea lui a început să cumpere mai toate terenurile disponibile din împrejurimi. Avea un loc imens peste drum de locuinţă, pe Agricultori, şi chiar la intrarea pe acest loc, în dreapta, construise o hală enormă din lemn, pe care o folosea ca atelier de reparaţii, dar şi ca garaj pentru vreo trei automobile şi un camion. În fundul curţii erau nişte case micuţe, pe care le închiriase unor oameni sărmani, cu o fată cam de vîrsta mea, foarte frumoasă şi de treabă.

Tot pe Agricultori, la numărul 74, la vreo trei case mai sus de locuinţa lui, cumpărase un loc pe care construise un bloc cu două etaje, cu o intrare în boltă chiar pe mijlocul blocului şi cu prăvălii de o parte şi de alta a arcadei. La apartamentele de la etaj ajungeai pe scara ce pornea din curtea interioară a blocului; curtea era mică, fiindcă în ea, la cîţiva metri după ce treceai de arcadă, ridicase un alt garaj, mult mai mare şi mai zdravăn, din cărămidă şi beton. Pînă să se termine blocul, bolta de la intrare era închisă cu o uşă masivă de lemn, prin care noi, copiii, ne făcuserăm loc să ne strecurăm - cu greu, mai mult pe-o dungă, dar ce nu face copilul cînd e rost de joacă? Plăcerea noastră era să ne suim pe platforma de beton a garajului şi să sărim în mormanul de nisip din faţa lui sau să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea şi de-a cercetaşii prin încăperile încă goale ale blocului neterminat. Într-o zi, mai pe înserate, împreună cu tovarăşii de joacă, ne aşezaserăm pe mormanul de nisip de la intrarea garajului, să ne tragem sufletul după atîta alergătură şi să stabilim planul de bătaie pentru ziua următoare. Nici nu ne aşezaserăm bine, cînd, peste planşeul de beton a apărut dintr-o dată un abur alb, care da să înainteze pe deasupra noastră, ca o stafie. Eram acolo cu Arcadi şi Petrişor, intraţi cu greu prin deschizătura îngustă din poartă, unul cîte unul. Cînd ne-am întîlnit a doua zi şi am încercat, făcînd puţin şi pe grozavii, să ne explicăm cum am reuşit să ieşim într-o secundă, aproape toţi deodată, prin crăpătura aia amărîtă, nici unul nu a reuşit să dea un răspuns limpede. Asta ca să ştiţi că frica este un factor profund mobilizator în viaţa omului.

Şi, pentru că tot sîntem la închipuiri, să vă mai istorisesc o păţanie - din vremea colindelor de data asta. Împreună cu Bebi, mergeam cu Steaua prin zona Căii Călăraşilor. Fusesem cu colindatul la un pălărier de pe Cale pe care îl cunoşteam, un meşter priceput, unul dintre puţinii pălărieri rămaşi în activitate; la el mergea taică-miu să-şi facă pălăriile, să şi le calce ori să le mai schimbe panglica. Am stat mai mult la el, că nu s-a mulţumit doar cu "Steaua sus răsare / Ca o taină mare", ne-a pus să mai zicem şi altele, iar Bebi ştia o sumedenie de colinde - la multe eu doar îngînam după el, nu ştiam bine cuvintele. Aveam şi o stea frumoasă - fratele meu era tare priceput la treaba asta. Steaua era făcută din vreme din nişte şipci de brad tăiate cu grijă şi montate în rama de lemn a unui ciur scos la pensie. Steaua avea cinci colţuri: cel de sus, "coşul", era făcut cu patru şipci, iar celelalte doar din trei, lipite la capăt. Totul era învelit cu pergament, pe care lipeam poze cu Maica Domnului cu pruncul, cu Iisus în iesle, cu îngeri, dacă găseam; în mijloc puneam o lumînare aprinsă, ca să se vadă steaua din depărtare şi pozele să se vadă şi ele. Am plecat destul de tîrziu de la pălărier, dar ne-am zis că mai merge să colindăm în vreun loc-două. Aşa că am traversat Calea Călăraşilor, am luat-o pe strada Ganovici şi am intrat în curtea unei vilişoare pe care o ştiam destul de bine. Vila, cu intrarea pe partea dreaptă, o terasă pe stînga şi un garaj la care se cobora în pantă, sub terasă, era frumoasă şi, la ora aceea, liniştită şi cam întunecată. Noi, cu frica-n sîn şi cu inima-n dinţi, am intrat în curte şi am dat să ne apropiem de scările de la intrare, cînd, dinspre marginea terasei, deasupra uşii întunecate a garajului, a ţîşnit dintr-o dată un abur alb-cenuşiu. N-am mai aşteptat să vedem ce-i cu drăcovenia aia, am rupt-o la fugă şi nu ne-am mai oprit decît pe la jumătatea Orzarilor, la doi paşi de casă. Acolo ne-am şi dus să ne venim în fire şi le-am lăsat altora colindatul din anul ăla.

Dar cea mai grozavă întîmplare de soiul acesta nu este legată de nălucirile copilăriei - pline de frumuseţe şi ele, căci ne apropie de lumea basmelor, făcînd din viaţa însăşi o poveste. Locul nostru de scăldat era la cele două bălţi din Gropile Vergului - asta dacă nu ne duceam la ştrandul de la Obor, lîngă Gara de Est. Pînă prin 1951, pe locurile unde este astăzi Parcul Naţional, fost 23 August, începînd de la Spitalul de Copii al doctorului Gomoiu şi pînă hăt departe, spre azilul de orbi din Vatra Luminoasă şi spre drumul Pantelimonului, se întindeau, buruienoase şi neîngrijite, Gropile Vergului. Chiar în coasta spitalului, pe dreapta, era o baltă mare, plină de stufăriş, dar cu un ochi mărişor de apă limpede în mijloc - acolo era şi un izvor care alimenta balta şi acolo ne scăldam de obicei. În spatele spitalului, puţin mai departe, era o baltă ceva mai mică şi plină de mătasea-broaştei. Cînd a început amenajarea parcului şi construirea stadionului, a turnului de paraşutism şi a celorlalte acareturi de pe-acolo, cele două bălţi au fost unite într-una singură, înălţîndu-se acolo şi un mic podeţ, uşor arcuit. Gropile Vergului, mari cît o zi de post, erau pline de movile şi de bălării. Doar pe marginea lor, spre Şoseaua Vergului şi spre Vatră, erau cîteva case. Să te tot joci în pustietatea aia! Într-o zi, cînd mă alergam cu frate-miu prin spatele spitalului, ajungem la o moviliţă de pămînt, ca un bordei, cu o uşă prăpădită de lemn, aplecată într-o rînă. Curioşi ca toţi copiii, n-avem ce face şi împingem uşor uşa, coborîm patru-cinci trepte, săpate în pămînt, şi nimerim într-o mică încăpere cu rafturi de lemn de-o parte şi de alta şi pe peretele din fund. Lumina abia pătrundea în bordei, aşa că, pînă ni s-au obişnuit ochii, nici nu ne-am dumirit cam ce-ar fi pe acolo. Doar peste cîteva clipe am putut vedea că rafturile erau ticsite cu borcane şi borcănele de toate dimensiunile, bine acoperite cu un fel de celofan şi toate pline cu o zeamă în care erau puse la păstrare tot felul de ciudăţenii. Semănau ele cu diferite organe, cum văzuserăm noi la măcelărie - inimi, rinichi, spline, bojoci -, dar nu ne-am dat seama cu adevărat ce este pînă cînd, într-un borcan mai făţos, am văzut ceva ca un copil de ţîţă, ba mai mic, cu capul puţin aplecat, cu ochii închişi şi cu un buric ca un deget de pianist atîrnîndu-i pînă la puţişoară. Şi ea mică. N-am stat să vedem mai departe - curiozităţile noastre nu se îndreptaseră niciodată către anatomia omului, mai ales către anatomia asta de borcan. Nici nu ştiu cum am sărit cele cîteva trepte ca să ieşim la lumină şi să vorbim mai pe îndelete despre ce văzuserăm. De speriaţi, eram speriaţi de moarte, dar nu atît cît să nu pricepem că acolo era locul unde cei din spital păstrau în formol cîteva din curiozităţile care le treceau prin mînă.

Întorcîndu-mă la Mişu bot de raţă şi la blocul lui din Agricultori 74, trebuie să spun că şi blocul acesta, şi cel în care locuia pe Agricultori 80, şi garajul pe care-l ridicase peste drum de locuinţă, şi terenurile de pe Frunzei şi de pe Stan Poetaş, pe care le cumpărase ca să construiască şi acolo garaje, toate i-au fost naţionalizate pînă la începutul lui 1949. I-au rămas doar apartamentul pe care îl ocupa, împreună cu soţia şi fiică-sa, Adina, în Agricultori 80 şi coşmelia de lemn de peste drum. Adina era o brunetă înaltă, urîtă ca naiba şi cam atît; deşi era cam de vîrsta noastră, nu-mi aduc aminte să fi schimbat două vorbe cu ea. Cînd a ajuns la vîrsta măritişului, s-a şi mutat din cartier. Spre deosebire de Tota lui nea Bucur Ioanovici, ea nu era aşa sălbatică, nu ne ocolea, chiar dacă se dădea "grande" şi se făcea că nu ne vede. De uitat după ea, ne uitam însă, căci îi cumpărase Mişu bot de raţă patine cu rotile, ea se fîţîia toată ziua pe sub nasul nostru, iar noi eram cu ochii pe patine, mai sus nici nu ridicam privirea, că nu era nimic de văzut.

Mişu a făcut şi puşcărie în cîteva rînduri, pentru că era un om cu patima afacerilor: n-avea stare dacă nu făcea o înţelegere, un tîrg, dacă nu cumpăra ceva la chilipir, dacă nu vindea ceva cu cîştig. Era un om puternic, o fire aspră de afacerist - ghinionul lui a fost să trăiască într-o vreme potrivnică unor asemenea firi. A încercat din nou o afacere prin 1968, cînd cu mandatariatul. Atunci, în garajul de peste drum de locuinţă a deschis un atelier de reparat maşini. Partidul comunist şi statul socialist şi-au venit însă repede în fire, s-au înzdrăvenit şi şi-au făcut o autocritică severă şi constructivă, considerînd că mandatariatul trezeşte instincte capitaliste în omul nou, socialist, iar din amestecul instinctelor (capitaliste, cum am zis) cu convingerile (socialiste sau comuniste, după cum bine ştiţi) cine ştie ce dandana mai poate să iasă. Aşa că s-a renunţat la mandatari şi am scăpat de toate belelele. Mişu Manoil însă a apucat şi atunci să facă puţină puşcărie pînă să-i vină partidului mintea la cap.

Mişu a rezistat eroic tuturor încercărilor vieţii şi a trăit pînă la adînci bătrîneţi. Prin '96-'97, trecînd din nou pe străzile acelea, l-am văzut pe Mişu Manoil: era în pijama, neras, puţin jegos, cu o sticlă atîrnînd sub cracul pijamalei, legată de picior. Stătea în faţa blocului lui şi se uita în lungul Agricultorilor, dar nu ştiu dacă mai vedea ceva...

Pe Frunzei, la numărul 15 bis, stătea un alt proprietar de garaj, Gheorghe Petrov, tatăl lui Sandu. Acolo era un bloc cu un etaj, cu intrarea în partea stîngă; urcai vreo patru trepte ca să ajungi la uşă, căci blocul avea şi demisol. În capul scării, la uşa blocului, era un spaţiu larg, bine făţuit, tocmai potrivit pentru campionatele noastre de fotbal cu nasturi. După naţionalizare, din tot blocul îi lăsaseră lui Gheorghe Petrov doar apartamentul de la parter. Tot pe Frunzei, la numărul 29, îşi avea garajul, căci şi el avusese maşini pe piaţă. Avusese şi vreo două camioane, cu care făcea transporturi în Bucureşti şi în ţară, dar şi cîteva autobuze care făceau curse regulate spre sate din preajma Bucureştilor. Erau nişte autobuze micuţe, cu 14 pînă la 18 locuri fiecare. La naţionalizare, prin nu ştiu ce minune, i s-a lăsat garajul, dar maşinile au fost luate de stat; rămăseseră în garaj doar carcasa unui autobuz şi două camioane prea rablagite ca să trezească interesul statului. Garajul ocupa tot fundul unei curţi foarte asemănătoare cu a noastră: îngustă la intrare şi lungă, ea se lărgea în faţa garajului. Acesta, construit din lemn, avea patru uşi imense la intrare, care se pliau două cîte două şi aveau în partea de sus trei rînduri de ferestruici pătrate, cu latura de 25 cm. Ferestrele mergeau pe toată lungimea garajului, aşa că erau foarte multe. Într-o iarnă, poate în 1954, Petrişor, Arcadi şi cu mine, neavînd de lucru, intrăm în curtea garajului şi ne luăm la întrecere care sparge mai multe ferestruici. Am acţionat foarte metodic, aruncînd bulgării pe rînd, într-o ordine trasă la sorţi, ca să nu fie discuţii. Am avut spor: am spart aproape jumătate din ochiurile de geam şi am fi reuşit şi mai mult, dar ne plictisisem. Fireşte, a doua zi a trebuit să punem geamurile la loc. Peste ani de zile, cînd stăteam toţi patru la un şpriţ prelungit, îi ziceam lui Sandu:
- Băi, Sandule, îţi mai aduci, mă, aminte, cînd ţi-am spart geamurile alea la garaj?
- Da! Dar voi vă mai aduceţi aminte cînd le-aţi plătit?

Cum să nu ne aducem aminte, i-auzi vorbă! Mai ales că garajul lui Sandu a ajuns unul dintre locurile noastre de întîlnire cele mai dragi. Chiar aşa îi şi spuneam, "Loc", de parcă am fi vorbit de Locurile Sfinte, Doamne, iartă-mă: "Vino şi tu mîine pe la Loc, că eu am treabă acolo", "Ne întîlnim la Loc pe la patru şi mai vorbim", "Haideţi la Loc să facem un tabinet". Sau: "Bă, am agăţat-o ieri pe una în Obor. Mă întîlnesc azi cu ea, dar n-am unde dracu' s-o duc!" "Du-o şi tu la Loc, vezi că las deschis!" Şi ce bine ne prindeau camioanele alea de la Loc!

Pe dreapta garajului, lipit de perete şi mergînd pe toată lungimea lui, era bancul de lucru, adică o blană groasă de lemn, îmbibată de vaselină şi uleiuri de maşină, dar şi plină de urme de lovituri de ciocan şi de crestături; sub el pe două rafturi de lemn, maronii şi ele de la vaselină, zăceau tot felul de scule trebuincioase la reparatul maşinilor. Sandu, mergînd pe urmele lui taică-su, avea pasiunea maşinilor. A trecut pe rînd de la bicicletă la motocicletă, apoi la maşină. Aici, la garaj, venea să şi le meşterească şi de multe ori îl însoţeam şi eu, uneori împreună cu Petrişor, căscînd gura la roboteala lui şi sporovăind de una, de alta, dîndu-i sfaturi la mişto cînd se împotmolea în treabă. Cîteodată mai trecea şi Arcadi pe acolo, tot la căscat gura ori ca să-l bruiem pe Sandu, care era pus pe treabă de cînd îşi luase maşină: "Nu aşa, bă, dăşteptule, nu vezi că i-ai blocat delcoul?" - asta mai mult să-l încurajeze, căci delcoul n-avea nici un amestec. Prima lui maşină a fost un Fiat 850 din cele cu două uşi. Cînd mergeam după muieri, le aşezam pe bancheta din spate pe amîndouă, să n-aibă pe unde să iasă. Măsura era de prisos - ele, săracele, n-aveau deloc de gînd s-o-ntindă, doar veniseră de bunăvoie şi nesilite de nimeni. Cîte minunăţii n-a cunoscut Fiatul ăla şi cu cîtă părere de rău l-a vîndut Sandu! De vîndut însă, l-a vîndut, ca să-şi ia un Moskvici 408; după o vreme l-a vîndut şi pe ăsta şi şi-a luat un Moskvici 412, cu care a rămas pînă la moarte. Între timp, Sandu se căsătorise cu Margareta de pe Locotenent Paulescu, o fată cam tîmpă, dar frumuşică - nu ştiu cum dăduse de ea, că eu eram în Isaccea atunci cînd s-au luat. Tinerii însurăţei se mutaseră pe Şulea, în Dudeşti, dincolo de Dristor, dar Sandu venea des în Frunzei, la taică-său ori la Loc. Despre Sandu o să mai vină însă vorba, ca şi despre Arcadi şi Petrişor, căci a fost o lungă perioadă în care eram nedespărţiţi.