Respiraţia

Tim Winton, unul dintre cei mai reputaţi scriitori australieni contemporani, s-a născut în oraşul Perth din Australia, în anul 1960.

A început să scrie primul său roman (An Open Swimmer) la vârsta de nouăsprezece ani, pe când urma cursurile de creative writing la Universitatea Curtin din oraşul natal. După ce publicarea acestei operei i-a adus Australian / Vogel National Literary Award, s-a dedicat în întregime scrisului, publicând mai multe romane de succes (Shallows, The Riders, Cloudstreet, Dirt Music, The Turning, etc.), volume de povestiri, cărţi pentru copii şi literatură de călătorie.

Scrierile sale au fost elogiate de critici şi distinse cu numeroase premii naţionale şi internaţionale, Winton câştigând de trei ori Miles Franklin Award (cea mai prestigioasă distincţie literară australiană) şi fiind nominalizat de mai multe ori la Booker Prize şi Commonwealth Writers' Prize.

Winton a locuit în Italia, Franţa, Irlanda şi Grecia, iar în prezent s-a stabilit în Australia de Vest împreună cu familia sa.

Respiraţia a fost distins cu Miles Franklin Award, 2009, nominalizat la Commonwealth Writers' Prize, 2009, inclus de New York Times Book Review, Publishers' Weekly, Washington Post şi The Economist pe lista celor mai bune cărţi ale anului 2008.

Pe coasta sălbatică şi pustie a Australiei de Vest, tânărul Bruce Pike, zis Pikelet, îşi face iniţierea în lumile periculoase ale surfingului, relaţiilor umane şi sexului. Sub tutela noului său guru, Sando, un veteran în ale surfingului, el îşi testează viaţa şi propriile limite în "lumea extremelor".

"O meditaţie despre surfing, ce devine o reflecţie despre însăşi esenţa vieţii" (Observer )

"Un document sfâşietor despre masculinitate, despre risc şi dorinţa tinerilor de a forţa graniţele imposibilului" (Juriul Miles Franklin Award)

"O scrisoare de dragoste adresată mării şi, totodată, o emoţionantă poveste despre maturizare." (Sunday Telegraph)


Copil fiind în Sawyer, tânjeam să înot în ocean, dar taică-meu era de neclintit în privinţa asta. Dacă îi ceream voie în zilele de pescuit, mă refuza pe motiv că trebuia să mă supravegheze, ceea ce ar fi însemnat să lase barca, undiţele şi camarazii în singura sa zi liberă, adică ceream de la el prea mult. Ştiam în adâncul sufletului că ar fi sacrificat bucuros o oră pentru a-mi face pe plac dacă ar fi putut să înoate destul de bine ca să mă salveze în caz de pericol, dar nu putea să-şi recunoască neputinţa. Când l-am întrebat dacă aş putea măcar să merg cu bicicleta până la gura râului cu Loonie, a refuzat printr-o mişcare a capului. Prea periculos, prea departe, nici o şansă. Dar râvneam să înot acolo unde puteam vedea fundul apei, să fiu acolo unde valurile lungi, pline de spumă se rostogoleau dinspre sud şi unde puteam să mă scufund şi să le văd trecându-mi pe deasupra capului. Tânjeam după mare cum nu mai tânjisem după nimic altceva. Fusesem întotdeauna un copil foarte ascultător, respectuos şi de obicei mulţumit, până în acel moment. Dar să-mi fie refuzat accesul la ocean era de nesuportat. Chiar şi fără influenţa lui Loonie, probabil că l-aş fi sfidat cândva pe taică-meu - mă consideram aproape un adolescent, la urma urmei -, dar în vara aceea am fost încurajat de indiferenţa noului meu prieten în faţa autorităţii şi, deşi am cerut voie, am implorat şi am pledat pentru asta dinainte, în cele din urmă am pornit cu Loonie într-o sâmbătă şi am pedalat spre coastă fără binecuvântarea tatălui meu. Totul a început cu o minciună. Eu am spus că aveam s-o luăm spre râu, dar mergând prin oraş şi trecând de staţia de benzină, pur şi simplu, în spatele cârciumii, am schimbat direcţia.
Ştii de ce, a întrebat Loonie pe când luam curba, ştii de ce-i e frică lu' taică-tu, nu-i aşa?
Mda, am zis după o pauză prea lungă.

Nu aveam chef să vorbesc despre faptul că taică-meu nu ştia să înoate. Nu eram încă atât de neloial.
Minţi, Pikelet.

M-am ridicat în picioare pe pedale, atent să nu fiu văzut de cineva de la gater.
Snowy Muir, a zis Loonie.
Cine-i ăsta?
Un tip de la gater. Pescuia de pe promontoriu când au deschis stăvilarul. Toţi stavrizii au fugit. L-a prins un val uriaş. S-a înălţat până peste stâncă şi apoi l-a tras înăuntru. L-au găsit trei zile mai târziu pe lângă Groapă.

Drumul pietros îmi făcea dinţii să clănţănească. Păsările ciripeau la marginea desişului.
Şi taică-tu era acolo, Pikelet. L-a văzut cum îl ia apa.
Când a fost asta? am întrebat, încercând să par sceptic.
1965.
De unde... de unde ştii tu?
Stau la cârciumă, cretinule. Singurul lucru ce curge mai repede ca berea e vorba.

M-a deranjat că nu ştiusem acest amănunt preţios despre tatăl meu.
Mi-am continuat drumul în linişte.

Am coborât panta fără să pedalăm, cam un kilometru jumătate, până când am ajuns la întinderea de pământ prelungă şi joasă unde estuarul şerpuia printre bancurile de nisip de la stânga noastră, iar padocurile mocirloase ale cailor se înălţau pe partea cealaltă spre dealurile abrupte, împădurite. Simţeam soarele pe umeri şi deja, peste huruitul şi zăngănitul bicicletelor noastre, se auzea oceanul.

Pe ultima porţiune a urcuşului, o camionetă a ieşit din salină, legănându-se greoi pe drumul asfaltat din faţa noastră. Fără un cuvânt, Loonie a ţâşnit şi s-a luat după ea. Erau oameni în spatele camionetei care râdeau şi îl ovaţionau când s-a apropiat şi s-a prins de bara din spate. Rabla trecea dintr-o viteză în alta, accelerând la urcarea pe pantă. Loonie a depăşit-o cu bicicleta şi i-am văzut faţa rozalie când s-a uitat triumfător înapoi peste umăr. Mă îndoiesc că şoferul ştiuse măcar că Loonie era acolo, ţinându-se hotărât de bară, dar au forţat în pantă, lăsându-mă în urma lor, până când n-am mai auzit decât scârţâielile roţilor dinţate şi ecoul şters al râsetelor. În cele din urmă, viteza şi efortul de a-şi folosi o singură mână l-au învins pe Loonie, care a început să se clatine şi şi-a dat drumul. A virat puternic pe marginea cu pietriş, a trecut prin stufăriş, cu o mişcare smucită ca o rafală de vânt, iar ultimul lucru pe care l-am văzut a fost bicicleta ţâşnind fără biciclist din ierburi, înainte să se rotească în aer şi să aterizeze în apa nu prea adâncă.
Până când am urcat eu scrâşnind pe creasta dealului, Loonie şi bicicleta lui contorsionată au fost încărcaţi în camioneta înceată, iar şoferul părea să aştepte după mine. Când am trecut pe lângă camionetă, am văzut că, deşi genunchii îi erau juliţi şi cămaşa zdrenţuită, Loonie părea nebun de fericire. Făcea tot felul de mutre şi ochi dulci unei fete care arăta de şaisprezece ani şi care avea flori pictate pe jeanşi. Lângă ei erau mai multe plăci de surf şi un câine şchiop. Din cabină, trei tipi cu părul ciufulit mi-au spus să urc şi am pornit-o aşa spre promontoriu, până ce asfaltul a fost înlocuit de un drum desfundat, pe care am coborât hâţâindu-ne spre plaja albă şi sălbatică şi vuietul copleşitor al valurilor.
Tipii s-au îngrămădit să iasă din cabină, şi-au înşfăcat plăcile şi au dispărut înainte ca vreunul dintre noi să poată coborî sau să le mulţumească, aşa că i-am mulţumit fetei în loc. A ridicat din umeri şi şi-a adâncit degetele de la picioare în nisip. Câinele îi dădea târcoale fetei, întrecându-se cu Loonie să-i câştige atenţia.
De la promontoriul de granit pe ale cărui stânci erau lipite avertismente privind curenţii periculoşi, plaja se întindea mile întregi spre est. I-am privit pe surfişti plonjând în apa învolburată de lângă stânci şi de acolo ţâşnind spre falie. Valurile se spărgeau în jurul promontoriului, unul după altul, netede, de culoarea turcoazei, legănându-se în golf şi risipindu-se apoi într-o ultimă lovitură precipitată de stăvilarul de la gura râului. Aerul, clocotind de zgomote şi îmbibat de sare, mă ameţea.

Loonie şchiopăta ca un bătrânel în urma căzăturii, dar asta nu l-a împiedicat să se caţere pe stânci împreună cu mine, fata şi câinele şchiop, pentru a-i vedea pe tipi alunecând în viteză pe plăcile lor. Au chiuit, s-au aruncat în valuri şi s-au luat la întrecere prin apele golfului până când s-au făcut mici ca nişte insecte care se agitau în depărtare.

Fata, care a spus că era din Angelus, ne-a oferit mere din plasa ei. Vorbea despre formaţia Iron Butterfly şi o groază de alte lucruri despre care ştiam la fel de puţin şi nu ştiu cum de am reuşit să iau parte la discuţie, pentru că mintea îmi era categoric în altă parte. Nu-mi puteam lua ochii de la jerbele de stropi, cioburile spumoase de lumină. De asta se temea taică-meu? Am încercat să mă gândesc la bietul răposat Snowy Muir, dar moartea era greu de conceput când îi aveai în faţa ochilor pe tipii ăştia care dansau prin golf cu zâmbetul pe buze şi soarele în păr.

Nu aş fi putut să o exprim în cuvinte când eram copil, dar mai târziu am înţeles ce mi-a captat imaginaţia în ziua aceea. Cât de ciudat era să vezi bărbaţi făcând ceva frumos. Ceva fără noimă şi elegant, ca şi cum nimeni nu i-ar vedea sau nimănui nu i-ar păsa. În Sawyer, un oraş de frezori, muncitori la gater şi crescători de animale, cu un măcelar şi o reprezentanţă a băncii rurale lângă benzinărie, bărbaţii făceau lucruri serioase, practice, în cea mai mare parte prin truda mâinilor. Poate că un brutar ar fi avut ocazia să facă ceva pe cât de gustos, pe atât de frumos, dar brutarul nostru era oricum o femeie, o persoană la fel de aspră şi de directă ca tatăl oricărui băiat, şi cocea pâini ca nişte cărămizi.

În ceea ce priveşte eleganţa, aveam câţiva fotbalişti locali care făceau driblinguri bunicele şi dădeau şuturi puternice, şi recunosc că tatăl meu vâslea pe barca de lemn cu mai multă abilitate decât am văzut vreodată pe cineva, într-un fel care masca şi făcea să pară neînsemnat efortul depus, dar în afară de asta şi de acei indivizi în vârstă cu dinţi de plastic şi gâturi ca broaştele-ţestoase, care se îmbătau de Ziua Armatei Australiene şi Neozeelandeze şi cântau melodii triste pe terasa de la Riverside până când cădeau laţi, nu prea era loc pentru frumuseţe în vieţile bărbaţilor noştri. Singura excepţie era ciudatul Yuri Orlov care cioplea jucării minunate, tradiţionale, din ce găsea pe jos, cotrobăind prin pădure. Dar nu-i plăcea să-şi arate lucrările. Era sfios sau grijuliu, iar oamenii spuneau că era pe jumătate nebun oricum. Când venea vorba de bărbaţi, a lui era toată frumuseţea gratuită de care avea parte oraşul.

În toţi acei ani în care eu şi Loonie am făcut surfing împreună, prinzând microbul în acea primă dimineaţă de la promontoriu, niciodată nu am adus vorba despre chestiunea frumuseţii. Eram amici, dar existau subiecte pe care pur şi simplu nu le puteam aduce în discuţie. Nu am avut niciodată vreo îndoială privind primii fiori ai surfingului, incredibila electrizare pe care o simţeam în tot corpul când zburam pe valuri cu vântul şuierându-ne pe la urechi. Nu ştiam ce erau endorfinele, dar am înţeles rapid cât de euforică era senzaţia şi câtă dependenţă genera; din prima zi mă drogasem doar privindu-i. Vorbeam despre îndemânare, curaj şi noroc - aveam amândoi aceste calităţi, iar cu timpul am ajuns să facem surfing pentru a ne juca cu moartea -, dar eu încă aveam acea senzaţie ilicită că facem ceva elegant, ca şi cum a dansa pe apă era cel mai minunat şi mai curajos lucru pe care îl putea face un bărbat.

Am stat amândoi pe promontoriu, cu fata şi câinele, până când direcţia vântului s-a schimbat şi toată lumea a revenit la mal. Ne-am întors în oraş, în spatele vechiului lor Bedford, arşi de soare şi beţi de fericire.

Taică-meu a fost furios - văzuse camioneta, îl zărise pe Loonie târându-şi bicicleta strâmbată spre casă şi îşi dăduse singur seama -, dar nimic nu mă putea afecta, nici ameninţările, nici cuvintele pline de dezamăgire şi cu siguranţă nici blândul apel la raţiune. Fusesem cucerit.

În vara aceea, m-am întors cu Loonie acolo de nenumărate ori. Am făcut autostopul, am pedalat, am mers pe jos, cerşind plăci de surfing de la gaşca din Angelus, când aceştia se întorceau la ţărm pentru masa de prânz sau la sfârşitul zilei, şi de la o săptămână la alta ne-am găsit, la propriu, echilibrul, făcând încercări şovăielnice pe lângă ţărm, chiuind şi râzând ca apucaţii. Chiar şi acum, după aproape patruzeci de ani, de fiecare dată când văd o puştoaică ridicându-se în picioare pe placă, fluturând din mâini, cu dinţi de lapte şi pielea strălucitoare, mă întorc în timp; ştiu senzaţia şi o scânteie a promisiunii de demult se întoarce la mine ca într-o clipă de graţie.