Călătorii în infern

Tvrtko Vujity
Călătorii în infern
Editura Curtea Veche, 2009

traducere de Carina Deak



*****

Vujity Tvrtko este un jurnalist de investigaţie ce a realizat o serie de reportaje călătorind în zone de conflict, în spaţii izolate (fie din motive politice - Coreea de Nord, fie din motive de siguranţă şi sănătate - Cernobîlul, fie din raţiuni geografice - Sahara, anumite regiuni din Pakistan), reportaje reunite în Călătorii în infern. În descrierea experienţelor sale, autorul înlocuieşte relatarea rece, obiectivă cu un punct de vedere mult mai personal, foarte uman. Tvrtko Vujity a fost consulul oficial în Ungaria (2003-2007) al campaniei Uniunii Europene împotriva discriminării, în concursul Pecs 2010 - Capitala Culturală a Europei a fost oficial figura reprezentativă a campaniei reprezentând oraşul Pecs. După câştigarea acestui concurs, ziaristul a devenit unul dintre ambasadorii oraşului său natal.

Peti nu era un om pierdut. Chiar dacă, în timpul liceului, ca să fim politicoşi, nu s-a prea remarcat, a început apoi să facă afaceri şi, în numai câţiva ani, şi-a depăşit cu mult colegii de clasă, cândva eminenţi. Eu îl cunoşteam încă de pe la mijlocul anilor '80, când mă călca în picioare cu o deosebită plăcere la câte o zbenguială prin noroiul de decembrie, impropriu denumită meci de fotbal. Apoi, ca întotdeauna, după bacalaureat nu am mai auzit, ani la rând, nimic despre el. În final, ne-am întâlnit la o bezinărie, eu am sosit cu un Opel Astra ceva mai vechi, iar el conducea un înspăimântător Nissan Patrol, negru ca smoala.
- Mi-a ieşit pasienţa, a spus şi, uitându-mă la lanţul de aur gros cât încheietura unui copil, mi-am dat seama că mă aflam faţă în faţă cu unul dintre cei mai bine situaţi tineri din sudul Ungariei. Mă gândeam că Peti este exemplul elocvent pentru a demonstra acea veche şi controversată zicală cum că nu contează dacă un copil învaţă bine sau rău în liceu, ci priceperea, capacitatea de recunoaştere a unei situaţii şi de adaptare la ea, curajul şi, eventual, norocul. Apoi mi-a trecut prin minte că Peti, desigur, nici nu lucrează, aşa că viaţa lui nu se schimbase prea mult din liceu; nici atunci nu lucra, doar trăgea mâţa de coadă.

Dar în această ultimă privinţă am greşit profund. Deoarece Peti lucra şi nu avea orice fel de îndeletnicire. Încă din acea după-amiază m-a invitat la una dintre fâneţele lui, unde şi-a suflecat mânecile şi a început să lucreze cot la cot cu muncitorii săi. Munceau la coasă, iar aerul s-a umplut încet de un praf mărunt, iritant. Nu doar că Peti nu lenevea, ci se număra printre cei mai harnici. Era interesant să vezi un tip foarte bogat cum înaintează încet pe câmp, plin de sudoare. La vreo 40 de metri de mine, şi-a îndreptat spatele şi s-a întors spre mine.
- Acolo, în spate, lângă copac, găseşti o coasă, ia vino-ncoace, să încerci şi tu!

Am găsit coasele sprijinite de trunchiul nucului şi, deşi nu prea aveam chef să mă apuc de treabă, nu voiam să-l jignesc pe Peti. Era ca atunci când, musafir fiind, accept vinul gazdei, deşi nu beau cu plăcere alte feluri de vin decât cele preferate de mine.

Nu vreau să mă măgulesc: din prostie, la a doua mişcare a coasei am reuşit să-mi împung cu vârful acesteia degetul mare de la picior. Se spune că aşa păţeşte cel care nu este învăţat cu pământul, iar eu am fost un exemplu perfect pentru a ilustra această zicală. Peti m-a urcat imediat în Nissan şi a pornit direct spre clinica orăşenească.

Accelera violent, de parcă el ar fi fost responsabil pentru neîndemânarea mea şi de parcă aş fi fost victima unei grave afecţiuni pulmonare, şi nu a unui banal accident cu o vechitură de coasă boantă.
- Să nu cumva să-mi sângerezi grav! a spus printre dinţi amicul meu cu lanţul de aur şi, după expresia feţei, chiar vorbea serios. Am avut noroc la gardă, înaintea noastră era un băieţel grăsun şi cu pielea extrem de albă, care fusese ars de soare şi devenise roşu ca racul. Mama copilului ofta şi se văicărea fără încetare, vorbind mereu despre cancerul de piele, iar una dintre asistente făcea eforturi să o liniştească, deoarece insolaţia era departe de a fi un exemplu de cancer de piele.
- Aduc ceva de la bufet, mi-a spus neliniştit Peti, pe coridorul unde se găsea cabinetul medicului de gardă. Ce doreşti?
- Un analgezic, i-am răspuns cu un surâs chinuit, pentru că începeam să am dureri la picior.

Câteva minute mai târziu, m-au chemat în cabinet. Medicul de gardă, Kumar Leghari, vorbea o maghiară fluentă, deşi avea un accent puternic. Era un omuleţ foarte agil, cu o mustaţă zbârlită, cu un nas imens, cu părul negru, des şi cu pielea creolă. Când s-a aplecat asupra piciorului meu, şi-a apăsat ochelarii pe nas şi a clătinat dezaprobator din cap.
- Ai mai cosit vreodată până acum, tinere?
- Niciodată.

Stă puţin în cumpănă. Apoi, îmi pune o întrebare foarte ciudată:
- S-au făcut presiuni asupra dumitale în acest sens?

Nu am rezistat să nu zâmbesc. În acelaşi timp însă, mi-a trecut prin minte că doctorul Leghari venea, probabil, dintr-o ţară în care este un fapt obişnuit ca omul să fie obligat să facă una-alta.
- Nu, i-am răspuns, eu singur m-am băgat în toată dandanaua asta.

A încuviinţat din cap.
- Nu este nicio prostie sau dandana, doar că trebuie să te pricepi.

Apoi a început să-mi dezinfecteze rana. Tocmai trăgea conţinutul unei fiole de vaccin antitetanos într-o seringă, când Peti a cerut permisiunea să intre în cabinet. Când mi-a văzut rana şi acul cel mare la capătul seringii din mâna medicului, s-a făcut alb ca varul. Dintr-o singură mişcare a aruncat la gunoi chifla cu salam pe care o mâncase doar pe jumătate.
- Ei, ei, tinere, nu este un lucru frumos, a spus domnul doctor Leghari în timp ce, cu mişcări măsurate, a introdus acul în mine. Am crezut că vorbeşte despre rana mea, dar când a terminat s-a întors spre Peti. Nu aruncăm mâncarea la gunoi.

Mi-am amintit de tatăl meu, care mă învăţase mereu să apreciez mâncarea, deoarece mulţi alţii rabdă de foame. De câte ori n-am fost nevoit să ascult până la capăt câţi etiopieni înfometaţi s-ar fi săturat cu resturile de mâncare pe care le lăsasem eu în farfurie. Desigur, tatăl meu avea dreptate, dar în niciun caz rămăşiţele de mâncare de dovleac din farfurie nu-i amintesc unui adolescent bine hrănit de nenorociţii din lume.
- Mă scuzaţi, a mormăit Peti, încurcat. Cred că habar nu avea de el, atât era de îngrozit de priveliştea degetului meu mare colorat gălbui de iod.
- Ştiţi, o jumătate de chiflă cu salam poate salva o viaţă, a explicat medicul, în timp ce începea să-mi bandajeze piciorul. Aşa stau lucrurile, de exemplu, în patria mea, în Pakistan.

Odată rostit cuvântul-cheie, creierul meu a început imediat să deruleze imaginile legate de această ţară (deformaţie profesională): Pakistanul este poate ţara cea mai frumoasă din Asia, aici se găseşte cel de-al doilea vârf ca înălţime din lume, K2. Se învecinează cu India, China, Afganistanul şi Marea Arabiei. Oamenii sunt în general amabili, dar sunt îngrozitor de săraci; de altfel, ţara este un centru de arme şi droguri, o dictatură militară în care înfloreau visuri nucleare şi are o legislaţie de război. Permanente scântei de-a lungul graniţei cu India şi desigur, malaria, holera, febra tifoidă, hepatita, lepra, trahomul, infecţii mortale cu ciuperci şi şerpi veninoşi în stare să te omoare pe loc.

Domnul doctor Leghari, văzând că Peti al meu a rămas încremenit lângă uşa cabinetului, a spus:
- Ca să înţelegeţi, la noi mâncarea are cea mai mare valoare. E mai preţioasă decât însăşi viaţa. La nevoie, oamenii sunt în stare să omoare pentru ea. În special acolo de unde provin eu, în zona muntoasă din nord, în apropierea aşa-numitei poteci a talibanilor.

Cuvintele medicului mi-au evocat imaginea feţei tânărului soldat cu părul ras pe care îl văzusem în războiul din fosta Iugoslavie şi pe care tovarăşii săi l-au primit cu multă bucurie, deoarece târa după el cadavrul unui porc mort de-o bună bucată de vreme, aducându-le astfel de mâncare şi dăruindu-le, prin asta, viaţă. Nu voi uita niciodată cum aceşti bărbaţi cu feţele brăzdate de cicatrici mâncau cu poftă, fără niciun sentiment de scârbă faţă de carnea prăjită a hoitului, ghemuiţi pe o pânză de camuflaj de culoarea castanei. Mda, la nevoie...
- Şi ce mănâncă în Pakistan, pentru a evita să moară de foame? am întrebat cu frică, deoarece credeam că în răspunsul medicului voi auzi relatări despre crime şi răfuieli. Dar Leghari a spus altceva, mai îngrozitor.
- Găsesc ei ce să mănânce. Gunoi.

Am schimbat o privire cu Peti.
- Gunoi? a întrebat prietenul meu.
- Uitaţi, după părerea mea, la noi în ţară se găsesc unele dintre cele mai luxoase restaurante din lume, ale căror meniuri demne de Lucullus se situează cu mult înaintea meniurilor restaurantelor celor mai luxoase hoteluri din America. Dar, departe de Karachi şi de Islamabad, departe de agitaţia marilor oraşe, în nord, în ţinuturile înconjurate de munţi şi izolate de lume, se găsesc munţi de gunoi. Mai mult, există şi un oraş întreg de gunoi! ne informează medicul. Mii de oameni locuiesc în acest oraş, la poalele munţilor situaţi de-a lungul graniţei cu Afganistanul, şi se urcă în fiecare zi pe maidanele de gunoi înalte de sute de metri, pentru a face rost de mâncare.

Peti a făcut o mişcare nesigură şi, în lumina tremurătoare a lămpii de neon de pe tavan, umbra sa spălăcită s-a deplasat împreună cu el. Faţa îi era roşie, respiraţia accelerată. Pe mine nu m-au impresionat chiar aşa de mult cuvintele lui Leghari, deoarece în cursul reportajelor mele am avut "norocul" să mă bălăcesc în mlaştinile cele mai infernale de pe pământ. Dar asupra acestui tânăr cu sufletul curat, cuvintele medicului pakistanez au avut, desigur, efectul unei palme grele peste faţă. Încă nici nu-şi revenise când, la bordul jeepului său, ne îndreptam spre Opelul meu, părăsit la marginea terenului arabil.
- Chiar există aşa ceva? Nişte oameni care să mănânce gunoi?

S-a prins de lanţul de aur şi se juca cu el, nervos.
- Ia fii atent, de ce nu ştim nimic despre toată povestea asta? De ce nu te duci acolo să faci un film despre ei?

Presupun că m-am uitat la el surprins, deoarece a continuat repede:
- De ce n-ar fi asta o temă la fel de importantă ca, de exemplu, cartierul sinucigaşilor din Ucraina sau ca povestea femeii-câine?
- Te înţeleg, Peti, dar un asemenea drum costă o mulţime de bani. Iar în acest an TV2 a cheltuit deja o sumă uriaşă pentru reportajele mele. În orice caz, am să propun acest subiect la următoarea şedinţă, bine?

Trebuie să mărturisesc că nu prea aveam chef să merg în Pakistan. Pe de o parte, într-o perioadă foarte scurtă de timp vizitasem cele mai sărace regiuni ale lumii, de la favelele braziliene până la colonia de leproşi din Etiopia, iar pe de altă parte îmi amintesc mereu de vorbele prietenului meu, Csaba Talán, care, înainte de fiecare dintre cele patru călătorii în Tatarstan, spunea mereu că aceea va fi, cu siguranţă, ultima... Desigur că a venit şi el cu noi de fiecare dată. Şedeam în Nissan, afară se întunecase complet. Păstram tăcerea. Nu puteam spune "Cum să nu, Peter dragă, mi-a trecut şi mie prin cap ce film important s-ar putea face despre acest subiect ruşinos, anume acela că unii oameni sunt nevoiţi să caute prin munţi de gunoaie mirosind urât pentru a avea ce să mănânce, în timp ce, în jumătatea cealaltă a lumii, tone de mâncare sunt aruncate la gunoi." Dar, în acest moment, Peti şi-a dres glasul şi m-a întrebat:
- Cât ar costa o asemenea călătorie?

Am clătinat din cap în semn de dezaprobare.
- Nu, Peti, nu eşti un institut de binefacere.

Dar el a continuat să insiste.
- Cât ar costa o asemenea călătorie?
- O avere. Operator, cameră, vize, cazare...
- Încearcă să-mi spui un buget minim.
- Chiar şi aşa, tot este scump. Să spunem că merg singur, cu o cameră pentru amatori...
- Poţi şi astfel să scoţi un film de calitate?
- Şi în Coreea am filmat aşa. Dar, Peti, tot costă foarte mult.
- Lasă totul în seama mea, bine? Fă un calcul pentru a afla cam de câţi bani ai avea nevoie pentru o asemenea călătorie.

Am meditat câteva minute, apoi i-am spus:
- În ordine. Atunci facem în aşa fel încât am să contribui şi eu.
- Nu e cazul.
- Dar pentru mine este important. Când am călătorit în Coreea de Nord, am cheltuit totul pe cont propriu. Pentru că eram interesat. Dacă merg undeva, o fac numai în cazul în care mă interesează o istorie anumită de acolo. Şi, dacă mă interesează, atunci contribui şi eu la cheltuieli. În ordine?
- Cum doreşti.
- Şi, în schimbul sprijinului tău material, te vom menţiona pe tine sau firma ta la sfârşitul filmului.
- Exclus.
- De ce? Este reclamă!
- Nu vreau! E o chestie de principiu!

Acesta era tipul care, la meciurile de fotbal, mă călcase în picioare numai ca să câştige. Incredibil!

După ce am discutat chestiunea în detaliu cu Peti, m-a ajutat să mă apropii şchiopătând de maşina mea.
- Sigur nu vrei să te tractez până acasă? m-a întrebat.
- Nu, mersi, pot să conduc. Ia fii atent, mâine am să-l caut pe acel medic pakistanez şi am să-i cer câteva informaţii confidenţiale.
- Foarte corect.
- Spune-mi, n-ai vrea să vii cu mine în Pakistan?

Pe buze i-a apărut un zâmbet.
- Ei! Ce să caut eu acolo? Pentru o aventură, călătoria asta este mult prea periculoasă. Nu sunt reporter, să-mi pun viaţa în pericol pentru un subiect deosebit.
- Doar banii.
- Asta este altceva. Banii nu contează. E bine să-i ai, dar numai atât, nimic mai mult. Partea pe care mi-o asum eu din această călătorie este oricum cea mai uşoară. Deoarece tu îţi pui viaţa în pericol, nu eu.

Ne-am luat rămas-bun, Péter a pornit spre nuc. A spus că ar dori să mai lucreze puţin, să-şi limpezească minţile. Păşea încet pe câmpul cosit, în afara lui nu se găsea nici măcar un suflet prin împrejurimi. Într-o parte, se ridicau căpiţe de fân, a căror aromă devenea tot mai puternică cu lăsarea serii.

Peti a luat o coasă, mi-a făcut semn de rămas-bun cu mâna şi a pornit spre mijlocul câmpului.


Leghari şi-a şters broboanele de sudoare de pe frunte şi a încercat să-şi alunge gândurile amare, încurcate. Îmi vorbea deja de o oră despre ţara sa şi în acele 60 de minute a menţionat foarte puţine amintiri frumoase. Medicul era, în general, un tip bine-dispus, însă reînvierea amintirilor din copilăria sa dominată de foamete, bătăi şi tragedii l-a întristat, lucru firesc de altfel. Pe deasupra, se simţea cât se poate de incomod, deoarece în timp ce el trăia aici la un anumit nivel, membrii familiei sale care au rămas în Pakistan făceau foamea, în adevăratul sens al cuvântului. Suferinţele celor dragi erau în mică măsură uşurate de bănuţii pe care-i trimitea acasă din salariu, în fiecare lună.
- Dumneavoastră sunteţi un om curajos, a conchis după ce i-am spus că aveam de gând să pornesc singur la drum. Sau nesăbuit. Mergeţi într-un loc periculos.

Apoi a zâmbit.
- Dar măcar nu trebuie să vă zbateţi în capcana complicată a birocraţiei, deoarece în acea ţară nimic nu funcţionează cum ar trebui.

După câteva minute de gândire, spre surprinderea mea, mi-a spus următoarele:
- Păcat că nu puteţi aştepta câteva săptămâni, pentru că, în scurt timp, voi face şi eu o vizită acasă. Cred că v-aş putea fi de ajutor.

M-am folosit de ocazie, deoarece nimic nu mă grăbea să plec. Eram convins că Peti nu vedea niciun neajuns legat de întârzierea călătoriei. Peste cinci săptămâni am plecat la drum împreună cu medicul care, ajuns deja la aeroport, a început să se comporte cu totul altfel decât înainte. Mi-a zâmbit doar o singură dată, când, la propunerea mea, am început să ne tutuim. În rest, parcă ar fi paralizat şi s-ar fi chircit. Eram uluit de diferenţa dintre comportamentul deschis şi prietenos de mai-nainte şi cel încurcat şi agitat de acum. Mai târziu, mi-a mărturisit că, de fiecare dată când mergea acasă, îi era frică de moarte. În drum spre Pakistan, mintea îi era paralizată de teama că s-ar putea să nu-şi mai revadă niciodată mica familie din Ungaria. Se căsătorise cu o fată maghiară, cu care avea două fetiţe minunate, şi acum nu-i mai făcea deloc plăcere să-şi rişte bucuria vieţii. Iar fiecare călătorie în Pakistan reprezenta o ameninţare. Pe deasupra, pentru el ameninţarea integrităţii sale corporale era mai gravă decât de obicei, pentru că unii dintre concetăţenii săi erau invidioşi pe el.

Kumar Leghari se născuse în satul Batpur, din nordul Pakistanului, el fiind copilul cel mai mic al unei familii foarte sărace. Tatăl său era agricultor. Apoi, la moartea unei rude apropiate din America, familia a ajuns în posesia unei moşteniri destul de mari. Spre surprinderea tuturor, capul familiei Leghari a hotărât să cheltuiască o mare parte din bani nu pentru familie, ci pentru a-l da la şcoli înalte pe fiul său cel mic. Mai precis, a hotărât că pe Kumar îl va trimite la o facultate de medicină, dar nu oriunde, ci tocmai în capitală, în Islamabad. Desigur, în această hotărâre s-a amestecat şi puţină mândrie, deoarece, începând din acel moment, tot satul răsuna de veştile rezultatelor bune pe care le obţinea Kumar la facultatea din capitală. Pentru că băiatul se respecta în aşa măsură încât semestrele le încheia cu rezultate excelente. Pe deasupra, datorită rezultatelor sale frumoase şi, nu în ultimul rând, originii sale modeste, a primit şi o bursă în Europa. La noi s-a cunoscut cu o fată foarte frumoasă, pe care, în scurt timp, a luat-o de nevastă. Acesta a fost păcatul său capital. În satele situate de-a lungul cărării talibane, de foarte multă vreme nu se mai căsătorise nimeni cu o femeie creştină, fapt care reprezenta un sacrilegiu. Astfel, în ultima vreme bătrânul Leghari nu se mai lăuda cu rezultatele excepţionale ale fiului său, ci trebuia să dea explicaţii pentru "necredinţa" acestuia. Cam asta este, foarte pe scurt, istoria vieţii lui Kumar Leghari.

Aşadar, tovarăşul meu de călătorie mi-a explicat încă din avion că ne îndreptam spre un loc în care nu prea se aventurau turişti, dar asta nu era niciun fel de noutate pentru mine. Mai vizitasem eu destule locuri ce nu se găsesc pe lista destinaţiilor preferate de turişti. Şi această cărare talibană nu făcea excepţie. Dar medicul s-a oferit foarte condescendent să mă conducă în oraşul de gunoi, la graniţa afgană. Această ofertă reprezenta un sacrificiu deosebit din partea lui!

Ruta pe care urma să o parcurgem era Ferihegy-Frankfurt, Frankfurt-Dubai, Dubai-Karachi, Karachi-Islamabad. Asta însemnau trei transferuri. Probabil nu spun nimic nou când amintesc că cele câteva sute de kilometri efectuate cu ultimul avion, un Ilyushin cam rablagit al companiei aeriene pakistaneze, ne-au solicitat o îndelungă răbdare. Mizerie, înăbuşeală, scaune incomode, muezinul a cărui rugăciune era amplificată în megafoane, la vocea căruia toţi tovarăşii noştri de călătorie musulmani se ridică pe dată: "Allah Akbar!"

După rugăciunea comună, Leghari priveşte gânditor prin hubloul avionului. Apoi începe să vorbească, cu o nelinişte ciudată în voce, de parcă ar dori să-mi abată atenţia de la sosirea iminentă.
- În Pakistan există două feluri de tabere pentru refugiaţi. Unul dintre ele a luat fiinţă acum 30 de ani, când, după pătrunderea armatei sovietice în Afganistan, mii de nenorociţi afgani au trecut graniţa, peste munţii înalţi, înspre Pakistan. Au umblat zile întregi, fără apă, fără mâncare, dar aceasta a fost unica lor şansă de supravieţuire. Celălalt tip de tabără pentru refugiaţi s-a umplut cu afgani refugiaţi recent din cauza regimului taliban. Aceştia nu erau pregătiţi pentru a face foamea şi pentru adevăratele încercări care îi aşteptau. Astfel, încercau să supravieţuiască nu prin agricultură sau prin furturi şi crime, ci printr-o metodă mai uşoară: scormonind prin mormanele de gunoaie.
- Ai mai fost pe acolo? îl întreb.
- Prin împrejurimi, da. Prin oraşul de gunoi propriu-zis, niciodată. Ce să fi căutat acolo?
- Pakistanezii născuţi în această ţară nu pot să aibă niciodată soarta vitregă a afganilor?
- Cum să nu! Dar până acum am reuşit să-mi feresc familia de necesitatea căutatului în gunoi, mulţumită modestului ajutor lunar pe care reuşesc să-l trimit. Simt că este datoria mea să trimit acei bani, pentru că tatăl meu m-a dat la şcoli în speranţa că într-o bună zi am să ajung să am eu grijă de ei, aşa cum au avut şi ei de mine. Dar la asta nu s-a gândit niciodată, că nu mă voi mai întoarce în Pakistan. Convingerea lui a fost că voi deveni un medic bun, care va lucra în oraşul vecin din ţinutul nostru; aş fi avut posibilitatea să-i vindec de nenumărate boli pe cei care se hrănesc din gunoaie, doar că, după ce am câştigat bursa, eu am început să visez la altceva.
- Ai vreo cunoştinţă care...
- Sigur că am, mă întrerupe el. De exemplu, un fost coleg de şcoală şi-a pierdut doi copii din cei şase pe care i-a avut, pentru că au contactat un microb pe unul dintre munţii de gunoi.
- Trimit şi copii acolo?
- De fapt, mai mult pe ei îi pun la lucru. Având greutatea mai mică, şansa ca mormanul de gunoi să se surpe sub ei este mai scăzută. Dar chiar şi aşa, mulţi dintre ei s-au înecat în gunoaie. Sau au murit din cauza holerei sau a tifosului. Majoritatea sunt orfani. Colindă fără niciun ţel ţara în lung şi-n lat.
- Câţi sunt oare la număr?
- Prea mulţi pentru a putea fi număraţi. Războaiele din Pakistan au creat orfani pe bandă rulantă, care au ajuns, fără excepţie, la munţii de gunoi. Nu demult, o organizaţie de întrajutorare, Semiluna Roşie, a pornit o amplă campanie pentru adunarea acestor copii, dar, după o săptămână, au fost nevoiţi să recunoască faptul că scopul lor era imposibil de realizat. Luau un copil dintr-un loc, dar răsăreau alţi trei-patru în locul lui. Pe deasupra, majoritatea nici nu erau măcar înregistraţi oficial, deoarece naşterea lor nu fusese consemnată în acte de către autorităţi. Aşa că, în caz de deces, nu-i caută nimeni.

Pe aeroportul din Islamabad, soldaţii în uniformă, cu feţe rigide, s-au comportat cât se poate de arogant. Fruntea li s-a întunecat cel mai mult când au dat cu ochii de camera mea video pentru amatori.
- Filmează o reuniune de familie, le-a explicat Leghari şi, după câteva minute de parlamentări, am trecut mai departe. Afară, ne aştepta nepotul de frate al medicului, îmbrăcat în acelaşi port de culoare portocalie ca şi ceilalţi bărbaţi pakistanezi. Femeile, învelite în burka, se grăbeau la treburile lor. Cred că sub acea stofă care le acoperea întreg trupul erau chinuite de o căldură îngrozitoare. Graba cu care se deplasau sărea în ochi. Poate le era frică de teroriştii islamişti care, în urmă cu câteva zile, comiseseră patru atentate cu bombă în locuri publice, sau poate se ruşinau doar, fiind educate, din fragedă copilărie, să fie smerite şi supuse.

De fapt, teama tuturor era întemeiată, pentru că, în ultima vreme, viaţa nimănui nu mai era în siguranţă. Organizaţiile islamiste radicale dezaprobau faptul că şeful statului pakistanez, Pervez Musharraf, sprijinea campania condusă de americani împotriva terorismului. Încercau să se folosească de toate mijloacele pentru a-şi manifesta dezacordul.

Actualul şef de stat, ajuns la putere printr-un puci, nu era renumit pentru mijloacele lui delicate de a-şi atinge scopurile. Dimpotrivă, ca să spun aşa, îi împărtăşea părerea bunului şi bătrânului Machiavelli, conform căruia scopul scuză mijloacele. A ajuns la putere printr-o lovitură de stat, la data de 12 octombrie 1999, şi de atunci a pedepsit prin măsuri severe acţiunile celor care aveau opinii politice diferite de ale lui. Între timp, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a transforma Pakistanul în puterea atomică conducătoare a Asiei de Sud. Astfel am ajuns în situaţia în care concurenţa pe viaţă şi pe moarte dintre India şi Pakistan a atins dimensiuni incredibile, miza fiind nu doar disputa asupra regiunii Caşmir, ci şi cucerirea rolului de putere atomică principală în zonă. Lumea urmărea cu groază această competiţie, începând cu SUA şi Rusia, toate marile puteri au făcut eforturi pentru a media conflictul dintre părţile combatante, dar cu prea puţin succes. Pe deasupra, unele regiuni au introdus chiar în acea perioadă o legislaţie crudă, medievală, conform căreia luarea în deşert a numelui profetului Mahomed sau a religiei islamice, în prezenţa unui martor, era un motiv suficient pentru a fi arestat sau chiar condamnat la moarte. Era celebru cazul unui creştin care fusese denunţat de un vânzător de îngheţată şi care, după trei săptămâni, nu se mai număra printre cei vii. Fără niciun fel de procedură legală, a fost ucis cu pietre.

Am traversat oraşul aglomerat într-o rablă de Volkswagen. Priveliştea elegantului cartier diplomatic, înghesuit printre casele de lut, stârnea o senzaţie ciudată, ca şi hainele întinse la uscat pe frânghii aflate de-a lungul drumului, care se oglindeau în geamurile palatelor de sticlă ale reprezentanţelor externe de vizavi.

Lumina soarelui vopsise pereţii vechilor case din Islamabad în culoarea frunzelor veştejite. Se mai puteau vedea încă pe ei urme de gloanţe şi de mine. Oamenii de aici chiar nu aveau nimic în afara de câteva colibe aproape în ruină, de niscaiva cearşafuri zdrenţăroase şi câte un schimb de haine. În ceea ce priveşte eventualele agoniseli, sigur că se găsea câte ceva de lucru pentru ei: în ţările vestice dezvoltate, sumele de bani pe care le primeau aceşti oameni pentru o zi de muncă ar fi fost prea mici şi ca pomană pentru cerşetori. Se vedea clar că familia la care fusesem cazat, mulţumită lui Leghari, era una mai avută, mă refer, desigur, la situaţia din Pakistan. Capul familiei purta o pălărie bogat ornamentată, iar peste cămaşa albă îmbrăca o jachetă europeană, nasturii acesteia fiind decoraţi cu mici ancore. El şi soţia sa, precum şi fetiţa lor de cinci ani se întorseseră cu câteva luni în urmă de la Haga, unde bărbatul lucrase ca reprezentant diplomatic. Din câte am înţeles din cuvintele lui, nu avusese prea mult de lucru, dar fetiţa lui reuşise cu acest prilej să înveţe engleza şi olandeza.

M-au aşteptat cu cina gata pregătită şi nu au vrut să primească niciun ban pentru tot ceea ce mi-au oferit. Am fost nevoit să plătesc altfel. Este adevărat, această răsplată a fost interesantă şi bogată în învăţăminte pentru mine: a trebuit să ascult istoria Pakistanului. Pe deasupra, pe măsură ce povestea, omul se aprindea tot mai tare vorbind despre încercările la care fusese supus poporul pakistanez de-a lungul istoriei sale. La început, ofta adânc şi dezamăgit, povestind despre felul în care au părăsit coloniştii englezi acele pământuri, exagerând în mod artificial neînţelegerile dintre hinduşi şi musulmani. Aceştia au lăsat drept moştenire un soi de bombă cu explozie întârziată: Pakistanul de Vest şi de Nord, populat mai ales de mahomedani, înfiinţat de-a lungul graniţei cu India, care era în schimb locuită mai cu seamă de hinduşi. Apoi a adus vorba despre războaiele pierdute cu India, care au avut drept consecinţă obţinerea independenţei Bangladeshului. Altfel spus, Pakistanul şi-a pierdut o mare parte din suprafaţa iniţială.

Când însă gazda mea a ajuns la anii '70 şi la acel politician cu o viziune modernă, prietenul Occidentului, Zulficar Ali Bhutto, şi la cel care l-a arestat, generalul Mohamed Zia-ul-Haq, şi-a ridicat brusc capul, a strâns din dinţi şi lobul urechii i s-a dilatat. Era de înţeles, deoarece Zia-ul-Haq provoacă şi astăzi porniri impulsive în rândurile pakistanezilor. Generalul-dictator, care a pus la baza legislaţiei dreptul sharia mahomedan (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte), ţinea opoziţia în şah prin terorism. Din acest motiv, şi-a pierdut în scurt timp popularitatea, iar soţia lui Bhutto cel executat şi, mai apoi, fiica sa, Benazir Bhutto, pe atunci în vârstă de 35 de ani, au început lupta împotriva lui. Benazir a condus ani de zile mişcarea de rezistenţă din străinătate, până când, la data de 17 august 1988, Zia-ul-Haq a fost victima unui accident (sau atentat?) aerian. Benazir s-a întors acasă şi a devenit prima femeie prim-ministru din lumea mahomedană. Oponenţii săi politici au început imediat munca de subminare a tinerei, frumoasei şi extrem de cultivatei mămici a doi copii şi, ca rezultat al eforturilor lor, la conducerea ţării a ajuns Nawaz Sharif, care imediat a alcătuit o comisie pentru investigarea situaţiei materiale a doamnei Benazir şi a soţului său, Asif Ali Zardari. Comisia a făcut eforturi mari pentru a-şi "îndeplini bine sarcinile" şi a stabilit un număr corespunzător de "manevre de corupţie". Prin număr corespunzător înţeleg un număr îndeajuns de mare pentru a dispune arestarea celor doi pentru o perioadă de cinci ani. Benazir şi familia sa au părăsit însă ţara la timp. Au hotărât să aştepte la Londra liniştirea apelor în ţara lor şi consolidarea unei situaţii mai favorabile.

Împrejurările însă nu doar că nu au devenit favorabile, ci au împins Pakistanul pe marginea prăpastiei. Într-o dimineaţă, lui Nawaz Sharif i s-a năzărit ideea de a schimba înalta conducere a armatei, considerată până atunci de neatins. Încă din acea dimineaţă a declarat că-l va schimba pe şeful armatei, generalul Pervez Musharraf. Cu asta şi-a semnat condamnarea la moarte. Maşinăria s-a pornit imediat şi "singura organizaţie din ţară capabilă de acţiune" (potrivit lui Musharraf) a preluat pur şi simplu puterea printr-o acţiune în care nu a curs strop de sânge.
- Şi care sunt şansele? îl întreb pe amfitrionul meu, de parcă ne-am fi găsit la o casă de pariuri. Care sunt şansele de modernizare a Pakistanului?

Bărbatul a clătinat din cap.
- Nu ştiu. Printre politicienii apropiaţi de putere nu văd nicio personalitate care să inspire încredere. Poate doar dacă Benazir s-ar întoarce acasă...
- Şi dumneavoastră? O aşteptaţi pe Bhutto? Rămâneţi?

La întrebarea mea s-a retras palid, tremurând, de parcă ar fi văzut în faţa sa un şarpe. S-a sprijinit de speteaza scaunului şi a închis ochii:
- Aceasta este patria noastră, mi-a spus. Apoi a adăugat repede: Dar pe fiica mea doresc să o trimit cât mai devreme la studii în străinătate. La liceu, la facultate. Ca mulţi alţi pakistanezi...

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Leghari a venit să mă ia cu o maşină de teren Toyota închiriată. Desigur, eu am plătit taxa de închiriere, dar Leghari a considerat că este mai bine să conducă el. Cunoştea bine drumurile şi scurtăturile. Încurcat, l-am întrebat cum a fost întâlnirea cu familia. Mi-a răspuns scurt că totul era în ordine şi arăta într-adevăr mult mai liniştit decât arătase pe parcursul zborului cu avionul.

Soarele strălucea clar, razele sale purpurii împodobind cu rubine câmpurile bătute de vânt.
- Ştii, Tvrtko, oricum nu poţi merge cu sufletul uşurat în mijlocul celor care mănâncă din gunoi, mi-a spus cu o voce monotonă. Dar, ca medic, este şi mai groaznic să vezi bolile cauzate de sărăcie şi de murdărie. Când un medic tânăr termină medicina, îşi doreşte să aibă pacienţi care să sufere de boli îngrozitoare, a căror vindecare să fie meritul său. Mai târziu însă, se bucură dacă pacienţii săi suferă de migrene sau sunt înţepaţi de albine. În asemenea cazuri, dacă vedem oameni cu infecţii grave, ca să nu mai vorbesc de muribunzi, am mereu mustrări de conştiinţă. Mi se pare că, totuşi, aici ar trebui să vindec oameni, pe ei ar trebui să-i tratez, şi nu să stau într-un cabinet şi să aştept pacienţi cu diagnostice banale.

La amiază, ajungem la Peshawar, de unde mai erau doar 30 de kilometri până la graniţa cu Afganistanul. Localitatea arată ca un adevărat oraş de frontieră asiatic: negustori ambulanţi, soldaţi, prostituate, garnizoane, cantine publice şi, desigur, clădirile autorităţilor vamale, ca şi cum s-ar găsi aici ceva ce ar merita să fie taxat sau ar transporta cineva bunuri de mare preţ peste cei mai înalţi munţi din lume. Se transportau mărfuri, dar nimic de nasul autorităţilor vamale. Peste această graniţă trecea cea mai importantă arteră de transport al drogurilor din Asia. Dar era tot atât de imposibil să dai de urma comercianţilor de droguri pe cât era să-i prinzi pe cei care fac comerţ cu fiinţe vii sau pe cei care fac trafic de organe. Drumul nostru a dus spre biroul local de presă, de unde voiam să fac rost de hârtii pentru a ne asigura într-o oarecare măsură siguranţa. Nu-mi puneam prea multe speranţe în faptul că aceste documente ne-ar putea salva, în anumite circumstanţe, viaţa, dar pentru liniştea noastră era totuşi mai bine să avem ce arăta, în cazul în care cineva s-ar trezi să ne pună cuţitul la gât. De la Peshawar până la graniţă sunt valabile cu totul alte legi decât sunt valabile, în general, în lumea civilizată.

La câteva case depărtare de biroul de presă, în faţa unei colibe, am avut una dintre cele mai mari surprize din viaţa mea: am văzut o faţă cunoscută, cea a prietenului meu baptist, a călugărului care umblă neobosit prin lume, Sándor Szenczy. Părintele Sándor ce putea face altceva decât să împartă ajutoare? Sigur, doar până ce m-a observat. Atunci a încremenit şi a rămas aşa minute întregi, fără să-şi creadă ochilor. Uimirea lui era întemeiată, deoarece la multe mii de kilometri de Ungaria i-a apărut deodată în faţă un reporter cu şapcă de baseball, care, de altfel, nu prea avea ce căuta pe acolo.

În viaţa unui om nu sunt dese cazurile în care întâlneşte o cunoştinţă, un prieten, departe de ţară, tocmai la celălalt capăt al lumii. Totuşi, eu am avut parte de câteva asemenea întâlniri. Nu voi uita niciodată când, la periferia unuia dintre cele mai neliniştite oraşe din Asia, proprietarul unei pensiuni particulare şi-a cerut scuze pentru faptul că, în camera mea proaspăt închiriată, nu existau nici pătură, nici pernă. M-a şi trimis la subsol cu misiunea să-mi găsesc aşternuturi de pat, în apartamentul cu numărul trei. Cum am deschis uşa apartamentului, m-am trezit faţă în faţă cu prietenul meu, excelentul fotograf Balazs Gardi, care m-a întrebat simplu:
- Bei un whisky rece? Nu cred că mai e nevoie să spun, am băut!

Apoi am avut o altă întâlnire ciudată, cu specialistul în ştiri al TV2, Péter Pachmann, cu care ne-am întâlnit în drum spre casă, în sala de aşteptare a aeroportului din Karachi. Să nu uit nici de excelentul operator Tamás Martos, căruia i-am scris o dedicaţie pe carte la 10 000 de metri înălţime, în drum spre Etiopia. Şi mai am în tolba cu amintiri extraordinara întâlnire cu Miguel, în Columbia... dar despre asta am scris cu altă ocazie. Acum însă prefer să revin la prietenul meu Sándor Szenczy, cu care m-am îmbrăţişat în tăcere, minute îndelungate. Cumva, ni se părea atât de absurd că ne întâlneam acolo şi uite că ne-am întâlnit! Pentru că Pakistanul nu este o ţară mică şi nici Peshawar nu este tocmai un sătuc.
- Ce faci, măi vagabondule, colinzi lumea? mi-a dat drumul părintele Sándor din îmbrăţişare, iar eu i-am dat drumul doar din politeţe, deoarece sufletul mi s-a umplut de o adevărată căldură la vederea prietenului meu.
- Ce faci aici, părinte? îl întreb râzând şi-l las să mă îmbrăţişeze din nou. Apoi mi-a dat iar drumul şi a oftat adânc.
- De ce întrebi, dacă tot ştii?

Mi-a arătat ceea ce se afla în jurul lui. Alături de zidurile afumate se aflau mormane de saci cu alimente, stivuiţi unul peste celălalt.
- De la piaţă? l-am întrebat.

A încuviinţat din cap. Nu era cazul să dea explicaţii, deoarece în multe alte locuri din lume mai făcuse astfel de lucruri de sute de ori. Venise în vizită, evaluase condiţiile de viaţă şi necesităţile bieţilor localnici, luase legătura telefonic, prin satelit, cu colaboratorul maghiar al baptiştilor de la Washington pentru a-i comunica pretenţiile sale (ultima oară avuseseră nevoie de 50 000 de dolari), apoi din banii sosiţi în curs de două zile, precum şi din banii aduşi din Ungaria, făcuse cumpărături la piaţa din Peshawar. Nu voi uita niciodată acele istorisiri despre felul în care s-a târguit părintele printre ţesături afgane şi lămpi de petrol pentru făină, linte, grâu, săpun, detergenţi, până a umplut 70 de saci, cu ajutorul cărora viaţa a aproximativ 500 de oameni timp de câteva săptămâni urma să fie mai uşoară. Desigur, aceasta era doar partea spectaculoasă a muncii lui Sándor.

Nimeni nu ştia cât timp petrecuse aşteptând pe la uşile autorităţilor, pentru a ajunge în taberele pentru refugiaţi sau pentru a avea posibilitatea să împartă ajutoarele în mod oficial. Când, în cursul unui drum anterior, călătorise prin aceste locuri pentru a împărţi ajutoare, l-au făcut să aştepte trei zile, până şi-a pierdut răbdarea şi a început să împartă ajutoare fără aprobările oficiale necesare într-una dintre taberele pentru refugiaţi. Pe cel care a împărţit pâine într-o vestă blindată, într-un orăşel bombardat din Kosovo, care a înnoptat într-un sac de dormit la -20 de grade, în ploaia de gloanţe a cecenilor, care s-a refugiat cu Biblia sub braţ din calea soldaţilor ahtiaţi după crime şi a teroriştilor care nu respectau pe nimeni şi nimic şi care în războiul din Iugoslavia a fost interogat, după ce a fost complet despuiat de haine, doar pentru că a vrut să introducă filtre de apă pe teritoriile controlate de croaţi, aşadar pe acest om nu l-ar fi putut mişca prea multe lucruri neobişnuite nici în Pakistan.
- Dar tu, încotro ai pornit-o? mă întreabă el. Când i-am spus ce căutam, şi-a încruntat sprâncenele. Fără însoţitor? Nu este cam prea periculos?
- Îţi fac cunoştinţă cu doctorul Leghari, mi-am prezentat însoţitorul şi ajutorul, este medic în Pécs.

Şi-au dat mâna.
- Sper că ştiţi bine acele locuri, ne-a atras părintele atenţia.
- Desigur, i-a răspuns Leghari, am mai umblat prin aceste ţinuturi de mai multe ori chiar, pe la începutul anilor '80. Cred că le cunosc destul de bine.
- Nu asta am vrut să spun, s-a strâmbat Sándor. Trebuie să-l cunoaşteţi pe omul cel mai potrivit, altfel este imposibil să ajungeţi în tabăra din apropierea gropii de gunoi.
- Omul potrivit? am ridicat din sprâncene.

Szenczy şi-a dus mâinile la spate şi, aşa cum obişnuieşte să facă la predici, s-a aplecat înainte.
- La conducătorul taberei mă refer.

Leghari s-a îmbufnat. La asta nu ne-am gândit. Să mai spun că zeiţa Fortuna ni l-a scos în cale pe scumpul părinte Szenczy?

Sándor a strigat spre capătul clădirii cu pereţii dărăpănaţi, acolo unde pe cuie bătute în perete atârnau oale, linguri, zdrenţe şi unde aşteptau la coadă cei care urmau să primească ajutoare. Undeva în spate, un bărbat îmbrăcat destul de ordonat şi-a ridicat braţul în sus. El îndeplinea rolul de "asistent" al lui Sándor şi avea grijă ca oamenii de la coadă să nu se înghesuie şi să nu se bată. A pornit cu paşi iuţi spre noi, ochii îi străluceau foarte negri pe fondul cenuşiu al feţei.
- Bial Ahmed, ni l-a prezentat Szenczy, când a ajuns la noi. El vă va ajuta. A trăit cinci ani la New York, a locuit pe strada pe care se înălţau zgârie-norii World Trade Center înainte de a fi doborâţi, aşa că vorbeşte engleza foarte bine. După atacul terorist, tatăl lui l-a adus cu forţa acasă, în oraşul său natal, temându-se pentru fiul său. Tatăl său este, de altfel, comandantul forţelor militare locale, aşa că prietenul nostru, Bial, are acces liber peste tot. Iar unde viaţa sa este în siguranţă, tot astfel este şi cea a prietenilor săi.

A schimbat câteva cuvinte cu tânărul, care a încuviinţat din cap şi ne-a făcut semn că era gata de drum. L-am îmbrăţişat pe părinte şi i-am promis că imediat ce ajung acasă, am să-i fac o vizită. Deşi părea destul de neverosimil.

Ahmed umbla foarte repede, dacă mai punem la socoteală şi faptul că avea nişte pantofi complet scâlciaţi. Nici după ce am intrat în jeep nu a vorbit prea mult. Când l-am întrebat despre Szenczy, a răspuns doar atât:
- Părintele Sándor doreşte să-i ajute pe cei mai săraci, iar eu lucrez cu plăcere pentru el şi sunt mâna lui dreaptă. Avem mare nevoie de asemenea oameni, el este salvatorul refugiaţilor.

Pârâul Gindha, al cărui nume însemna "mizerie", şerpuia alături de un drum asfaltat foarte bun, prin comparaţie cu locurile din jur. Deodată, pe malul pârâului a apărut un oraş din colibe de lut care părea nelocuit. Ahmed ne-a explicat imediat că ţinutul este doar aparent nelocuit, în realitate trăiau aici o mulţime de oameni, chiar dacă, în apropiere, nu exista nici apă potabilă, nici lumină. Doar că, în timpul zilei, toată lumea umblă prin gunoaie.

Ahmed ne-a îndreptat spre o cărare foarte îngustă, abia vizibilă din drum, care ne-a condus la intrarea într-o peşteră săpată în stâncă. Nici nu am oprit bine motorul, că un bărbat chel, corpolent şi cu mustaţă ne-a şi sărit în faţă. Ahmed i-a spus în câteva cuvinte ce doream, la care chelul a început să bombăne. Ce a spus exact nu am înţeles, dar se simţea în vocea lui că, deşi îl respecta pe fiul comandantului militar, nu era deloc bucuros de venirea noastră.
- Spuneţi-i că am dolari la mine, i-am atras atenţia lui Ahmed. Chelului au început să-i lucească ochii şi a dispărut în grotă. Apoi, în scurt timp, a apărut iar şi ne-a făcut semn să-l urmăm.

Încăperea subterană în care ne-a condus chelul mirosea ca un azil pentru persoane fără adăpost. Totul semăna cu un dormitor uriaş: într-o parte se găseau locuri pentru dormit acoperite cu pături din păr de cal, peste care erau aruncate aşternuturi mizerabile. Mai târziu, am aflat că aici locuiau ajutoarele conducătorului taberei, care străbăteau gunoaiele ca o "trupă de elită" şi care colectau dări de la locuitorii din împrejurimi. În schimb, păstrează ordinea, în măsura în care poate fi păstrată între nişte oameni extrem de înfometaţi.

Mai târziu am realizat că toată această afacere bazată pe gunoi era organizată exact ca societatea furnicilor. Existau muncitorii, păziţi de soldaţi, existau cei care sortează gunoaiele şi existau conducători care trăiau relativ bine de pe urma muncitorilor. Muncitorii sunt mai cu seamă copii mici, trimişi la groapa de gunoi din oraşul din apropiere, precum şi de-a lungul şinelor căii ferate, poate, poate or găsi ceva deşeuri de preţ.

Peretele gol şi umed din interiorul peşterii părea udat de lacrimi. Pe un scăunel, se găsea un fel de lampă al cărei fitil lucea într-o unsoare urât mirositoare. Oricât de urât ar fi mirosit, era bună pentru a lumina pereţii umezi ai locului acestuia îngrozitor şi pentru a ne arăta drumul. Un alt soi de paznic ne-a apărut în drum în coridorul larg de piatră, dar şedea culcat pe un prici. Era ciudat să vezi pe cineva culcat în miezul zilei, dar acolo, în măruntaiele muntelui, timpul curgea altfel decât în general. Zilele şi nopţile se contopeau unele cu altele. Chelul a schimbat câteva cuvinte cu tovarăşul său frânt de oboseală, apoi a dispărut din nou, pe un coridor lateral. Am rămas singuri în întuneric şi-n liniştea adâncă. Paznicul era la fel de mut şi de sobru ca acele arcade, a căror răcoare am simţit-o apăsându-mi asupra frunţii încă fierbinţi din cauza căldurii cumplite de afară.

Paznicul a luat brusc o pătură aruncată pe patul său nenorocit şi s-a acoperit cu ea. Apoi, deodată... nu mi-a venit să-mi cred ochilor... a adormit! A început să respire regulat, stând în picioare, nemişcat, de parcă o mână de fier l-ar fi proţăpit acolo. Însă în momentul în care prietenul meu Leghari s-a mişcat, a deschis imediat pleoapele şi a început să ne urmărească atent. Nu mai văzusem aşa o ciudăţenie niciodată până atunci şi mă întrebam în sinea mea ce-l făcuse pe acest om să-şi dezvolte această capacitate de a dormi atât de superficial.

Chelul a revenit şi ne-a făcut semn să-l urmăm. Prin coridorul săpat în perete am ajuns într-o încăpere îngustă, unde penumbra era intenţionată. La lumina limitată a unicei făclii am văzut un omuleţ scofâlcit şi chircit, care, deşi părea bătrân, parcă nu ar fi fost îmbătrânit de trecerea timpului. Avea părul alb mai degrabă din pricina suferinţelor decât din cauza vârstei, privirea pătrunzătoare răsărea dindărătul unor sprâncene dese şi cărunte, barba neagră îi acoperea întreg pieptul. Îndrăzneala trăsăturilor feţei sale înguste, brăzdată de riduri adânci, exprima mai degrabă capacităţi spirituale decât forţă fizică, iar prin curăţenia hainelor sale se deosebea cumva de cei care-l înconjurau. Toate hainele lui erau albe: vesta, cămaşa, pantalonii, avea doar pantofii negri. Dar nu aveam idee cum putea să rămână atât de curat în această peşteră mizerabilă.

Ahmed ne-a dezvăluit că acest conducător fusese prelucrat bine de tot pe vremea dictaturii militare. Într-un buncăr i-au rupt toate membrele şi i-au tăiat toate degetele de la picioare. De atunci nu a mai putut sta în picioare sau umbla, şedea toată ziua în fotoliu şi dirija viaţa oraşului de gunoi. "Cariera" lui se datora inteligenţei sale deosebite, capacităţii de a face combinaţii, respectiv influenţei sale deosebite asupra oamenilor. Devenise un domn atât de mare încât, în acea vreme, conducătorii locali şi guvernamentali au ajuns să-l viziteze personal.

Recunosc însă că din legendara inteligenţă a acelui tip nu am reuşit să desluşesc nimic. Nici nu se mişca, dar în momentul în care ne-a văzut şi-a plecat capul, şi-a împreunat mâinile în poale, iar gura a început să i se mişte într-un ritm foarte rapid, de parcă s-ar fi rugat.
- Ăsta este nebun? i-am şoptit lui Leghari, dar Ahmed mi-a făcut semn să tac. Se părea că bătrânul chiar se ruga deoarece, deodată, a închis gura şi a început să se uite iar la noi.
- De ce aţi venit? a întrebat cu o voce răsunătoare.

Leghari ne traducea.
- Am vrut să vedem oraşul gunoiului, am răspuns.
- Ce este de văzut acolo?
- Prin părţile noastre nu se găseşte aşa ceva.
- Deci aceasta este pentru dumneavoastră un fel de ciudăţenie bună de vizitat, nu-i aşa?

A fost pentru prima oară când am intuit oarecum inteligenţa bărbatului şi pe moment nu am ştiut nici măcar ce să-i răspund. Orice fel de explicaţie ar fi părut lipsită de sinceritate, deoarece parţial avea dreptate. Voiam să văd o asemenea privelişte înfiorătoare cum nu se găsea altundeva. În acelaşi timp însă, nu avea cunoştinţă de faptul că scopul principal al venirii mele aici era nu doar să văd, ci şi să arăt altora oraşul de gunoi, să uimesc oamenii, să-i pun pe gânduri, eventual să-i îndemn la o acţiune de întrajutorare pe fraţii noştri care trăiesc într-o parte mai fericită a planetei noastre. Desigur, nu-mi părea rău că nu ştia despre acest fapt, deoarece, dacă ar fi ştiut dinainte că vreau să filmez şi să scriu despre cele văzute în imperiul său, precis nu mi-ar fi permis să intru în acele zone groaznice.

Aşa însă, a trebuit să ne înţelegem asupra costului vizitei mele şi, când i-am înmânat banii, mi-a spus zâmbind, dar aruncându-mi o privire răutăcioasă:
- Cu banii ăştia aţi fi putut vizita Turnul Eiffel!

Poate că ştia mai multe decât bănuiam eu? În orice caz, i-a făcut un semn chelului, care s-a tot învârtit încoace şi-ncolo de câteva ori, pentru a reveni cu un bol de lemn şi cu trei linguri de aluminiu. În bol se găsea o fiertură vâscoasă. Judecând după mirosul îngrozitor, părea să fi fost preparată din niscaiva carne veche, poate de capră sau de ţap bătrân. Conducătorul ne-a făcut semn, iar noi am început să mâncăm. Abia puteam înghiţi, dar Ahmed mi-a făcut semn să nu care cumva să fac vreun semn de protest.
- Am fost nevoiţi să mâncăm, deoarece prin asta a eliminat posibilitatea de a ne înfrupta din gunoi, ne-a explicat Ahmed, cinci minute mai târziu, în drum spre muntele de gunoi. Cu siguranţă nu-şi dorea să mâncăm noi vreo rămăşiţă de mâncare şi să le-o luăm astfel înaintea oamenilor lui.

Nu voiam să spun că această posibilitate nu reprezenta un pericol real, mai ales că, pentru privilegiul de a vizita oraşul de gunoi, îi dădusem o sumă care echivala cu salariul mediu al unui pakistanez pe trei ani. Dar acceptam ideea că pe aici dominau alte legi, diferite de cele ale logicii.

Am lăsat jeepul la intrarea în peşteră şi am pornit pe jos spre muntele de gunoi. Cărarea conducea pe lângă colibele de lut, printre munţii înalţi până la cer. La celălalt capăt al văii am observat deodată că pe muntele de vizavi nu se găseau nici plante, nici stânci. În schimb, era plin de oameni, de sute de oameni, cocoţaţi chiar la o înălţime destul de mare. Atunci am realizat cu uimire că acel munte uriaş era format din mormane mai mari sau mai mici de gunoi. Cutii de conserve ruginite, pantofi scâlciaţi, cutii de hârtie murdare, deşeuri de aluminiu şi de lemn, cauciucuri de maşini, moloz rămas de la construcţii, diferite deşeuri textile şi materiale plastice, hârtii, bucăţi de fier şi gunoaie menajere, toate aflate în pungi legate la gură, sau pur şi simplu, trântite acolo, de-a valma, unele peste altele. Muntele de gunoi era cercetat zilnic şi îşi merita pe deplin numele, având o înălţime, după ochiul meu, de aproape 200 de metri.

La poalele lui, oamenii păşeau nesiguri, se opreau uneori şi, ghemuindu-se, scotoceau gunoiul cu mâinile goale! Erau aproape complet dezbrăcaţi, nu atârnau decât nişte zdrenţe amărâte pe ei.
- Zilnic sosesc mai multe elicoptere care transportă aici gunoiul din Peshawar, ne-a explicat Ahmed. Se opresc în aer, deasupra muntelui de gunoi, şi dau drumul unui nou transport. Mai demult transportau gunoiul cu camioanele, însă, după un timp, nu au mai avut cum să-l arunce în interiorul muntelui de gunoi, de aceea oraşul de gunoi a devenit tot mai întins. Aşa că au apelat la elicoptere pentru transportul gunoiului. Aici, jos, adulţii verifică gunoiul care a alunecat la vale. Majoritatea deşeurilor însă se opresc în vârful sau pe coastele muntelui şi acolo vor fi trimişi copiii, care, sprinteni fiind, se pot mişca mai uşor.
- Ce vârstă trebuie să aibă şi până la ce înălţime pot urca? îl întreb.
- Trebuie să înceapă să urce de pe la patru sau cinci ani şi o fac uneori până la o înălţime de 100 de metri. Dar, din câte povestesc copiii, dificultatea nu constă în a te urca pe munte, ci în a coborî cu gunoiul în mână. Deoarece trebuie să-şi aducă jos mai întâi prada. Dacă s-ar pune pe ospăţ în vârful muntelui şi s-ar afla de asta, ar încurca-o foarte rău. De sus, nu este voie să arunci jos comorile, deoarece s-ar putea sparge, s-ar fărâmiţa sau nici măcar nu ar mai atinge pământul. Să nu mai vorbim de avalanşa de gunoi care poate să pornească oricând de deasupra copiilor, îngropându-i sub ea. Micuţii pot rămâne apoi şi ore în şir sub mizerie până să fie salvaţi.

Ne-a atras atenţia un hohot de plâns amar. Am pornit după sunetul acela sfâşietor care se auzea de undeva, din perimetrul muntelui de gunoi. În scurt timp, am observat un băieţel aflat în genunchi şi înconjurat de adulţi. Se părea că tocmai fusese pedepsit, deoarece în mâna unui bărbat atârna un ciomag gros. Lacrimile, care îl înecaseră până acum pe băieţel, au pornit să curgă şuvoi din ochişorii săi. S-a trântit cu faţa la pământ şi s-a rugat mult timp. Şi-o fi mormăit întreaga viaţă şi l-o fi întrebat pe Mahomed ce păcat capital săvârşise în scurta sa existenţă, pentru ca să merite o pedeapsă atât de aspră.

Ahmed s-a apropiat de grup, a schimbat câteva vorbe cu cei de acolo. Apoi s-a întors la noi şi ne-a povestit următoarele:
- Azi-dimineaţă, băieţelul a mimat o boală de piele şi a cerut sulf pentru a se unge. Dar tovarăşii săi l-au pârât adulţilor că, de fapt, nici nu era bolnav, ci îşi provocase intenţionat răni cu o bucată de lemn tare, pentru ca să nu fie nevoit să lucreze astăzi. A fost bătut pentru asta.

Copilul plângea de ţi se rupea sufletul, iar poziţia lui gârbovită trăda faptul că toate arcurile trupuşorului său fuseseră deja întinse. La noi, copiii de vârsta lui merg la şcoală cu părinţii de mână, pentru a-şi ocupa locul în prima clasă şi pentru a asculta cuvintele de salut ale doamnelor învăţătoare. Acest băieţel era deja condamnat la o moarte rapidă în cel de-al şaselea an al vieţii sale.
- Dar ce fel de adulţi vor deveni aceşti copii? l-am întrebat pe Ahmed.
- Niciun fel, a sunat răspunsul. Majoritatea lor sunt orfani, iar orfanii au o şansă mai mică decât alţii de a ajunge la maturitate. Pentru că de ei nu au grijă nici măcar părinţii lor. Pe aici, mulţi dintre ei cad zilnic victime tifosului, holerei sau altor infecţii provocate de mizerie şi de sărăcie. Cei extenuaţi fizic, ca acest băieţel de aici, devin, în general, victime ale negustorilor de organe.

Ca şi cum nu aş fi auzit bine, am întrebat încă o dată:
- Negustori de organe?
- Aşa este. Unele familii din Occident, în special din Statele Unite, vor cu orice preţ să facă rost de organe pentru copiii lor bolnavi. Există mari organizaţii criminale a căror activitate o reprezintă traficul de organe, care vizitează cu predilecţie taberele pentru refugiaţi. În cel mai bun caz, copiii se trezesc cu urma unei operaţii pe trup şi nici nu au idee că îşi continuă viaţa, să zicem, cu un singur rinichi. Dar pot avea o soartă mai rea, dacă este nevoie de un ficat sau de o inimă.

Cu câtva timp în urmă, un reporter maghiar nesăbuit a dorit să facă un film despre traficul de organe într-unul dintre cartierele mizere ale unui oraş din India. Paul Milkovici nu pomeneşte niciun cuvânt despre ce i s-a întâmplat de fapt după ce a căzut pe mâna negustorilor de organe. În orice caz, rănile de la încheieturi i-au fost tratate timp îndelungat în spitalele din Ungaria.

Dar să ne întoarcem acum la muntele de gunoi, unde Ahmed a continuat povestirea de groază de până atunci, spunându-mi că, uneori, copiii mai primeau câte un cadou de la negustorii de organe, câte o ciocolată, de pildă, pentru un rinichi. Dezgustător!

Băieţelul, cu ochii dilataţi, de parcă ar fi înţeles cuvintele lui Ahmed, l-a luat de mână pe omul cu ciomagul. A scos un oftat, aproape ca un strigăt de ajutor. Gest la care bărbatul şi-a retras mâna şi a arătat zbierând, spre munte:
- Du-te!

Ne-am îndepărtat. Deoarece teritoriul din jurul muntelui era cam mlăştinos din cauza lichidului lăsat de gunoaie care se prelingea, cei care alegeau gunoiul îşi depuneau prăzile în mormane mai mici, la câţiva paşi distanţă. După sortare, urma împărţirea prăzii şi fiecare primea o porţie de mâncare cu care rezista până în ziua următoare. Bucăţile de deşeuri mai de soi ajungeau, bineînţeles, în bârlogul şefului. În peşteră nu era transportată mâncarea găsită pe munte, ci toate celelalte obiecte care mai puteau fi utilizate sau vândute.

Am ajuns la o colibă încropită în grabă, unde mamele care alăptau aveau posibilitatea să fugă de căldura soarelui de amiază. Ceilalţi nu aveau dreptul la odihnă.


Locuitorii din asemenea colibe mureau pur şi simplu de foame. Am văzut cu ochii mei copii subnutriţi care mâncau cartoane înmuiate în apă, în care fuseseră iniţial împachetate ajutoarele de la Naţiunile Unite, numai ca să aibă ceva în burtă. Nenorociţii care locuiau aici primeau nişte porţii penibile de orez, linte şi zahăr. Spre marea mea surprindere, aici nu doar femeile, ci şi bărbaţii purtau burka! Într-un război din secolul al VII-lea, bărbaţii din Sahara au fugit dinaintea duşmanului, lăsându-şi familiile în urmă, iar când s-au întors să-şi îngroape măcar morţii, au văzut cu surprindere că femeile îi puseseră pe fugă pe duşmani. De atunci se ruşinează şi, de ruşine, îşi acoperă faţa. Asta este tradiţia aici. Deşi cred că, în afara legendei, voalul care le acoperă faţa are un rol deosebit de important în protecţia ochilor şi a nasului împotriva nisipului.

Am văzut şi copii handicapaţi. Majoritatea se născuseră sănătoşi, dar, din cauza medicamentelor depozitate necorespunzător sau a unor injecţii prost administrate, au paralizat pentru totdeauna.

A, da, mai era şi Muzeul de Război. După cele scrise mai sus, întreţinerea unui muzeu atât de caraghios şi de pretenţios mi se părea încă şi mai inutilă şi mai penibilă. Pe cine interesează carabinele, dacă la 50 de metri mai încolo un copilaş se luptă cu inaniţia, îndopându-se cu nisip doar pentru a muri cu stomacul plin şi pentru a-şi uşura astfel durerile.


Aici nu a plouat, pe pământ sunt aşezate femei în vârstă care vând limonadă. Nu-mi prea vine să cumpăr, prefer să scot o cutie de Cola. În acea secundă, vreo 20 de copii vin în fugă la mine, cerându-mi-o. Mi se face milă de ei şi le-o dau. La acest gest, începe o bătaie în masă, se lovesc unii pe alţii, cutia cade pe jos şi Cola se scurge până la ultima picătură în pământ. Văzând că nimeni nu a avut parte de suc, copiii dau din umeri şi încep să joace fotbal cu o conservă. Mai târziu, când intrăm iar în maşini, Iuri vorbeşte despre sărăcia lucie din Tatarstan. Ne spune că pe strada lui este admirat ca un erou, deoarece nu numai că are o slujbă, dar mai şi lucrează la o firmă internaţională.


La intrarea în muzeu, în faţa ochilor ni se deschide o expoziţie deosebită. În spatele vitrinelor se înşiră obiecte de uz casnic: urcioare ciobite, săpuniere, prosoape. Relicvele acelor oameni care au trăit în zona respectivă şi care nu se mai află printre noi. Într-un fragment tăiat dintr-un ziar, copii mici, grav bolnavi, chei, zâmbesc. Au articulaţiile membrelor noduroase, iar mânuţele lor sunt umflate ca nişte chifle. Dintr-o altă fotografie ne fixează imaginea desfigurată, exprimând spaimă şi provocând groază, a unui bărbat. Gâtul său arată de parcă ar fi fost străpuns de cuie de fier, plin de sânge în mai multe locuri. Din gură îi iese ciotul limbii; conform legendei, omul îşi muşcase aproape complet vârful limbii de durere. Mi se face părul măciucă. Dar coşmarurile continuă vizavi. Îndărătul geamului gros al unei vitrine se află fotografia membrilor zâmbitori ai primei brigade de pompieri care a intervenit în urma accidentului. Dintre ei nu mai trăieşte niciunul.

În faţa fotografiei se află un costum de pompier complet, iar la dreapta, tabloul întregii orchestre a pompierilor de la reactor. Majoritatea membrilor orchestrei sunt încercuiţi cu negru.

Am văzut scaunele folosite la repetiţii de muzicieni, pe care zăceau acum curăţate instrumentele orfane. Alături, se găsesc tăbliţe cu denumirile localităţilor. Patruzeci. Amintesc de aşezările care s-au aflat în apropierea reactorului şi care au fost şterse de pe faţa pământului. De sus, un Hristos răstignit se apleacă spre noi. Faţa chinuită îi este acoperită de o mască de protecţie.


Alţi albi nu călătoresc în cea mai săracă ţară africană, eventual doar cei care fac trafic de persoane. Ei cumpără şi vând pentru câţiva bănuţi bieţi orfani, foarte preţuiţi pentru organele lor în cercurile milionarilor occidentali.

Mahmus începe să explice în limba amhară, probabil îi zice că-şi aminteşte de trepied, doar el îl cărase în casa de oaspeţi. Medicul-şef îi închide gura cu o singură propoziţie. Deodată, alături de trunchiul uscat al unui copac, observă o femeie, cu un morman uriaş de cârpe în braţe. Se apropie de ea şi ridică cârpele. În acea clipă, cu un urlet de-ţi îngheaţă sângele în vine, femeia strânge pachetul la piept, din care ne fixează faţa unei arătări. Micuţa fiinţă care, judecând după trăsăturile pe care le mai poţi deosebi, pare să fie o fetiţă de vreo cinci anişori, are nişte găvane uriaşe în locul ochilor, nasul şi urechile i-au fost mâncate de boală, iar smocurile de păr rămase sunt pline de sânge. Cu gura ştirbă, îşi cheamă mama. Medicul-şef începe să zbiere. Nu înţeleg niciun cuvânt, dar nici nu pot să fiu atent la el, pentru că nu-mi pot desprinde ochii de la priveliştea înfiorătoare. Într-o clipă, locul se umple de soldaţi înarmaţi. Mahmus îmi traduce cu voce joasă ceea ce se întâmplă.
- Domnul medic-şef tocmai întreabă santinelele cum a fost posibil să ajungă aici această fetiţă din sectorul doi. După părerea celui de serviciu, mama fetiţei, care trăieşte în sectorul unu, a furat-o în timpul nopţii, prin gard. Medicul-şef porunceşte ca, drept pedeapsă, să fie dusă şi mama în sectorul doi.
- Nenorocita, murmur eu, dar Mahmus îmi explică cu o voce liniştită:
- Credeţi-mă, pentru ea este mai bine aşa. Dragostea pentru copilul său este mult mai puternică decât frica de lepră. Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să se despartă de micuţă, deoarece aceasta este într-o stare foarte gravă. În scurt timp, va fi dusă în sectorul trei şi asta o ştie şi mama foarte bine.

Citeşte un interviu cu Tvrtko Vujity realizat de Vlad Mixich aici.