Tvrtko Vujity s-a născut în 1972, în oraşul Pecs din sud-vestul Ungariei. A studiat jurnalismul în Statele Unite la secţia Comunicare a Universităţii din Miami. Realizează o emisiune de mare audienţă la Televiziunea Maghiară. Reportajele sale sunt adesea preluate de către posturi internaţionale de televiziune.
Tvrtko a reprezentat oraşul Pecs în cursa pentru desemnarea drept capitală culturală europeană în 2010. După câştigarea acestei titulaturi, jurnalistul a devenit unul dintre ambasadorii oraşului său natal.
În Ungaria i-au fost publicate nouă cărţi care s-au vândut în peste 800.000 de exemplare. În România, cartea lui de reportaje a fost publicată sub titlul Călătorii în Infern (ed. Curtea Veche, 2009). Din beneficiul provenind din vînzarea cărţilor a înfiinţat, împreună cu soţia sa, Premiul Eroului Cotidian, care se acordă în lună decembrie a fiecărui an, însoţit de o consistentă sumă de bani.
Ne-am întâlnit în faţa ambasadei Ungariei la Bucureşti. Tvrtko e faimos la Budapesta, dar în România nu-l cunoaşte nimeni. Ne-am aşezat la o masă să mâncăm. Deasupra, pe ecranul unui televizor, curgea un talk-show la care participau Bogdan Chireac şi Sorin Roşca Stănescu. Noi am început să discutăm despre jurnalism, apoi despre călătoriile lui în locuri imposibile. Abia puteam să-l privesc în ochi. Deşi are o figură adolescentină, ochii jurnalistului maghiar sunt foarte bătrâni. Şi al naibii de trişti. A văzut multe omul ăsta. Poate prea multe...
Putem fi noi trişti aici, în estul Europei?
Ca şi în cazul meu, unul dintre părinţii lui Tvrtko este croat. Ne amuzăm de coincidenţă şi, în timp ce îmi arată buletinul lui croat, observ că are în portofel mai multe permise de conducere bizare.
Tvrtko Vujity: Am cetăţenie maghiară pentru că m-am născut în Ungaria. Am şi cetăţenie croată pentru că sunt minoritar în ţara mea. Vorbesc de altfel croata şi iubesc cultură croată. Dar am şi cetăţenia celei mai mici ţări africane, Gambia, cu o populaţie de un milion şi jumătate. Copiii mei au mers la grădiniţă în Gambia.
V.M.: Cîţi copii ai?
T.V.: Am doi copii şi jumătate. Imediat îţi explic. Împreună cu soţia mea, care a jucat în echipă naţională de baschet a Ungariei, am doi copii: Benjamin şi Barnabas. Iar anul trecut, în 2009, am adoptat-o pe Samira, o fată din Somalia. Ea este jumătate unguroaică, jumătate somaleză. Tatăl ei, care era ungur, a fost ucis din cauza culorii pielii lui. Am adus-o pe Samira acasă şi ea a devenit membră a familiei mele. Aşadar am doi copii care sunt sângele meu şi o fiică musulmană care nu e din sângele meu, dar este copilul meu.
V.M.: Care e povestea Samirei?
T.V.: Samira are 19 ani. E o tânără domnişoară. Povestea ei este şi povestea vieţii mele. Tatăl Samirei s-a născut nu departe de Pecs, care e oraşul meu natal. După revoluţia din 1956, tatăl Samirei a fugit din Ungaria. Nu ştiu cum, dar a ajuns în Somalia, una dintre cele mai periculoase ţări din lume. În urmă cu trei ani a fost ucis din cauză că era alb. Era în timpul războiului civil când, într-o zi, Samira s-a întors de la şcoală şi şi-a găsit tatăl şi fraţii ucişi în casă. A fugit, dar a fost prinsă şi abuzată. I-au tăiat trupul cu cuţitul...
Aici, Tvrtko se opreşte din povestit. Ochii lui de copil bătrân sunt plini de lacrimi. Dar înghite în sec şi continuă...
A devenit a patra soţie a unui bărbat de 64 de ani de la care a fugit şi a ajuns în tabără de refugiaţi Dada din Kenya, unde era unul dintre cei 170.000 de refugiaţi. Pe 16 iunie 2009 am mers în Kenya şi am adus-o acasă unde a devenit membră a familiei noastre. Există o vorba frumoasă: "dacă poţi salva o viaţă, atunci salvezi o întreagă lume". Samira e toată lumea mea şi îţi spun de ce. E o fată zâmbitoare, frumoasă şi fericită acum. Şi după tot ce ţi-am povestit despre ea, după ce familia ei a fost ucisă, după ce a fost tăiată şi abuzată, după ce a suferit într-o tabără de refugiaţi, ea zâmbeşte. Dacă ea poate zâmbi după toată această suferinţă, putem fi noi trişti aici, în estul Europei? Ce fel de probleme avem? Că alegerile au fost câştigate de un partid şi nu de celălalt? Că şeful meu e un tâmpit? Că autobuzele întârzie? Dar gândeşte-te numai puţin la viaţă acestei fete şi îţi vei da seamă ca problemele noastre, în România, în Ungaria sau în Bulgaria, nu sunt deloc probleme. Acesta e moto-ul vieţii mele.
Am învăţat cum arată cu adevărat Iadul
V.M.: Ce alte cetăţenii mai ai?
T.V.: Mai am una din Republica Central Africană şi mai am şi din... Dar ia stai să-ţi spun ceva. Astea sunt doar documente. Dacă eşti jurnalist, prima propoziţie pe care trebuie să o înveţi este "poţi face orice cu reportajele tale, doar să nu minţi". Nu-i aşa? Să nu minţi niciodată. Asta e lucrul principal. În ultimii 15 ani, de când sunt jurnalist, eu am minţit de dimineaţa până seara. Şi scriu cărţi despre minciunile mele. Pentru ca să-mi scriu povestirile, trebuie să mint.
V.M.: Lucrezi sub acoperire întotdeauna. De ce?
T.V.: Cum altfel aş putea ajunge în locurile în care am ajuns? Eu am avut multe vise, dar unul singur mi-a schimbat viaţă. 53 de ani după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, împreună cu un psiholog, am dat de urmă ultimului prizonier de război din lume. Un bărbat internat forţat într-un ospiciu din fosta Uniune Sovietică, în Tatarstan. Domnul Toma Andras a ajuns acolo în 1944 ca prizonier de război şi, la mai mult de 50 de ani după, l-am găsit şi familia sa a putut să-l revadă. Toate rudele lui erau convinse că Toma Andras a murit. Şi noi l-am găsit. Ei bine, cum ar fi fost să merg într-un ospiciu din fosta Uniune Sovietica şi să le spun: "Salut. Sunt Tvrtko, am o cameră de filmat mică şi vreau să fac un reportaj despre faptul că nu l-aţi întrebat pe omul ăsta niciodată, în 50 de ani, cine eşti şi de unde vii"? Tocmai de aceea am fost în Tatarstan sub acoperirea de vânător de urşi, pentru că acolo merg mulţi italieni să vâneze urşi. Camera o aveam ca să-mi filmez trofeele de vânătoare. Asta a fost acolo minciuna mea. Dar după ce l-am adus acasă şi am văzut valul de afecţiune publică declanşat, mi-am spus "gata, hai să mergem aşa peste tot în lume".
Şi cel mai mare vis din viaţă mea a fost să ajung în Coreea de Nord, cea mai izolată ţară din lume. Îţi poţi imagina cum ar fi fost să le spun: "Salut băieţi, sunt Tvrtko. Uite, vreau să scriu despre regimul vostru idiot."? Am fost ca membru al unei organizaţii internaţionale de caritate a baptiştilor, iar camera de filmat o aveam pentru a arăta donatorilor unde ajung ajutoarele. Adu-ţi aminte că, în vară, Bill Clinton a trebuit să intervină pentru eliberarea a doi jurnalişti americani care nu făcuseră altceva decât să treacă graniţa în Coreea de Nord, cu 15 metri.
V.M.: În ce an ai fost în Coreea de Nord?
T.V.: În 2002.
V.M.: Ştiu că soţia ta era gravidă în acel an. Nu a fost egoist din partea ta să faci o călătorie atât de periculoasă chiar în acele 9 luni?
T.V.: Asta e o întrebare grea pentru mine. Ea a jucat baschet la nivel internaţional şi mie îmi era foarte frică că s-ar putea accidenta. Dar asta e meseria mea. Am studiat ca să fac jurnalism. Nu am plecat în Coreea de Nord aşa, peste noapte. Mi-am organizat călătoria doi ani. Când am fost la Cernobîl am pregătit totul vreme de un an, când am fost în Rwanda m-am pregătit un an şi jumătate. Iar pentru mine, Coreea de Nord a fost ceea ce este rolul lui Romeo pentru un actor. Aşa că trebuia să o fac. Şi de atunci sunt mult mai puternic pentru că acolo am învăţat cum arată cu adevărat Iadul. De când am fost în Coreea de Nord, nu mă mai pot plânge de problemele din viaţa mea. Dacă am un pahar de apă şi o farfurie de mâncare sunt mulţumit.
În Coreea de Nord am făcut pe mine de frică
V.M.: Nu cred ca am mai avut până acum în faţă un om căruia să i se potrivească atât de bine întrebarea "ce e libertatea"?
T.V.: Ha... După ce m-am întors din Coreea de Nord, mai întâlneam coreeni care mă întrebau: "Ai fost în Coreea? În Seoul?". Când le spuneam că am fost la Pyongyang erau atât de uimiţi, încât orice altă discuţie se bloca. Aşa că nu le mai spun că am fost în Coreea de Nord. În al doilea rând, eu locuiam pe aceeaşi stradă din Budapesta unde este ambasada Coreei de Sud. Nu am primit în viaţa mea atât de multe invitaţii la dineuri ca de la ei. Doar ca să le povestesc puţin ce am văzut acolo.
V.M.: Nu mi-ai răspuns la întrebare: ce e libertatea?
T.V.: Totul. Tot ce avem acum aici: că bei acum limonadă. Că eu îmi cumpăr bilet şi mă duc mâine acasă, apoi merg în Slovenia. Că pot să spun orice la microfonul ăsta şi nu mă va ucide nimeni. Dar cred că în Coreea de Nord, nimeni nu ştie asta. Ei trăiesc într-o închisoare şi ştiu că au doi zei: Kim Ir-sen şi Kim Jong-il şi nu ştiu nimic despre altceva. Şi Vlad, dacă ai fi auzit încă din copilărie ca Statele Unite sunt cel mare duşman al ţării tale, sunt sigur că i-ai urî pe americani.
V.M.: Ţi-a fost frică în Coreea?
T.V.: Am fost terifiat. A existat un moment în care am făcut pe mine de frică. La propriu. Am scris asta în carte. Trebuia să scriu despre asta. A fost un moment în Coreea de Nord când am crezut că s-a terminat. Gata, sunt terminat, mi-am spus. Dar aveam şi o plasă de siguranţă. În Coreea am fost în calitate de voluntar al Asociaţiei Umanitare Baptiste care a adus cu ea 5 milioane de dolari donaţii. Dacă mie mi se întâmpla ceva, atunci coreeni comunişti nu mai primeau acei bani. Acolo banii erau mai puternici chiar decât puterea.
V.M.: De unde vine curajul ăsta al tău? Eşti nebun?
T.V.: Nu sunt. Chiar nu sunt. În Coreea de Nord am ajuns în oraşul Sarivon unde sunt foarte mulţi copii care mor de foame. După filmul meu au primit donaţii de câteva milioane de euro din partea oamenilor care au văzut reportajul meu.
V.M.: Eşti sigur că banii au ajuns la copii şi nu la elita comunistă?
T.V.: Da. Pentru că ajutoarele ajung acolo sub formă de alimente şi medicamente şi sunt distribuite personal. Desigur că unele lucruri mai ajung şi la şefi, dar cea mai mare parte, nu. Şi să-ţi mai spun ceva: ai auzit de povestea deţinutului Papillon, cel care a încercat să evadeze de 13 ori? El s-a dus pe insula leproşilor şi eu am vrut să văd tabăra de leproşi din Etiopia. Dar nicăieri nu am văzut ce am văzut în Coreea de Nord.
Oamenii valoroşi nu apar în tabloide. Ei doar muncesc
V.M.: În România, jurnalismul trece printr-o perioadă dificilă: sunt concedieri multe, independenţă puţină. E natural să te întreb, cu gândul la jurnaliştii români, ce este jurnalismul?
T.V.: În primul rând trebuie să-ţi spun că eu nu am făcut niciodată politică. Eu povestesc despre oameni. Uneori ne facem greşit meseria, nu doar în România sau în Ungaria. Le arătăm oamenilor eroi falşi. Erou e cel care a participat la Big Brother. Erou e cel care are o poveste amoroasă cu o vedetă. Dar redactorul tău şef trebuie să te întrebe: de ce povesteşti asta? Care este scopul? Niciunul. Ce îţi spune personalitatea asta? Nimic. Eu vreau să arăt două lucruri. Primul: sunt multe locuri în lume unde un pahar de apă e o comoară, unde poţi fi ucis din cauza naţionalităţii tale. Aşa că eu vreau să le spun oamenilor din estul Europei că avem cu toţii o viaţă bună. Dar nu ne dăm seama întotdeauna cît de valoroase sunt lucrurile pe care le avem. Al doilea lucru: vreau să îţi cunoşti eroii. Cei adevăraţi. Oamenii despre care ai povesti copiilor tăi. Titlul cărţii mele este Călătorii în infern. Dar e o carte despre oamenii care lucrează în iad. Da, există în Etiopia cel mai mare lagăr de leproşi din lume, 7.000 de oameni, dar există acolo şi un medic, Agnesa, care îi ajută să nu moară. Există Coreea de Nord unde copii mor de foame, dar există şi Sandor care încearcă să-i salveze şi să le dea de mâncare. Unul dintre noi e erou. Aceşti oameni valoroşi nu apar în tabloide. Ei doar muncesc. Dar muncesc din greu şi ei sunt adevăraţii eroi. Ei sunt îngerii care lucrează în Iad, aşa că poveştile mele infernale sunt despre îngerii aceştia.
V.M.: Eşti independent financiar?
T.V.: Cărţile mele mă eliberează. Datorită lor sunt liber. Sunt independent financiar. Nu trebuie să merg la nicio conferinţă de presă a vreunui politician care să-mi spună... hmm... poveştile lui. Ăsta e jurnalismul meu. Jurnalismul politic este altceva.
V.M.: Cum îţi finanţezi călătoriile?
V.M.: Prima dată am investit banii mei proprii. Apoi, din cărţile vândute, am putut să-mi şi finanţez călătoriile. Dar nu sunt atât de scumpe pentru că eu sunt şi reporterul şi cameramanul şi şoferul. Eu le fac pe toate. Nimeni nu mi-a spus "noi îţi adoptăm reportajele şi îţi dăm bani să le faci".
V.M.: De ce crezi că oamenii sunt atât de atraşi de poveştile tale?
T.V.: Pentru că se uită la prea multe lucruri de rahat. Să-ţi spun ceva: cu 9 ani în urmă, după ce am scris prima carte, am fost cu ea la trei edituri. Fiecare mi-a spus că nu vor publica reportajele mele pentru că au fost deja la televizor şi nu le va citi nimeni. Eu le-am spus că e ceva diferit: filmul e obiectiv, cartea e subiectivă. Eu am scris despre cum am plâns eu, despre cum am făcut pe mine de frică. E ceva diferit. Dar ei au ţinut-o pe-a lor: nu şi nu. OK. Mi-am controlat buzunarele. Nu era prea mult acolo. Bun, atunci voi tipări 6.000 de exemplare pentru că doar de atâta am. Cinci zile mai târziu, şeful unei edituri m-a sunat să-mi spună că au nevoie urgent de 18.000 de exemplare. Ei bine, cărţile mele au fost tipărite în peste o sută de mii de exemplare. Şi ce responsabilitate am eu în faţa atâtor cititori. Emisiunile de televiziune trec, dar cărţile rămân.
Eroul român al unui jurnalist maghiar
V.M.: Cînd eşti în Ungaria te recunoaşte lumea pe stradă?
T.V.: ( zâmbeşte şi răspunde şoptit): Da.
V.M.: Deci eşti faimos?
T.V.: Ce-i aia faimos? Pe mine televiziunea m-a făcut popular, dar oamenii nu doar mă recunosc, ci mă şi cunosc. Datorită cărţilor.
V.M.: Cum te simţi aici, în Bucureşti, unde nimeni nu te cunoaşte?
T.V.: Bine. Pentru că asta este o luptă bună. Nu pentru afacere sau pentru piaţa de carte. Eu nu am venit aici pentru afacere. În cartea asta e sufletul meu. Şi am vrut să o public în România pentru că unul dintre eroii mei este român. Şi lui i-am dat primul exemplar din cartea mea tipărită în limba română. Acest erou e Petre Cozma, tatăl handbalistului Marian Cozma care a fost ucis în 8 februarie 2009. De atunci Ungaria nu mai e aceiaşi. E o poveste atât de tristă... În acele zile, strigătele împotriva ţiganilor au fost mai puternice ca niciodată. Mulţi oameni au simţit atunci că nu doar un singur om e vinovat, ci o întreagă minoritate. Au fost atunci demonstraţii violente. Toţi îi căutau pe criminali. Toţi vroiau să-i prindă. Sunt sau nu ţigani? Şi acel om care avea dreptul să fie cea mai furioasă fiinţă de pe pământ, tatăl lui Marian Cozma, a venit la noi şi ne-a învăţat ce înseamnă pacea. Dacă în acele zile el ar fi spus ceva rău, şi ar fi fost de înţeles să o facă, s-ar fi putut naşte mari probleme. Dar el ne-a spus: "Nu daţi foc întregii păduri. Haideţi să dăm acestei păduri copaci noi. Iar când nepotul meu va creşte îl voi aduce aici, la Veszprem, la un meci al fostei echipe a lui Marian".
Petre Cozma a venit de mai multe ori în Ungaria la meciurile fostei echipe a fiului său. La un meci din Liga Campionilor, acest munte de om ţinea pe genunchi un băieţel de 7 ani, iar mâna lui uriaşă îi mângâia părul. Când i-am văzut, am ştiut că băieţelul se simţea în siguranţă. Era fiul meu. De ziua naţională a ţării mele, Petre Cozma a fost decorat cu cea mai înaltă decoraţie a Ungariei. Acest om uriaş, cu o inimă atât de mare, a fost decorat nu pentru că fiul său a fost ucis, ci pentru că a făcut pentru prietenia dintre unguri şi români mai mult decât mulţi politicieni în mulţi ani. Cartea mea este dedicată fiilor mei şi lui Petre Cozma. Pentru că el este eroul meu. Toată lumea ştie în Ungaria ce a făcut Petre Cozma pentru noi şi eu vreau acum ca acest lucru să se afle şi în România.