Cartea lui Dave

Will Self nu este un monstru. Cum nici personajele lui nu sînt monştri ambulanţi, ci oameni al căror destin înseamnă exacerbare: a simţurilor, a lumii în care trăiesc. De dragul adevărului. Un vizionar - nu întîmplător topit după Tarkovski -, Self este unul dintre cei mai prolifici şi talentaţi prozatori englezi ai momentului. (Scrie o carte pe an - pînă la cei 47 de ani pe care îi are i-au apărut 17 romane şi volume de proză scurtă, iar în 2008 este pe lista The Guardian a celor 1000 "must-read"-uri ale anului). Ani la rînd s-a lăsat cules de pe podelele barurilor din cauza dependenţei de alcool şi de droguri şi, în 1997, şi-a pierdut jobul de la The Observer pentru că n-a rezistat nevoii de a lua heroină în timpul unui zbor electoral cu John Major.

Acum, după o cură de dezintoxicare (perpetuă, spune Self), scrie mai ales dimineţile devreme, cînd visele i se detaşează de parfumul puturos al nopţii şi devin tangibile, pe hîrtie. Scriind, este ca un asiatic obsedat de puterea detaliului, înconjurat de aburii pe care îi degajă infuziile de ceaiuri rare care îi hrănesc imaginaţia fecundă. Pe birou are în permanenţă o plită electrică pentru a le prepara "la cald". Iar cel mai apropiat înlocuitor al heroinei care i-a rămas - recunoaşte - este o specialitate de brînză albastră denumită argotic "Devil's shit".

Pînă la urmă, la ce te-ai putea aştepta de la un scriitor care alege să vorbească despre moarte chiar cu vocea unui cadavru, în Cum trăiesc morţii? Despre partea întunecată a relaţiei femeie-bărbat prin vocea unei tipe căreia îi creşte un penis şi a unui tip căruia îi apare un vagin în pliul genunchiului - Cucul şi pupăza?

Măreţele maimuţe este povestea lui Simon Dykes, "pe vremuri artist, apoi pacient mental şi acum un cimpanzeu", o răsturnare a lumii oamenilor care pot fi la fel de bine animale: nişte primate blestemate care trăiesc în grupuri organizate.

Iar în Cartea lui Dave, Self face o radiografie antropologică a contemporanului. Foloseşte ca pretext un personaj mic - Dave, taximetrist - ca să ajungă la o ţintă mare - cum se schimbă lumea în care trăim. Memoria şi scrisul sînt singurele arme de salvare într-un viitor apocaliptic şi alienant?

(articol apărut în Tabu)

Aplecat peste volan, cu luminile de ceaţă străpungînd miasma, Dave Rudman acceleră taxiul prin încîlceala de străduţe de la capătul lui Park Lane. Gîndurile furioase ale taximetristului ţîşniră prin parbriz şi ricoşară pieziş în lumea nesimţitoare. Ahile era sus pe soclul său cu mădularul lui mic de bronz, ferindu-se cu scutul lui negru de Hiltonul ca un ondulator, acolo unde a-nceput suferinţa inimii mele. Nori compacţi atîrnau deasupra, ridicînd valuri de sînge proaspăt. Porţile din Hyde Park, ridicate pentru Regina Mamă, arătau în întuneric precum agrafele de birou îndoite, leul şi unicornul, pe postamentele lor gen Warner Brothers, imitau personaje din desene animate. Răul să se abată asupra celui care gîndeşte asta, spuse Unicornul, iar Leul îi răspunse: Iiii, care-i treaba, şefule?

Hurducîndu-se pe lîngă ei, pasageradarul lui Rudman detectă o mogîldeaţă înfofolită în stofă Burberry, înţepenită în iarba măruntă ce fusese despărţită de rezervaţia centrală prin tendonul încordat, din asfalt, al străzii Achilles. Fraier tîmpit. Ştergătoarele taxiului făceau "fîşş-fîşş". Mogîldeaţa încerca să treacă peste bariera de protecţie în formă de Y, care o împiedica să fie secerată de cele patru benzi ale traficului, ce trecea vîjîind pe lîngă monumentul războiului, unde leşuri din bronz zăceau sub obuzierele de ciment. Autocare paradite, pline de rozători de morcovi porniţi să-şi golească portofelele de Crăciun, dubiţe de tranzit decolorate, mîncate de rugină, cu steagurile Angliei lipite pe geamurile din spate, fîrtaţi afro-caraibieni în BMW-uri de Seria Şapte, specialişti în aruncatul pernei în maşini Smart de mărimea unor skateboarduri, curieri pe motociclete ca nişte afurisiţi de Conan Barbaru', trailere cu platforme deformate încărcate cu grămezi de fiare vechi, vechi autobuze Routemaster cu un singur ochi - întreaga caravană împuţită a vînzării angro şi en détail a Londrei, cu cinci zile de credit înainte de Crăciun, era menită să-l strivească pe acest ghemotoc de yankeu, aspirant la titlul de vultur al şoselelor... Aşa că Dave cîrmi Fairway-ul pe banda cea mai apropiată şi aşteptă să vadă dacă acesta avea să reuşească.

Reuşi. Se apropie pufăind de geamul şoferului.
- Domnule, domnule, scuzaţi-mă, domnule...

Domnule, domnule?! La dracu', o fi ţăcănit?
- Mulţumesc c-aţi oprit.

O să mă întrebe dacă ştiu la ce teatru se joacă King and I. Cretin tîmpit.
- M-aţi putea duce pînă la...

Yankeul scoase o bucată de hîrtie din buzunarul pardesiului şi o consultă.
- Mill Hill... Rosti cele două cuvinte rar şi distinct, ca şi cînd ar fi putut fi prea dificile pentru ca Dave să le înţeleagă. Dacă asta nu... nu e cumva în afara ariei dumitale.

Aria mea, ce crede că sînt, vreun mistreţ afurisit? Dave îşi imagină taxiurile londoneze ca pe nişte dihănii gonind pe autostradă, scuturîndu-şi umerii de metal ca să se descotorosească de grilajele aruncate asupra lor de Urlătorii avizi de sport.
- Urcaţi, vă rog.

Dave scoase braţul pe geam şi deschise portiera, apoi şi-l retrase şi porni aparatul de taxat. Mogîldeaţa se rostogoli înăuntru, un ghemotoc recunoscător din gabardină udă ce împrăştia duhoarea uşoară a unui parfum bărbătesc căruia îi făceau reclamă niscaiva fiţoşi în chiloţi, epilaţi pe piept. Dave Rudman băgă taxiul în viteză şi o porni hurducîndu-se pe banda cea mai apropiată, virînd îndemînatic ca să evite un autocar ce pleca din staţie. Apoi îşi frecă nările dureroase cu un cocoloş de şerveţele la fel de fără formă ca şi mucii. O asistentă medicală zi şi noapte-n paştele mă-sii... de asta ai nevoie în meseria noastră. Deschizi gemuleţul şi imediat intră vreun virus cu ochi oblici cu 120 m/h.

Pasagerul stătea în mijlocul banchetei din spate, cu genunchii depărtaţi, cu burdihanul lăsat la vedere de poalele desfăcut ale pardesiului, şi se ţinea cu ambele mîini de mînerele de siguranţă ale celor două portiere din spate, ca şi cînd ar fi într-o ricşă de douăzeci şi cinci de mii de dolari nenorociţi.
- Cînd zic arie, dom' şofer, spuse călătorul aplecîndu-se înainte ca să-şi împingă faţa grasă prin gemuleţul deschis, vreau să zic, am auzit de faimoasa voastră Cunoaştere, dar mă gîndesc că poate Mill Hill e un pic dincolo... dincolo de aria pe care o ai de străbătut.

E vorbăreţ tipu' ăsta, vrea să vorbească, se duce la curve şi cînd astea vor să i-o pună, el le zice că preferă să vorbească, fin'că singurul lucru pe care-l vrea în gura lor sînt cuvintele mîngîietoare. O să-nceapă să bată cîmpii despre blestematu' de Afghanistan peste nici două minute. O să mă ia cu Tora Bora...
- Într-adevăr, e puţin dincolo de raza de şase mile, începînd din Charing Cross, care este, teoretic, limita străzilor din Londra pe care trebuie să le învăţăm.
- Teoretic?

Nu se aşteaptă să audă cuvîntul ăsta de pe buzele unuia din clasa de jos, buze pe care le vede mişcîndu-se în oglinda retrovizoare. Pune cap la cap un portret al meu, format din buze, bărbie şi ceafă. Nu se lasă păcălit de şapca de baseball şi-i face plăcere că încep să chelesc, unui grasomeg ca el îi face plăcere.
- Mda - fă-l să se simtă şi mai în largul lui, nenorocitul ăsta poate fi o mină de aur -, teoretic, pentru că în practică trebuie să mai cunoaştem şi o bună bucată din suburbii, care ar acoperi şi Mill Hill.
- A, aha.

Călătorul era mulţumit, îşi spusese părerea, îi arătase lui Dave că nu era vreun alt turist prostănac care crede că Londra este un tricou suvenir de nouă sute de mile pătrate, decorat cu poliţişti cu coifuri înalte, cabine telefonice roşii, sportivi cu creste ca de mohicani, aristocraţi de carton şi afurisiţi de taximetrişti negri. Călătorul privi în stînga, la aleea mărginită de platani care urca pînă spre Speakers' Corner. Privi în dreapta, la mica maşină de curăţat şoseaua care înainta hurducîndu-se de-a lungul canalului de scurgere, periile sale electrice circulare lustruind molarii din piatră de York. Momentan era pierdut într-o reverie provocată de o pereche de excursionişti îndrăgostiţi, pasionaţi de vremea umedă, care se sprijineau de buza unei fîntîni, coapsele ei fiind prizoniere între ale lui. Se gîndea la familia sa... şi la Afghanistan.
- E destul de ciudat să fii în Europa.
- Îmi închipui că aţi prefera să fiţi acasă, cu toată nebunia asta...
- În Afghanistan, normal c-aş vrea. Sigur, e o nebunie să crezi că eşti mai expus riscului aici sau că familia ta e mai expusă riscului dacă nu eşti acolo, dar totuşi...
- Aţi prefera să fiţi cu ei.

Şi eu la fel, într-un hotel de familie mic şi curat din Gloucester Place, cu şaptezeci de lire pe noapte, incluzînd şi un tur pe jos al zonei Bloomsbury. Doi copii corpolenţi, îndesaţi cu burgeri, cu multe belciuge de metal în gură, mama, într-un costum cu pantaloni bej. Mi-aş dori familia lui ca s-o înghesui în golul lăsat de a mea.
- Îmi făcusem rezervare la avion înainte de 11 septembrie, îmi închipuiam că i-aş fi dat o mînă de ajutor inamicului dacă nu m-aş fi dus.
- M-am prins.

"Fîşş-fîşş", făceau ştergătoarele; taxiul frînă, apoi viră ca să se alăture celorlalte matahale ruginite care ocoleau Marble Arch, un recif al lui Nash care veghea în burniţa murdară.
- Îţi zic ceva, dom' şofer.

Spune-mi totul, prostănac nenorocit, toarnă totul.
- Nu l-am votat pe Bush, dar cred că se descurcă binişor în toată treaba asta, şi nu Turnurile Gemene m-au stîrnit împotriva tipilor ălora, talibanii - deşi Dumnezeu ştie că a fost ceva groaznic -, însă ştiam că tipii ăştia erau îngrozitori de cînd au aruncat în aer statuile alea antice ale lui Buddha, ştii care?
- Da.

Tipii? Dumnezeu ştie?!
- Iar oamenii care sînt în stare să distrugă atît de brutal un lucru de o frumuseţe antică... ei bine, nimic din ce-ar face după aceea nu m-ar mai surprinde... şi mai e şi felul în care îşi tratează femeile.

În ceea ce mă priveşte, felul cum îşi tratează femeile e cel mai bun lucru al nenorociţilor ălora... pune damele la punct, zic eu... uită-te la fosta mea nevastă, de exemplu, şi-a luat tălpăşiţa şi mi-a trîntit peste ochi un împuţit de ordin de restricţie, ei bine, asta nu s-ar fi întîmplat niciodată la Kabul, aş fi înţolit-o într-una din chestiile alea ca nişte căpenege negre înainte să poată zice CSA...
- Sînt întru totul de acord. Foarte trist.

Pen' că ar trebui să meargă dracului niţel mai departe - să le ia copiii - fără copii nu mai au nici o putere asupra noastră.

Dincolo de Odeon, cu acoperişul lui ca un suport gofrat pentru ouă, taxiul se opri scîrţîind la semafor, iar ceasul de taxat, care ticăise înregistrînd profituri generoase, încetini la ritmul cîtorva bănuţi. După cincisprezece ani de taximetrie Dave Rudman se armonizase atît de bine cu ritmul aparatului de taxat, încît îl putea regla minuţios în funcţie de cheltuielile proprii. La începutul fiecărei zile o chitanţă se derula în spatele pleoapelor sale grele, chiar şi în timp ce conducea, luînd şi lăsînd pasageri la destinaţie, parcînd în staţie şi conducînd iarăşi, aşa că cifrele erau procesate imediat, informîndu-l dacă se afla pe plus sau pe minus, dacă-şi putea plăti motorina, asigurarea, impozitele pentru taxi, mîncarea, tutunul, pileala, reţetele de medicamente, pensia alimentară şi avocatul de la divorţ. La ora opt seara, cînd intră în vigoare al doilea sistem de tarifare, cifrele se modifică în mod corespunzător; la zece seara, cînd începe al treilea, se schimbă din nou. Ar trebui să fie dracului toate la fel: de la 6 la 2, de 2 la 10, de 10 la 6. În felul ăsta ştii la cît se ridică, cu clienţi cu tot. Pe viitor tarifele vor fi egale, o, da. Timp, distanţă şi bani - cele trei dimensiuni ale universului lui Dave Rudman. Deasupra tuturor se afla Ochiul Zburător, Russ Kane, încercînd să facă haz de un împuţit de camion care-şi răsturnase încărcătura în sensul giratoriu de la Robin Hood...

Dave Rudman nu prea obişnuia să intre în cele aproape douăsprezece adăposturi pentru taxiuri care mai erau încă risipite prin centrul Londrei. Însă în zilele astea era atît de strîmtorat încît avea nevoie de combustibilul ieftin şi unsuros pompat de gagicuţele bătrîne care le conduceau. Adăposturile erau nişte construcţii mici şi ciudate, ca pavilioanele de crichet antediluviene, din lemn verde, plantate din loc în loc prin oraş. Înăuntrul lor taximetriştii şedeau la taclale şi la haleală la o masă acoperită cu muşama. Erau atît de mulţi taximetrişti cu feţele înăsprite de viaţă, precum cele ale ţăranilor îmbătrîniţi prematur, uzate de credinţa lor bigotă. Dave nu voia să vorbească despre băiatul pierdut, dar săptămîna trecută, în adăpostul din Grosvenor Gardens, cînd un nătărău de taximetrist, văzînd faţa neagră de supărare a lui Dave, a întrebat prosteşte ce-l măcina, Dave i-a povestit totul. Apoi celălalt taximetrist a spus zeflemitor:
- Femeia e ca tornada: cînd ating punctul culminant, amîndouă sînt umede şi sălbatice, iar cînd pleacă îţi iau cu ele casa şi maşina.

Michelle nu-i luase lui Dave numai casa, căpătase una mai mare şi mai fiţoasă. Îşi luase chiar şi un tătic pentru fiul lui Dave - cît de-a dracului de aiurea poa' să fie asta? Cît despre vaca aia de Cohen care-l mulgea pe Dave, probabil că are un aparat de taxat în sertarul biroului şi de fiecare dată cînd o sun îi dă drumul, iar el o ia razna în sus, tot mai sus, cincizeci de lire odată, o para pentru fiecare literă. Apoi mai e şi dosarul pe care-l struneşte să stea pe picioarele din apoi în sala de judecată pentru o mie de lire saltul, deşi pun pariu că i se mai reţine şi ei ceva din salariu. Vaca. Avocaţii sînt toţi nişte nenorociţi.

În timp ce taxiul se tîra pe Edgware Road, călătorul părea buimăcit de trotuarele strălucitoare, înţesate de arabi. Arabi aşezaţi în spatele geamurile groase de la Maroush, bînd sucuri de fructe şi fumînd shisha, arabi opriţi la chioşcuri ca să-şi cumpere zirele pline de semne ca nişte muşte storcite. Femeile mergeau fluturînd din văluri în urma lor, marcate şi împachetate, dar pe sub mantii, împopoţonate toate ca nişte curve nenorocite, în desuuri de mătase, pe bune. Asta le excită de mama focului... Iar fosta mea, cu slujba ei măruntă din Hampstead, înveleşte chiloţi tanga în şerveţele de hîrtie... Şi ea-i la fel... Toate sînt la fel...
- Unde mai exact în Hill Mill, şefu'?
- A... sigur... OK... Pasagerul desfăcu ceva care foşnea. Chiar lîngă o chestie numită Wills Grove, dar nu are o denumire anume, e ca o alee.
- O ştiu!
- O ştii?!
- O ştiu... e lîngă şcoală!
- Aşa e. Urmează să mă întîlnesc cu cineva care lucrează la Institutul Naţional pentru Cercetare, afaceri, de asta mă aflu aici. Lucrez pentru CalBioTech, poate c-ai auzit de noi. Sîntem una dintre acele organizaţii care dezvoltă genomuri umane brevetate... Fiindcă Dave nu răspunse, pasagerul schimbă subiectul: Trebuie să recunosc, sînt foarte impresionat de cît de bine cunoşti Londra. Foarte impresionat. În Denver, unde locuiesc eu, nu găseşti un taximetrist care să cunoască centrul oraşului, darămite mahalalele.

Dave Rudman fusese o dată la New York, tîrît de fosta lui soţie, ca un balon în spatele motorului ei cu reacţie. Furnicarul uman a fost destul de neplăcut, dar şi mai rea i s-a părut dezorientarea. Chiar şi cu schema străzilor, nu cunoşteam traseele, nu cunoşteam punctele de reper... eram al dracului de neştiutor... Aş lăsa bucuros America în pace, amice, pen'că toată Cunoaşterea mea este aici. Sînt mulţi prostălăi nenorociţi şi pe-aici, nu tre' să traversez băltoaca să-i cunosc pe-ai voştri. Nu că mi-aş bate capul cu ăştia de pe-aici, gata, am zis ce-aveam de zis şi am să-ţi spun care e adevărata cunoaştere pe gratis! Femeile şi tertipurile lor nenorocite, copiii şi cum pierderea lor poate înnebuni dracului de tot un bărbat, banii şi cum îţi rupi dracului spinarea făcîndu-i! Vechiul calculator Apricot zăcea în garajul casei părinţilor lui de pe Heath View. Era aşezat pe un cufăr, lîngă două dintre defunctele maşini de jocuri mecanice ale tatălui său, cu măruntaiele la vedere, cu portocalele şi lămîile odinioară lucioase, ceruite acum de trecerea vremii. Într-unul din rarele momente de luciditate, o privire piezişă aruncată în colţurile întunecate ale minţii sale, Dave Rudman îşi aminti turele lungi făcute prin apartamentul său din Gospel Oak. Redactarea şi transcrierea, aşternerea pe hîrtie a Legii Sale. Apoi ochii i se întoarseră spre parbrizul aburit, iar silueta cocoşată asupra tastaturii n-a mai părut a fi el, ci un alt pustnic sau papiţoi.
- Păi, scopul nostru este să fim de folos, domnule. Majoritatea taximetriştilor londonezi se văd ca pe nişte ambasadori ai oraşului, în parte şoferi, în parte ghizi în turul oraşului.

Dave încetini taxiul înainte de intersecţia cu Sussex Gardens, dînd voie unei femei hispanice îmbrăcate într-o geacă din doc cu blană pe margine să-şi deplaseze peste stradă pieptul cît un raft imens. Simţi aprobarea pasagerului cazîndu-i pe chelie ca lumina soarelui.
- Uitaţi-vă în dreapta, domnule, aproape tot domeniul de aici pînă în Baker Street aparţine familiei Portman; nu mulţi oameni îşi dau seama ce porţiune mare din Londra e concentrată în mîinile cîtorva oameni foarte bogaţi.
- E un lucru foarte îngrijorător.
- Mă bucur că sînteţi de părerea asta, domnule, iar şoseaua pe care mergem acum, poate aţi observat, e foarte dreaptă pentru o stradă din Londra, fiindcă este vechea Roman Watling Street.
- Nu mai spuneţi!

Ba spun. Pentru că ştiu, la dracu'. Ştiu tot, am totu-n sînge. Dacă toate astea ar fi înghiţite, măturate de un afurist de uriaş, cine-ar fi în stare să vă spună cum era înainte? Nu împuţitul de primar sau de prim-ministru, asta-i sigur. Ci eu, un umil taximetrist.
- Da, dac-am fi fost pe-aici acum o mie şapte sute de ani, poate am fi văzut o legiune mărşăluind spre Chester, pe drumul către nord, ca să căsăpească o ceată de sălbatici vopsiţi în albastru.

Taxiul, cu ştergătoarele fîşîind, porni de la semafor şi trecu pe lîngă scoicile din ciment ale Hiltonului cuibărit dincolo de pasajul Marylebone. Era aproape trecut de prînz, într-o zi umedă de decembrie, şi în vitrinele magazinelor se aprindeau luminile. Dave încercă să-şi imagineze cine anume, cineva pe care să-l cunoască, ar putea fi genul de om care să se instaleze într-o cameră acolo, fără nici un alt motiv decît ca să fumeze iarbă împreună cu militarii de pe Bayswater Road şi să dea iama prin minibar. Dintr-un colţ întunecat al memoriei sale ieşi la iveală o amintire: Superbul Sid, Sid Gold... l-a cules anul trecut din faţa Vechiului Magazin de Curiozităţi... Arăta al dracului de îmbujorat şi foarte încîntat de sine. Cu un costum al dracului de fiţos, cu sacoul lui de caşmir, cu tot restul. Nu mi-ar fi făcut nici un serviciu dacă i-aş fi amintit de permanentul pe care-l etala la şcoală. Ajunsese avocat, vezi bine, un afurisit de avocat penal, în ambele sensuri. Mi-a dat cartea lui de vizită. Închipuitul. Totuşi e genul de om de care o să am nevoie, pentru că vaca aia de Cohen n-o să facă nici o brînză. Dacă vreau să-l văd din nou pe băiat, trebuie să descopăr ceva murdar la nenorocitul de Devenish. Trebuie să existe ceva... întotdeauna se găseşte ceva... tot ce trebuie să faci e să sapi.
- Fiul meu cel mare ar fi fascinat de chestiile astea, spuse călătorul, care se relaxase acum, cînd treceau pe lîngă Little Venice şi urcau prin Maida Vale. E pasionat de istorie... îl moşteneşte pe tatăl lui, bănuiesc.

Călătorul se uită în jurul lui, la clădirile de apartamente Tudorbethane cu cinci etaje şi, ca şi cînd s-ar fi simţit mai în siguranţă în masivitatea lor, îşi dezlipi mîinile de pe mînere şi se lăsă într-un sfîrşit pe spate pe banchetă.

Dave apăsă pe butonul intercomului, un sfîrc din plastic gravat cu o hieroglifă:
- Mda, întotdeauna mă gîndesc la Watling Street ca la un fel de tunel al timpului ce leagă trecutul de prezent.

Ce rost are să ştii că acolo e un tunel al timpului, dacă nu ai pe nimeni cu care să cobori în el? Acum înţeleg că am învăţat oraşul ăsta ca să-l păstrez în minte un timp, iar apoi să-l pierd odată cu copilul meu. Fără el, oraşul începe să dispară ca un afurisit de miraj.
- Probabil că aveţi mult de lucru acum... înaintea Crăciunului?

Pasagerul nu se simţea în largul lui din pricina imaginii extravagante a lui Dave, dar e în regulă, plăteşte ca să se simtă superior şi ca să fie condus la destinaţie. Superior în cunoaştere, superior în avere, n-are nevoie de un şofer de taxi care să-i spună că nu-i nici una, nici alta.
- Mda, destul de mult, mă plimb pe-afară, prin cutia milei, la orice oră.
- Cutia milei...? A, m-am prins.
- Dar de Anul Nou oraşul va fi mort de-a binelea. Noi numim perioada asta sezonul scrumbiei.
- Poftim?
- Pen'că totu' e plat, nu se-ntîmplă nămik pîn' la primăvară.

Cînd afurisitul de Spectacol al Căminului Ideal vine în oraş, apar mai mulţi fiţoşi decît ai putea refuza clătinînd din cap încontinuu. Apoi vine gloata cu băsmăluţe pe cap şi hanorace fără mîneci pregătită pentru Spectacolul Florilor, Chelsea Bridge se umple pînă la refuz cu autobuze suburbane şi maşini de teren care nici măcar n-au călcat vreodată dincolo de aleea cu pietriş. Benny obişnuia s-o şteargă cu barca în Tenerife în timpul sezonului scrumbiei. Spunea că putea să trăiască acolo toată iarna cu cinci parai pe zi şi să se întoarcă atunci cînd afacerea se mai însufleţea puţin.

Trecură pe lîngă Fratelli's, un bistrou ca un container de sticlă sub platforma noului Marriott, apoi taxiul o apucă pe Kilburn High Road. Răhăţelul ăla de centru comercial din Kilburn Square era înţesat de puşti londonezi de origine irlandeză cu urechi ca de liliac, care-şi dădeau banii de alocaţie pe animale cu blană sintetică şi ochi lipiţi cu clei. Golani de doi bani... în afurisite de treninguri largi... care-şi agitau braţele subţiri. Totuşi Dave se simţea ca acasă aici - ajunsese în sfera bună a oraşului, cea de care, mai mult sau mai puţin, aparţinea şi el. Construite de-a lungul secolelor în inele concentrice, precum trunchiul unui copac gargantuesc, districtele Londrei îşi dobîndeau caracterul de la inelul lor: Kilburn, Shepherd's Bush, Balham, Catford - toate înălţate din aceleaşi cărămizi scorţoase şi zidărie viguroasă.

Ploaia se domolise preschimbîndu-se într-o burniţă ce forma creţuri de celulită prin bălţile maronii, şi totul era acoperit cu un luciu unsuros. Ştergătoarele fîşîiră pînă se opriră. Dave încercă să prindă verdele pe Willesden Lane, dar nu reuşi. Opri brusc pe reţeaua de dungi galbene zugrăvite în intersecţie şi trase frîna de mînă cu un scîrţîit asemănător cu acela al unei scări din lemn. Kilburn State Ballroom se apleca asupra lor cu posterele jupuite de pe pereţii acoperiţi cu faianţă de culoarea diareii. Ai dracului catolicii irlandeji, proştii dă irlandeji cu orchestrele lor de flaşnete şi lipsa lor de iubire înduioşătoare, enervantă, violentă, care venerează o vacă asexuată cu pieptul despicat. Călătorul privea prin geamul stropit de ploaie muncitorii din construcţii, cu pantalonii de lînă ecosez legaţi în jurul burţilor umflate de bere Guinness, care ieşeau clătinîndu-se din dughenele Tăria Irlandezului, rupînd în bucăţele bonurile şi aruncîndu-le în aer, astfel încît acestea creau căderi de zăpadă locale, Crăciunuri aproape albe ale dezamăgirii.
- Noi numim locul ăsta Comitatul Kilburn, spuse Dave, iar cînd pasagerul păru nedumerit, îi explică: pentru că aici locuiesc o mulţime de irlandezi.
- O, sigur... OK.
- Drăguţi oameni.

Nu m-aş afla în nici un caz aici dacă n-ai fi tu, fiul meu. N-ar mai exista nici pasageri luaţi în cursă, nici pasageri duşi la destinaţie. Cine-şi doreşte ca vreun prostălău să borască whisky de Bushmils pe tapiţeria banchetei, în timp ce bate cîmpii despre sărmana lui mămică bătrînă? Eu nu. Totuşi ar trebui să merg s-o văd pe sărmana mea mămică bătrînă, îşi face griji pentru Carl. E în drumul meu de întoarcere spre oraş, aş putea chiar să intru la Five Bells şi să beau ceva... Nu, asta mă face să ameţesc din cauza pastilelor... Drăcia dracului! Dacă PCO-ul mă trimite la un control medical?

Dave nu voia oricum s-o vadă pe sărmana lui mămică bătrînă. Nu voia s-o vadă stînd în fotoliul uzat de lîngă fereastră şi corectînd atent lucrările elevilor ei chiar dacă era începutul unei vacanţe de două săptămîni, sau, mai rău, pregătindu-se conştiincioasă pentru un Crăciun dedicat exclusiv copiilor, la care nepotul ei din centru nu avea să participe. Împăturind şerveţele de hîrtie decorate cu renul şugubăţ, verificînd starea artificiilor şi cocoţîndu-se pe scara micuţă de aluminiu ca să dea jos cutia cu decoraţii din podul la fel de micuţ. Mama n-a plăcut-o niciodată pe Michelle, mai bine zis, o ura. Ciudat, dar cînd simt ura mamei, încetez s-o mai urăsc pe 'chelle. Ar sta amîndoi în bucătărie, cu nişte căni de cafea instant în faţă, ascultînd cum bătrînul din apartamentul vecin aţipeşte în timpul cursei de cai: "Acum sînt în ultima turnantă, au trecut de ultimul marcaj de două sute de metri... şi este Picior Iute, Picior Iute... la distanţă de Drăgălaşa..." Cuvintele nerostite zăceau pe faţa de masă, între mamă şi fiu, printre conservele albastre Tupperware, revista publicitară Hendon Advertiser şi o grămadă de caiete de exerciţii cu colţurile îndoite.

Dacă Dave i-ar da ocazia, maică-sa i-ar împărtăşi cîteva din suferinţele ei - bufeuri, transpiraţii, crampe şi dureri... Are în jur de şaizeci şi ceva de ani, dar parcă mai are încă ciclu, la dracu'! Nutrea în mod intenţionat gîndurile cele mai dezgustătoare, excela în a urî mamele, iar acest lucru - îşi dădea seama vag - se întîmpla pentru că sînt un afurist de băieţaş al mamii...

Taxiul rulă pe sub podul de cale ferată de la Brondesbury şi începu să urce pe Shoot Up Hill. O grămadă de rahat, un putregai pe roţi. Asta-i problema taxiurilor - toate sînt nişte blestemate de rable, toate pretind că sînt taxiuri, dar nici unul nu e cu adevărat. Bătrînul FX4 al lui Benny era atît de hodorogit că de-abia putea să urce rampa de la staţia din Euston. Mi-a povestit odată că a trebuit să le ceară unor grasomegi să coboare din maşină şi s-o ia pe jos la deal pînă reuşea el să-l urce. Fairway-ul ăsta e acceptabil, aşa că de ce-aş scoate din buzunar treizeci de mii de lire pentru un TX? Ca să am un parbriz mai mare şi să văd mai mulţi cretini? O rampă pentru căruciorul cu rotile ca să iau în cursă paralitici? Aş fi înglodat în datorii către compania de finanţare şi ar trebui să muncesc încă şi mai din greu ca să-i ţin pe nenorociţii ăia graşi în vilele de vacanţă din blestemata de Marbella...
- Trebuie să recunosc, dom' şofer, spuse călătorul, că reputaţia acestor maşini este sub valoarea lor, sînt extrem de confortabile.

Confortabile pentru cine? Încearcă să-ţi vîri copitele de porc sub bordul ăsta, e ca şi cînd ţi-ai băga picioarele într-un coşciug, amice, un nenorocit de coşciug care vibrează. E mai strîmt decît o sculă îndesată într-un prezervativ striat. Jur că la sfîrşitul unei zile de muncă ies din chestia asta şi mă prăbuşesc dracului din picioare.
- Mă bucur că vă simţiţi bine, domnule, ne place să spunem că acesta este taxiul cel mai bine adaptat la client din lume. Faptul unic că pentru a întoarce îi trebuie douăzeci şi cinci de picioare îl face ideal pentru străzile aglomerate ale Londrei şi ne ajută să ne asigurăm că firma autorizată rămîne în branşă.

Aş renunţa la el şi mîine şi-aş conduce un nenorocit de Renault Espace pentru Addison Lee de n-ar fi stafia bătrînului Benny care mă-ndeamnă să merg mai departe şi propria mea mîndrie prostească.

Taxiul zdrăngăni pe culmea din Shoot Up Hill şi o porni pe Cricklewood Broadway. Acesta era un alt inel al oraşului. În faţa aprozarului zăceau grămezi de banane şi cutii cu cartofi învelite în folii de plastic; legume pestriţe, exotice infestau mahalaua lipsită de strălucire. Dinaintea magazinelor cu mărfuri de-o liră, africani de pe coasta vestică loveau uşor bilele antistres din chihlimbar şi trăgeau cu coada ochiului la periile de curăţat expuse. O cîrciumă mare, The Crown, li se ivi în faţă, cu geamuri gravate, ferestre panoramice, firmă suspendată. Arăta impresionant, dar a fost decorată doar în aşa fel încît să semene cu ceea ce era odinioară. Înăuntru se găsesc vreo cincisprezece feluri de pişoarce la dozatoare electronice, un tonomat video şi o grămadă de curviştine care le făceau ochi dulci unor comis-voiajori băşinoşi, plini de o veselie reciclată.
- Şi-atunci, cum se numeşte districtul ăsta? întrebă pasagerul.
- Numiţi-vă dumneavoastră al dracului de norocos că nu locuiţi aici, domnule, spuse Dave, apoi rîse ca să arate că nu vorbea serios.

Nu c-aş fi rasist sau ceva de genul ăsta, doar că, dacă e să fiu absolut sincer, la sfîrşitul zilei ăsteia a dracului de grele, nu pot să-i suport pe nenorociţii de şvaiţări... Nu pot să le suport părul des, blănos şi creţ, pielea ciocolatie, buzele groase... felul de-a conduce maşina al dracului de înspăimîntător... Şvaiţeri. Îi venea greu să şi-l imagineze pe Căpăţînă, pe care Dave îl cunoştea de cînd era adolescent, ca pe un şvaiţăr. Dar e mai bine să spui şvaiţăr decît negrotei sau cioroi, n-aşa? Afro-caraibian sună de-a dreptul tîmpit, pen' că nu-s toţi numa' atît. Dacă ar mai trăi, Benny ar fi uimit să vadă negri, taximetrişti negri, omorîţi, în paştele mamii lor. Negri, taximetrişti negri şi şoferiţe mătăhăloase la grămadă. Nu c-ar fi la fel de mulţi negri pe cîţi evrei erau, să fiu al dracului de nu-i mulţumesc lui Dumnezeu. Benny spunea că, prin anii '60, cei mai mulţi taximetrişti erau evrei. Ce dracu' s-o fi întîmplat cu ei? Au dispărut în Emerson Park, Redbridge şi în blestematul de Stanmore, ducîndu-şi zilele în spatele geamurilor duble, sub ochii vigilenţi ai fiicelor avocate şi ai fiilor doctori. Şi-au pus în debara gecile de schi şi bocancii îmblăniţi şi şi-au părăsit peticele de pămînt, lăsînd în urmă numai giargonul lor al dracului de proştesc.

Taxiul trecu în viteză pe lîngă nişte magazine de paturi şi un nou Matalan, înainte să scape definitiv de parada nesfîrşită a comerţului şi să intre în mahalaua autentică, în marele hăţiş al locuinţelor semidetaşate, cu trei dormitoare, construite între războaie, care defineau Londra mai bine decît ar fi putut s-o facă vreodată un biet taxi negru sau Big Ben-ul. Şoseaua cobora spre North Circular şi se desfăcea în trei limbi de asfalt, una desfăşurîndu-se prin arcada unui pasaj suspendat încă şi mai înalt, în timp ce celelalte două coborau domol către pămînt. Faţadele VDU de la PC World şi Depozitul de Calculatoare se priveau unele pe altele peste şase benzi. Taxiul trecu printre ele, apoi se trezi sus, bătut de vînt, împroşcat cu pietriş, plesnit de hîrtii aruncate. Către sud pescăruşii coborau în zbor deasupra mării de verdeaţă din Hampstead. Exact ca globul de zăpadă al unui copil era zgîlţîit şi micul taxi. Dave şi-l aminti pe puştiul mic care plîngea cu urmele roz, uriaşe, ale unor degete pe fundul gol. Îşi aduse aminte şi ce scîncise el: Să nu doală, tati... să nu doală..., pentru că nu deosebea durerea de acţiunea care o cauzase.

Dave conducea de atît de mulţi ani încît nu prea se mai gîndea la acţiunea în sine de a învîrti volanul în afara momentului cînd chiar asta făcea, iar atunci era un chin. Cînd Carl era mic şi mă simţeam în felul ăsta, găseam o cabină telefonică şi trăgeam pe dreapta. Lucram în turele de noapte. Vrei să vorbeşti cu tati? E tati la telefon? Urma sunetul unei respiraţiii de doi ani mîngîind receptorul, apoi vocea lui firavă şi totuşi ciudat de clară:

Tati?
Bună, Pişpirel, ce mai faci, amice?
Mami, e o stafie.

Stafia continua să conducă pe Broadway, pe lîngă matahala urîtă a clădirii Connaught Business Centre, şi mai departe, prin Colindale, virînd la dreapta pe Colindale Avenue pe lîngă Biblioteca Ziarelor, unde bătrînii genealogi amatori cerneau lucrările vechi şi prăfuite ale strămoşilor printre degete artritice. Acoperişul de aramă al Institutului Naţional de Cercetare Medicală de la Mill Hill strălucea în singura rază palidă a soarelui care apunea.
- Acesta este INCM, nu-i aşa? întrebă pasagerul, însă Dave nu-l auzi, fiindcă se îndrepta, strecurînd taxiul cînd ici, cînd colo: pe sub M1 la Bunns Lane, apoi în sus pe Flower Lane pînă la Mill Hill Circus. Nu-şi folosea cunoaşterea ca să ajungă la destinaţie, era pur şi simplu un instinct de întoarcere acasă. Acum Carl este stafia... Întîi au încetat să se mai întîlnească, apoi telefoanele au devenit din ce în ce mai scurte, reduse la cîteva cuvinte mormăite: "Mda, tată, în regulă, îhî", cîteva cuvinte mormăite care în cele din urmă s-au transformat în SMS-uri: "Nu N vdm... Am mnkt înainte... & io T iubx..." Un staccato de litere şi cifre răzbătînd dintr-o lume alternativă. Apoi au încetat cu totul să mai comunice şi au început să se întîlnească în vise sau în coşmaruri.

Abia după ce ieşi virînd de pe Wells Lane şi urcă hurducîndu-se aleea accidentată dintre Şcoala Hill Mill şi terenul ei de sport, Dave îşi dădu seama că nu-i răspunsese pasagerului. Se gîndi să remedieze scăparea, dar era prea tîrziu pentru orice replică, în afară de un voios:
- Ei bine, aţi ajuns, domnule, sus pe dealuri. Dacă ar fi fost ceva mai devreme, v-aş fi sugerat să vă plimbaţi puţin după întîlnire. De aici puteţi vedea mare parte din zona nordică a Londrei şi chiar din zona centrală.

Pasagerul bombăni doar, îşi examină hîrtia mototolită, apoi, cînd ajunseră în dreptul unei clădiri arătoase, strigă:
- Asta e!

Mogîldeaţa înfăşurată în lînă de Burberry îşi înhăţă servieta şi ieşi din maşină. Stînd lîngă fereastra şoferului, scotoci prin portofelul din piele de porc pe care-l scosese dintr-un buzunar interior, în felul acela enervant şi tărăgănat al unui străin, examinînd fiecare bancnotă ca şi cînd n-ar fi fost sigur că ar fi avut vreo valoare, ca să nu mai vorbim de cît s-a holbat la chipul de pe hîrtie. Dave îşi văzu bacşişul reducîndu-se la nimic. Americanii care erau obişnuiţi cu Londra lăsau bacşişuri bune; nou-veniţii nu prea se sinchiseau, în mod sigur nu înţelegeau că douăzeci la sută era considerat perfect acceptabil pentru un taxi negru. Totuşi douăzeci şi cinci de bancnote afişate pe aparatul de taxat şi cine ştie dacă...
- Aţi dori cumva să vă aştept, domnule? Pot opri aparatul dacă nu întîrziaţi mai mult de o oră.

Pasagerul îşi consultă ceasul înainte de-a răspunde:
- Nu, mulţumesc, o să întîrzii mai mult de atît. Îi întinse banii, un zecar şi douăzeci, apoi ezită în timp ce Dave scotocea prin mărunţişul din gentuţa sa, degetele trecîndu-i ca nişte valuri pe deasupra prundişului de metal, şi în cele din urmă zise: Păstraţi restul, dom' şofer.
- Mulţumesc mult, domnule, vă sînt recunoscător!

Consideraţi-vă acasă! Consideraţi-vă parte din fa-mi-li-e! Ne-am ataşat atît de tare de dumneavoastră! E clar! Urmează! Să ne-nţelegem bine! Cu ochii pizmaşi ai propriului dispreţ faţă de sine, Dave se vedea sărind din maşină ca să facă temenele prin băltoacele murdare, alunecînd şi împroşcînd, cu mînecile suflecate pînă la coate, ridicîndu-şi întruna şapca în semn de neţărmurit respect.

Imediat ce fostul pasager se întoarse şi dispăru sub lumina îmbietoare a unui felinar solitar, Dave trecu dincolo de vîrful dealului şi coborî spre Ridgeway. Viră la dreapta şi parcă peste drum de institut. Erau şapte etaje cu ferestre mari, cu rame de metal - inclusiv lucarnele -, şi toate erau puternic luminate. Printr-o fereastră deschisă răzbătea zumzetul hotărît al unei maşinării. Pe cînd Dave era copil, ascuns pe proprietatea de dincolo de Bittacy Hill, pufăind dintr-o ţigară şi aştepînd ca restul clasei lui să se întoarcă din cursa de alergare pînă în cel mai înalt punct al şoselei Ridgeway astfel încît să se poată alătura în mod credibil plutonului în rîndurile din spate, se zvonea că leacul cancerului era pe cale de-a fi descoperit sub acoperişul verde, din cupru, al institutului. Apoi zărea asistenţi de laborator îmbrăcaţi în halate albe agitîndu-se pe lîngă nişte şiruri de eprubete, însă acum ferestrele de la parter erau echipate cu geamuri reflectorizante, iar Dave descoperise că, dacă se mişca înspre gard, camerele de supraveghere CCTV îl urmăreau, fiecare dintre ele prevăzută cu propriul ştergător "fîşş-fîşş". Înăuntru, savanţii biomedicinişti renunţaseră să mai caute leacul cancerului, aşa cum renunţaseră la fumat. În schimb, colegii americanului împerecheau gene, umanizînd anticorpi şi cultivînd păduri mici şi dese de celule stem. Din cînd în cînd se mai diseca ochiul vreunui pui de căţel, animalul fiind strîns imobilizat într-o menghină sălbatică. Fete albe cu codiţe dreadlocks, înnebunite de restricţiile dietelor vegetariene, veneau adesea pînă aici şi încercau să-i omoare pe savanţi. O lume a cîinilor salvată de căţele...

Dave Rudman opri motorul şi coborî din taxi. Era un bărbat solid, cu umeri laţi, rotunjiţi de cocîrjarea profesională. Avea burta standard a unui tip sedentar de patruzeci de ani, iar blugii lălîi îi atîrnau pe fundul stafidit. Trăsăturile îi erau destul de frumoase şi, la o privire de ansamblu, dădeau impresia de forţă şi senzualitate: gură mare, cu buze pline; nas proeminent, frumos conturat; bărbie fermă, cu gropiţă. Din păcate, la o privire mai atentă, impresia asta se diminua, apoi se risipea. Ochii lui negri erau prea bulbucaţi şi prea apropiaţi. Tenul îi era prelucrat de aparatul de găurit al vechilor cicatrici de acnee. Urechile subţiri, cu vene vizibile, erau clăpăuge. Cînd îşi scotea şapca, dădea la iveală faptul că părul - care fusese oricum greu de definit - îl părăsise, lăsînd în urmă o ţeastă bolovănoasă, plină de adîncituri ciudate şi umflături stranii. Acolo unde altădată fusese linia părului, se întindeau mai multe şiruri de cratere mici, ca şi cînd din acel loc ar fi fost culeasă o recoltă minusculă. Cei doi dinţi din faţă se ciondăneau, un ciot osos încercînd să-l încalece pe celălalt. Cu puţină bunăvoinţă, era o faţă care ar fi putut să fie armonioasă; acum, stînd în amurgul umed al acelei zile de iarnă pe culmile de deasupra Londrei, chipul lui Dave era schimonosit de durere, trăsăturile îi erau împinse în direcţii diferite de o supărare atît de puternică încît îi aţîţa urechea împotriva ochiului, obrazul împotriva nasului, bărbia împotriva lumii. O barbă ţepoasă de cinci zile îi făcea un bot ca din desene animate.

Disperat, Dave şchiopătă pînă lîngă gard şi se căţără pe el, sărind pe terenul de joacă al unei grădiniţe mici şi zgomotoase. Croindu-şi drum printre toboganele şi leagănele care-i veneau pînă la umăr, ajunse la un al doilea gard şi sări peste el. Nu părea prea conştient de faptul că înainta, ridicînd fiecare picior greoi, îmbrăcat în doc pe deasupra verigilor din lanţ, ca şi cum ar fi fost o proteză, pînă se opri clătinîndu-se şi privind în depărtare, peste valea întunecată de-a lungul căreia se înşiruiau luminile ca de poveste ale felinarelor de pe străzi. Rudman căzu în genunchi cu un gest brusc. Mîinile lui - mari, moi şi păroase - se înfipseră în suprafaţa noroioasă; le încleştă în pămînt, ridicînd bulgări de noroi, storcînd mîzga între degete. "Scorpie nenorocită! bîigui. Scorpie nenorocită, mi-ai luat... mi-ai luat... to-tul!"