Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Gomora


Roberto Saviano, traducere de Corina Petroff, Adriana Stănescu

17.02.2010
Editura Univers
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Roberto Saviano
Gomora
O călătorie în imperiul economic şi în visul de dominaţie al Camorrei
Editura Univers, 2009


Traducere din italiană de Corina Petroff şi Adriana Stănescu



****

Intro
Roberto Saviano (n. 1979) face valuri în Italia şi în întreaga lume occidentală cu stilul său literar incisiv, exersat în presa de investigaţie. Imediat după apariţia pe piaţă a Gomorei, Saviano a primit ameninţări cu moartea de la "naşii" unor grupări mafiote, astfel că ministrul de interne italian i-a asigurat de atunci încoace protecţia permanentă a poliţiei. Opinia publică internaţională s-a mobilizat rapid în sprijinul scriitorului italian, un apel de solidaritate fiind semnat de şase premiaţi Nobel.

În 2006, la editura Mondadori apărea volumul Gomora. Cealaltă mafie a Italiei al tânărului jurnalist Roberto Saviano, care descrie cu lux de amănunte viaţa locuitorilor din Campania, pitoreasca regiune stăpânită de Camorra. Extrem de documentată, abundând în nume şi date ("Eu ştiu şi am şi dovezi", declara la un moment dat autorul), Gomora dezvăluie dedesubturile unor afaceri ilegale cu deşeuri toxice şi oferă amănunte despre intrarea în legalitate a unor grupuri criminale. O carte cutremurătoare despre partea întunecată a lumii în care trăim, publicată până acum în 33 de ţări şi vândută în milioane de exemplare.

"Cea mai importantă carte italiană a ultimilor ani..." (The New York Times Book Review)

****

Portul
Containerul se legăna în timp ce macaraua îl muta pe vapor. Ca şi cum ar fi plutit în aer, sprider-ul, mecanismul cu care se agaţă containerul de macara, nu reuşea să stăpânească mişcarea. Uşile prost închise se deschiseră şi începu să plouă cu zeci de trupuri. Păreau manechine. Dar pe pământ capetele se spărgeau, ca şi cum ar fi fost cranii adevărate. Şi chiar erau cranii. Ieşeau din container bărbaţi şi femei. Chiar şi câte un copil. Morţi. Congelaţi, aşezaţi unii peste alţii. În rând, stivuiţi precum heringii în cutie. Erau acei chinezi care nu mor niciodată. Nemuritorii care îşi trec documentele de la unul la altul. Iată unde sfârşiseră. Trupurile pe care fanteziile cele mai îndrăzneţe şi le imaginau gătite prin restaurante, îngropate în grădinile de pe lângă fabrici, aruncate în gura Vezuviului. Erau acolo. Cădeau cu zecile din container, cu numele notat pe o bucăţică de carton legată cu o sforicică în jurul gâtului. Puseseră cu toţii bani deoparte pentru a fi îngropaţi în oraşele lor din China. Li se lua un procent din salariu, în schimb li se garanta o călătorie de întoarcere, atunci când mureau. Un loc într-un container şi o groapă într-un petic de pământ chinezesc. Când macaragiul din port mi-a povestit despre întâmplarea asta, şi-a pus mâinile pe faţă şi continua să mă privească prin spaţiul dintre degete. Ca şi cum acea mască făcută din mâini i-ar fi dat mai mult curaj să povestească. Văzuse trupurile căzând şi nici măcar nu fusese nevoie să dea alarma, să avertizeze pe cineva. Pusese containerul pe pământ şi zeci de oameni iviţi din neant îi aşezaseră înăuntru pe toţi şi cu un furtun curăţaseră resturile. Aşa mergeau lucrurile. Nu reuşea încă să creadă, spera că era doar o halucinaţie din cauza prea multor ore suplimentare. Îşi strânse degetele acoperindu-şi faţa cu totul şi continuă să vorbească, plângând uşor, dar eu nu mai reuşeam să-l înţeleg.

Tot ceea ce există trece pe aici. Pe aici, prin portul din Napoli. Nu există produs manufacturat, stofă, bucată de plastic, jucărie, ciocan, pantof, şurubelniţă, bulon, joc video, haină, pantalon, burghiu, ceas care să nu treacă prin acest port. Portul din Napoli este o rană. Mare. Punctul final al călătoriilor interminabile ale mărfurilor. Vapoarele sosesc, intră în golf, apropiindu-se de dane ca nişte pui de mamele, numai că ele nu trebuie să sugă, ci, din contră, să fie mulse. Portul din Napoli este gaura de pe mapamond de unde iese ceea ce se produce în China, Extremul Orient cum se mai distrează cronicarii să-l numească. Extrem. Foarte îndepărtat. Aproape de neimaginat. Dacă închizi ochii vezi chimonouri, barba lui Marco Polo şi un salt în aer de-al lui Bruce Lee. De fapt, acest Orient este legat de portul din Napoli ca de nici un alt loc. Aici Orientul nu are nimic îndepărtat. Foarte apropiatul Orient, intimul Orient ar trebui să se numească. Tot ceea ce se produce în China este revărsat aici. Ca o găleată plină cu apă, întoarsă cu gura-n jos într-o groapă de nisip pe care, prin simplul fapt că se varsă, o erodează şi mai mult, o lărgeşte, coboară în adânc. Portul din Napoli, de unul singur, pune în mişcare 20% din valoarea importului textil din China, dar mai mult de 70% din cantitatea de produse trece pe aici. Este o ciudăţenie greu de înţeles, dar mărfurile duc cu sine magii rare, reuşesc să fie fără să fie, să sosească, fară să ajungă niciodată, să fie scumpe pentru client, deşi sunt de proastă calitate, să rezulte pentru fisc că au o valoare nesemnificativă, deşi sunt preţioase. Adevărul este că produsele textilele au mai multe categorii merceologice şi este suficient un semn cu pixul pe fişa de însoţire pentru a reduce drastic costurile şi T.V.A.-ul. În liniştea găurii negre a portului, structura moleculară a lucrurilor pare că se descompune, pentru a se reîntregi, odată ce acestea ies din perimetrul coastei. Marfa trebuie să iasă repede din port. Totul are loc aşa de rapid, încât, în timp ce se petrece, dispare. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum totul ar fi fost un gest. O călătorie inexistentă, o acostare imaginară, un vapor fantasmă, o încărcătură evanescentă. Ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. O evaporare. Marfa trebuie să sosească în mâinile cumpărătorului fără să lase vreo dâră a traseului său, trebuie să ajungă în depozitul acestuia repede, imediat, mai înainte ca timpul să poată începe, timpul care ar putea permite controlul. Chintale de mărfuri se mişcă de parcă ar fi un pachet cu plata ramburs care este înmânat de poştaş în persoană la domiciliu.

Şi totuşi nu. Nu e aşa. Nici o confuzie aparentă. Toate vapoarele intră şi ies într-o ordine bine definită, sau cel puţin aşa pare când sunt observate de pe ţărm. Şi totuşi o sută cincizeci de mii de containere tranzitează pe aici. Întregi oraşe de mărfuri se construiesc în port, pentru ca mai apoi să fie transportate mai departe. Calitatea portului este rapiditatea, orice încetineală birocratică, orice control meticulos preschimbă ghepardul transportului într-un leneş încet şi greoi.

Mă pierd mereu pe lângă dig. Digul Bausan este identic cu construcţiile Lego. O structură imensă, dar care pare că nu are spaţiu, ba chiar pare că şi-l inventează. Există un porţiune de dig care se aseamănă cu o reţea de cuiburi de viespi. Stupi sălbatici care umplu un perete. Există mii de prize electrice pentru alimentarea containerelor reefer, containerele cu mâncare congelată, cu cozile prinse în acest viespar. Toate crochetele şi batoanele de peşte din lume sunt stivuite în acele containere îngheţate. Când merg la digul Bausan am senzaţia că văd locul pe unde trec toate mărfurile produse pentru neamul omenesc. Unde îşi petrec ultima noapte înainte de a fi vândute. Ca şi cum aş fixa originea lumii. În puţine ore tranzitează prin port hainele pe care le vor purta copiii de la Paris timp de o lună, batoanele de peşte pe care le vor mânca locuitorii din Brescia timp de un an, ceasurile care vor sta la mâna catalanilor, mătasea din toate hainele englezeşti pentru un întreg sezon. Ar fi interesant să poţi citi pe undeva nu numai unde este produsă marfa, ci şi traseul pe care l-a făcut pentru a ajunge în mâinile cumpărătorului. Produsele au cetăţenii multiple, hibride şi bastarde. Se nasc pe jumătate în centrul Chinei, apoi sunt completate prin câte o periferie din ţările slave, sunt perfecţionate în nord-estul Italiei, se confecţionează în Puglia sau la nord de Tirana, pentru ca apoi să sfârşească în cine ştie ce depozit din Europa. Marfa duce cu sine toate drepturile de deplasare pe care nici o fiinţă omenească nu le va putea avea vreodată. Toate bucăţile de drum, traseele întâmplătoare şi oficiale se încrucişează la Napoli. Când navele ancorează la dig, enormele fullcontainers par nişte animale uşoare, dar imediat ce intră încet în golf, apropiindu-se de dig, devin mamuţi greoi din tablă şi lanţuri, ce au în şolduri suduri ruginite prin care se scurge apa. Vapoare, pe care îţi închipui că trăiesc echipaje foarte numeroase şi care, în schimb, descarcă omuleţi pe care îi crezi incapabili să îmblânzească acele animale imense în largul oceanului.

Prima dată când am văzut ancorând un vapor chinezesc mi s-a părut că stau în faţa întregii producţii a lumii. Ochii mei nu reuşeau să numere, să cuantifice numărul de containere prezente. Nu reuşeam să le ţin socoteala. Poate părea imposibil să nu reuşeşti să continui să numeri, şi totuşi şirul socotelii se pierdea, cifrele deveneau prea mari, se amestecau.

La Napoli se descarcă aproape în exclusivitate numai marfă ce provine din China, 1.600.000 de tone. Cea înregistrată. Cel puţin încă un milion trece fără să lase vreo urmă. Numai în portul din Napoli, conform datelor furnizate de Agenzia delle Dogane (Agenţia Vămilor), 60 la sută din marfă este sustrasă controlului vamal, 20 la sută din facturi nu sunt controlate şi se fac cincizeci de mii de contrafaceri: 99 la sută sunt de provenienţă chinezească şi se estimează că două sute de milioane de euro din taxe sunt nedeclarate în fiecare semestru. Containerele care trebuie să dispară înainte de a fi inspectate se găsesc în primele rânduri. Fiecare container este numerotat regulamentar, dar sunt multe care au acelaşi număr. Astfel, un container inspectat le botează pe toate omonimele sale ilegale. Ceea ce se descarcă luni, joi poate să fie vândut la Modena sau la Genova sau să sfârşească în vitrinele din Bonn sau München. Mare parte din mărfurile care sunt puse în circulaţie pe piaţa italiană ar fi trebuit doar să tranziteze, dar magia vămilor permite ca mai apoi tranzitul să se oprească. Gramatica mărfurilor are o sintaxă în ceea ce priveşte documentele şi o alta în ceea ce priveşte comerţul. În aprilie 2005, la patru controale, declanşate aproape din întâmplare, la mică distanţă unul de celălalt, Servizio di Vigilanza Antifrode della Dogana (Serviciul de Supraveghere Antifraudă al Vămilor) a confiscat douăzeci şi patru de mii de jeans destinaţi pieţei franceze; cincizeci de mii de obiecte ce proveneau din Bangladesh cu eticheta made in Italy; şi aproape patru sute cincizeci de mii de păpuşi ce reprezintă personaje celebre din filmele de desene animate, marionete, Barbie, Spiderman; şi alte patruzeci şi şase de mii de jucării de plastic cu o valoare totală de circa treizeci şi şase de milioane de euro. O felie infimă a economiei trecea prin portul din Napoli în doar câteva ceasuri. Şi din port către lume. Nu există oră sau minut în care acest lucru să nu se întâmple. Iar aceste felii infime ale economiei devin muşchi, apoi sferturi şi juncani întregi ai comerţului.

Portul este desprins de oraş. Un apendice infectat, care nu a degenerat niciodată în peritonită, păstrat mereu în abdomenul liniei de coastă. Unele părţi sunt pustii, înconjurate de apă şi pământ, dar care par că nu aparţin nici mării, nici pământului. Un amfibiu terestru, o metamorfoză marină. Pământ şi gunoi, ani de resturi aduse la mal de mareele care au creat o nouă formaţiune. Vapoarele îşi descarcă latrinele, îşi curăţă calele lăsând să se scurgă spuma galbenă în apă, motoscafurile şi iahturile îşi curăţă motoarele şi fac ordine, aruncând totul în coşul de gunoi marin. Şi totul se adună la mal, mai întâi ca o masă moale care se transformă mai apoi într-o crustă. Doar soarele mai creează iluzia unei mări făcute din apă. În realitate, suprafaţa golfului se aseamănă cu luciul sacilor de gunoi. Al celor negri. În loc de apă, marea din golf pare mai degrabă o cadă enormă plină cu lichid scurs din deşeuri. Banchiza cu mii de containere multicolore dă impresia unei frontiere de netrecut. Oraşul Napoli este înconjurat de ziduri de mărfuri. Ziduri care nu apără oraşul, ci, dimpotrivă, oraşul apără zidurile. Nu există armate de hamali, nici romantica mulţime de săraci de prin porturi. În general, îţi imaginezi portul ca pe un loc plin de vacarm, un du-te vino de oameni, plini de cicatrici şi vorbind limbi imposibile, o mulţime frenetică. În schimb, aici domneşte o linişte demnă de o fabrică mecanizată. În port, parcă nu mai e nimeni, containerele, vapoarele şi camioanele se mişcă de parcă ar fi animate de o mişcare perpetuă. O viteză fără zgomot.

În port mergeam ca să mănânc peşte. Nu apropierea de mare este cea care îţi dă garanţia unui restaurant bun, în farfurie găseşti piatră ponce, nisip, ba chiar şi câte o algă fiartă. Scoicile, aşa cum le pescuiau, aşa le şi aruncau în oală. O garanţie a prospeţimii, o ruletă rusească de infecţie. Dar deja ne săturaserăm cu toţii să simţim gustul de crescătorie, care face ca un calamar să semene cu un pui. Ca să te bucuri de gustul imposibil de descris al mării trebuie, cumva, să rişti. Şi îmi asumam cu plăcere acest risc. În timp ce şedeam la restaurantul din port, am întrebat cum să găsesc o locuinţă de închiriat.
- Nu ştiu nimic, aici casele dispar. Le iau chinezii...

Un individ care trona în mijlocul încăperii, mare, dar nu îndeajuns pentru glasul pe care-l avea, urlă, aruncându-mi o privire:
- Poate că încă se mai găseşte ceva!

Şi nu mai zise nimic. După ce am terminat amândoi să luăm prânzul, ne-am îndreptat spre strada care merge de-a lungul portului. Nici nu a fost măcar nevoie să-mi ceară să-l urmez. Am sosit la intrarea unui bloc cam spectral, o aglomerare de dormitoare. Am urcat la etajul al treilea unde exista singurul cămin studenţesc care mai supravieţuise. Îi goneau pe toţi, ca să lase loc golului. În case nu mai trebuia să rămână nimic. Nici dulapuri, nici paturi, nici tablouri, nici noptiere, nici măcar pereţii. Trebuia să rămână doar spaţiu, spaţiu pentru pachete, spaţiu pentru enormele dulapuri de carton, spaţiu pentru mărfuri.

În casă mi-au dat un fel de cameră. Căreia i s-ar potrivi mai bine definiţia de cămăruţă, un loc în care abia dacă intrau un pat şi un dulap. Nu am vorbit despre chiria lunară, facturile pe care trebuia să le plătim împreună, conexiuni şi legături de telefon. Mi-au fost prezentaţi cei patru tineri cu care trebuia să împart apartamentul şi asta a fost tot. Mi-au explicat că în tot blocul aceasta era singura casă cu adevărat locuită şi că folosea ca să-l găzduiască pe Xian, chinezul care controla "blocurile". Nu trebuia să plătesc nici o chirie, dar mi-au cerut să lucrez la fiecare sfârşit de săptămână în casele-depozit. Plecasem să caut o casă şi găsisem de lucru. Dimineaţa dărâmau pereţii, iar seara adunau resturile de beton, tapet şi cărămizi. Molozul era adunat în saci normali de gunoi. Ca să dai jos un zid se produc zgomote neaşteptate. Nu ca de piatră lovită, ci ca de cristale aruncate pe jos de pe masă, cu o lovitură de mână. Fiecare casă devenea un depozit fără ziduri. Nu pot să-mi explic cum blocul în care am lucrat mai putea să stea încă în picioare. De mai multe ori am dărâmat pereţi de rezistenţă, conştienţi de ceea ce făceam. Dar era nevoie de spaţiu pentru mărfuri şi nu există echilibru de beton care să trebuiască să fie păstrat în faţa priorităţii de a pune la loc sigur produsele.

Proiectul de a stivui pachetele în case se născuse în mintea unor negustori chinezi, după ce autoritatea portuară din Napoli îi prezentase unei delegaţii a Congresului american planul cu privire la security. Acesta din urmă prevede o împărţire a portului în patru zone: pentru croaziere, pentru cabotaj, pentru mărfuri şi pentru containere şi o individualizare, pe zone, a riscurilor. După publicarea acestui plan-security, pentru a evita riscul ca poliţia să intervină, ca ziarele să scrie pentru prea multă vreme şi ca vreun aparat de filmat să se strecoare în zonă în căutare de scene savuroase, mulţi oameni de afaceri chinezi au decis că totul trebuia îngropat cu mai multă discreţie. Iar din cauza măririi preţurilor trebuia ca prezenţa mărfurilor să devină şi mai imperceptibilă. S-o facă să dispară în hambarele închiriate din zonele rurale de pe lângă Napoli, printre gropi de gunoi şi câmpuri de tutun: dar asta nu elimina traficul tirurilor. Astfel, din port intrau şi ieşeau în fiecare zi cel mult zece furgonete, pline până la refuz de pachete. După câţiva metri, ajungeau în garajele de la blocurile din faţa portului. Să intre şi să iasă, asta era suficient.

Mişcări inexistente, imperceptibile, pierdute printre manevrele cotidiene ale traficului. Case luate cu chirie. Făcute praf. Garaje pe care le făcuseră să comunice între ele, pivniţe pline până-n tavan cu mărfuri. Nici un proprietar nu îndrăznea să se plângă. Xian le plătise totul. Chiria şi indemnizaţia pentru demolările improprii. Mii de pachete urcau într-un ascensor transformat în lift de mărfuri. O colivie de oţel vârâtă în blocuri care făcea să alunece pe liniile sale o platformă care urca şi cobora continuu. Munca era concentrată în puţine ore. Alegerea pachetelor nu era întâmplătoare. Mi s-a întâmplat să trebuiască să descarc în primele zile ale lui iulie. O muncă din care câştigi bine, dar pe care nu o poţi face decât cu un antrenament constant. Căldura era foarte umedă. Nimeni nu îndrăznea să ceară un aparat de aer condiţionat. Nimeni. Şi asta nu ţinea de frica de pedepse sau de o cultură anume în spiritul ascultării şi supunerii. Oamenii care descărcau proveneau din toate colţurile lumii. Din Gana, Coasta de Fildeş, China, Albania, dar şi din Napoli, Calabria, Lucania. Nimeni nu cerea, toţi constatau că mărfurile nu suferă de căldură şi asta era condiţia suficientă pentru a nu cheltui bani pe aerul condiţionat.

Stivuiam pachete cu canadiene, fâşuri, k-way, pulovere de bumbac, umbrele. Era în plină vară, părea o alegere nebunească să te aprovizionezi cu haine de toamnă, în loc să faci provizii de costume de baie, şezlonguri şi şlapi. Ştiam că în casele-depozit nu se făceau provizii de produse ca într-o magazie, ci se depozitau numai mărfuri cărora să li se dea drumul rapid pe piaţă. Dar oamenii de afaceri chinezi prevăzuseră că avea să vină un august cu puţin soare. Nu am uitat niciodată lecţia lui John Mayard Keynes (John Maynard Keynes (Cambridge, 5 iunie 1883 - Tilton, 21 aprilie 1946); economist englez ale cărui teorii au avut un impact major asupra politicii şi economiei moderne - n.trad.) despre conceptul de valoare marginală: cum variază, de exemplu, preţul unei sticle de apă în deşert sau al aceleiaşi sticle aproape de o cascadă. În acea vară, deci, industria italiană oferea sticle lângă fântâni, în timp ce firmele chinezeşti construiau izvoare în deşert.

După primele zile de lucru în bloc, Xian a venit să doarmă la noi. Vorbea o italiană perfectă, iar r-ul abia dacă era pronunţat v.
- Euro, dolarul, yenul. Iată triada mea.

Xian părea sincer. Nici o altă ideologie, nici un fel de simbol sau pasiune ierarhică. Profit, business, capital. Nimic altceva.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • CamoRO
    C.R, 22.08.2010, 11:05

    Acum 5 min am terminat de citit cartea.O descriere dura a realitatii cotidiene din Napoli si suburbii care mi-a provocat o stare de greata gandindu-ma ca in curand se va intampla si in Romania la fel, o tara a clanurilor violente, a afacerilor aparent legale...

Spacer Spacer