Jazz-ul nu se află în piaţă
Marius Chivu: Ce aşteptări aţi avut cînd aţi deschis Green Hours ca un club de muzică şi teatru alternativ? Ce s-a confirmat şi ce nu?
Voicu Rădescu: În acea vreme (1994) nu mă gîndeam la mai mult decît la un bar care să-mi dea posibilitatea să-mi cîştig existenţa cît mai civilizat posibil şi în acelaşi timp să îmi placă ceea ce fac. Astfel că Green Hours a fost deschis cu gîndul la mici concerte şi la o atmosferă prietenoasă... În timp (scurt, de altfel) ne-am complăcut în organizarea de concerte de jazz (una dintre "plăcerile" pe care am început să mi le fac şi sper, în acelaşi timp, că le fac şi altora) ceva mai ample, cu Marius Popp, Mircea Tiberian şi alţii. Întîlnirea cu (foarte tînărul pe atunci) pianist şi compozitor de jazz Lucian Ban şi cu trupa pe care o conducea, Jazz Unit, a însemnat direcţionarea clară a clubului Green Hours pe muzică de jazz şi începutul concertelor de jazz în spaţiul din Calea Victoriei, 120. Teatrul a apărut mai tîrziu, tot urmare a iniţiativei unor tineri artişti şi, în acelaşi timp, satisfăcîndu-mi o altă bucurie personală, pe care nici nu mi-o cunoşteam prea bine la acea oră. În concluzie, aşteptările au fost obişnuite, dar prin iniţiativa artiştilor tineri au devenit provocări, numeroase realizate.
M.C.: În Bucureşti, doar la cluburile Green Hours şi Art Jazz se poate asculta în mod regulat jazz live; cum explicaţi această situaţie?
V.R.: Într-o vreme a pieţei şi a consumului facil şi cît se poate de rapid (pentru a face loc următorului produs), jazz-ul - muzica clasică a secolului al XX-lea - nu se înscrie între "mărfurile" plăcute de stăpînii lumii acesteia. Media, care ar fi putut fi îndreptarul şi pîrghia înspre depăşirea laturii strict biologice a omului şi atingerea / satisfacerea şi a valenţelor spirituale necesare lui pentru a fi într-adevăr om, este într-o cumplită majoritate (auto)supusă aşa-ziselor legi "sfinte" ale economiei de piaţă. Or, jazz-ul nu se află "în piaţă". Iar activităţile nesalariale care nu se află în piaţă sînt prestate cu perseverenţă de pasionaţi, împătimiţi şi "consumate" de nişe mai mult sau mai puţin înguste. Nu generează bani. Deci n-au valoare pentru cei mai mulţi dintre "întreprinzători", adică dintre cei ce au în vedere Viţelul de aur. Ceilalţi - consumatorii - reprezintă potenţialul public, îndepărtat programatic de valori şi îndreptat înspre derizoriu, mai ieftin de produs, mai lejer de asimilat, deci mai uşor de vîndut. Pe de altă parte, probabil că, la fel ca teatrul, ca muzica clasică, ca dansul, ca literatura etc., jazz-ul nu va dispărea, tocmai pentru că există pasiuni şi perseverenţă, tocmai pentru că nu e aşa uşor să transformi toată omenirea în masă amorfă de cumpărători a orice.
M.C.: Ar putea fi jazz-ul o "afacere" în România?
V.R.: Jazz-ul, prin artiştii săi, îşi caută în permanenţă făgaşuri, direcţii care sînt gata să răspundă noilor curioşi şi interesaţi de mai mult decît ce se găseşte în mega-marketurile de tot felul care ne înconjoară. Personal însă, nu cred că arta, cultura ar trebui să fie o "afacere".
Jazz-ul este o mişcare, nu doar un gen de muzică
În 1999, Paul Tutungiu a deschis un cochet magazin de casete, viniluri, CD-uri, DVD-uri şi cărţi de muzică pe Bdul Kogălniceanu nr. 47 (www.andante.ro). Îl puteţi întîlni an de an la Festivalul de Jazz de la Gărîna unde vinde CD-uri cu jazz, din cutii de carton. E un tip înalt şi are o pasiune pe măsură.
Marius Chivu: Cum de te-ai apucat de comerţul cu CD-uri de jazz?
Paul Tutungiu: Jazz-ul fiind cea mai elevată formă de manifestare artistică proprie ultimelor decenii şi, fără îndoială, modalitatea emblematică de manifestare culturală a acestei epoci, culturală în esenţă, rafinament şi valoare în timp, s-a întîmplat să am norocul nemaipomenit de a descoperi un canal de comunicare şi rezonanţă între mine şi această muzică. A nu se înţelege prin jazz lălăiala tipic americănească! Ce numesc eu jazz, ce îmi place să numesc aşa, e un produs 90% european, derivat cu mulţi ani în urmă din şcoala de peste Atlantic, care are acele rădăcini, dar şi o tulpină şi nişte ramuri solide întinse pe toate celelalte continente.
M.C.: Cum se vinde jazz-ul la noi? Cine şi ce anume cumpără?
P.T.: Se vinde puţin şi nu cu uşurinţă. Cumpără nenumeroşii care au resurse şi dorinţa de a-şi mai satisface această plăcere rafinată. Ceilalţi clonează, descarcă, ard, ripuiesc, sheruiesc şi alte activităţi care sînt potrivite unui buget zero orientat în această direcţie. Avem un salariu minim de cam 150 de euro, ce să speri? Foarte mulţi dintre cei care îşi achiziţionează produse originale au luat calea Internetului, seduşi de mirajul comerţului prin click. Comerţul cu aceste produse nu este o afacere, în sensul în care acest termen e înţeles de "investitori". În cazul meu, al familiei şi cercului meu de prieteni, este o pasiune care se desfăşoară şi pe acest plan.
M.C.: Există jazz românesc?
P.T.: Nu. Jazz-ul este o mişcare, nu doar un gen de muzică. Aidoma unei industrii de film, unde, în spatele produsului finit, sînt aliniaţi mii de pălmaşi, în jazz e nevoie de muncă, participare, efort, şcoală, profesori, evenimente, tradiţie, talent, public docil şi respectuos, capabil să încerce să înţeleagă (spectatorul dă examen în faţa muzicianului, nu invers) şi cîte şi mai cîte: cluburi, ore obligatorii de instrument în educaţia copiilor, interes general şi special al firmelor spre publicitate conexă acestei arii, modestie a artiştilor, capacitatea de a concepe un produs original, curajul de a o face... Aşadar, cu excepţia lui Marius Giura şi a lui Anatol Ştefăneţ, nu îmi vin în minte alţi români conectaţi cu adevărat la gen. Poate cîţiva dintre clienţii şi prietenii mei. Şi, fără doar şi poate, Florian Lungu.
M.C.: Ce se poate face pentru ca jazz-ul să aibă un impact mai mare şi la noi?
P.T.: Nu neapărat jazz-ul în sine trebuie să ia amploare, ci consumul de produse culturale de calitate, încă de la o vîrstă fragedă; apropierea de jazz va veni de la sine, după o anumită vîrstă. În plus, trebuie construită mişcarea de care vorbeam, ea incluzînd într-o mare măsură şcoala de instrumentişti de muzică clasică pe care o avem deja, festivalurile de renume mondial (Enescu şi Gărîna), cluburi consecvente în marile oraşe, forumuri pe Internet, dar nu numai acolo, ci şi în spaţiul real, şi, mai presus de orice, o prezenţă sufocantă a publicului la fiecare eveniment specific de mare importanţă... Este de necrezut că la Garbarek sau la Lucian Ban & New York Enesco Project, două dintre cele mai recente şi mai teribile concerte din ultimele luni, desfăşurate în Bucureşti, au fost locuri goale în sală! În acest sens pot, din nefericire, să dau atîtea exemple încît să construiesc un adevărat rechizitoriu.
M.C.: Cum se educă oamenii să asculte şi altceva decît Bănică, Guţă şi Morandi?
P.T.: Nu singuri! Este datoria şcolii şi a familiei; dacă iei un start bun în primii 18 ani de viaţă, nu prea poţi rata ulterior, decît dacă ţii cu tot dinadinsul. Apoi, fireşte, cîţiva ani de revoluţie culturală asiatică nu ar strica, să scăpăm de toţi cei care, de 20 de ani încoace, ne ajută să îi cunoaştem şi respectăm pe cei numiţi în întrebare şi pe cei aidoma lor... Glumesc, dar vina majoră este a formatorilor de opinie, radio, televiziune etc. Culmea, particularii poartă aproape integral această răspundere, ei, care aveau libertatea, dacă doreau, să difuzeze în aceşti 20 de ani doar Bach / Britten / Brahms... Din punctul acesta de vedere, radioul şi televiziunea publică sînt mult deasupra celor private, aşa că iată, e şi statul bun la cîte ceva.
Nu avem nume sonore
Marius Chivu: Care ar fi problemele jazz-ului românesc?
Mike Godoroja: După succesul incontestabil al festivalurilor de jazz din ţară şi în mod special Master of Jazz din Bucureşti, putem avea deja imaginea mult mai optimistă a fenomenului de la noi. Publicul există, asta s-a certificat. Publicul de jazz care părea împietrit în vîrsta a treia pînă acum trei-patru ani s-a întinerit şi mai ales s-a separat în mod real de consumatorii de "fast food muzical". I s-a oferit jazz-ul din zona de elită mondială şi a fost un energizant pentru publicul intelectual şi mai ales pentru zona de studenţi.
M.C.: Mai problematică este situaţia breslei de muzicieni de jazz din România care de la generaţia Marius Popp - Johnny Răducanu - Aura Urziceanu nu a produs un "mare nume" pe cale directă, adică provenind din jazz. Marea noastră voce, Anca Parghel, recunoscută în Europa, a fost nevoită să intre în zona de mainstream comercial, pentru a se face cunoscută în România.
M.G.: A doua problemă ar fi că şcoala românească de jazz, cu trei centre importante - Bucureştiul lui Mircea Tiberian, Timişoara lui Johnny Botta şi Iaşiul lui Romeo Cozma - nu a produs nume sonore nici pe plan intern, nici afară! Concertele jazzman-ilor tineri care ies din şcoala românească nu reprezintă evenimente pentru publicul nostru. Pianistul Marian Petrescu, de exemplu, cu un box-office important în Europa, nu este produsul şcolilor de jazz româneşti. Există proiecte colaterale jazz-ului, cum este Blazzaj, care face vînzări bune în mediile de tineri, dar asta totuşi nu reprezintă mişcarea de jazz în esenţa ei.
A treia problemă ar fi promovarea în media a jazz-ului în general şi al celui românesc în special, care, dată fiind minimalizarea acestuia, a produs o lipsă de încredere din partea organizatorilor de concerte în cluburi şi teatre. A patra problemă, majoră zic eu, este lipsa totală de instituţionalizare a activităţii acestui gen, în comparaţie cu muzica clasică sau populară. Nu avem "filarmonici de jazz" şi nici sindicate! Lipsa de activitate concertistică susţinută duce în mod evident la dezamăgirea muzicienilor tineri şi la lipsa de organizatori şi comentatori profesionişti de jazz. Un răspuns aşadar la întrebare ar fi: există o revigorare evidentă a jazz-ului românesc.
M.C.: Jazz-ul este, într-adevăr, un gen evitat şi de televiziuni, şi de radio. Doar heavy metal-ul mai are acest regim de "după miezul nopţii"...
M.G.: Avem în faţa noastră o teamă din partea mass-mediei de la noi faţă de promovarea jazz-ului, teamă justificată de convingerea că acest gen alungă publicul. Totuşi programează destul de des pentru diverse talk-show-uri sau interviuri de presă pe Johnny Răducanu sau, în emisiuni de divertisment, pe Aura Urziceanu. Aceste lucruri atestă faptul că ani de zile muzicienii de jazz români au preferat un cerc restrîns de public, provocînd o oarecare ruptură cu marele public meloman. Eu şi Florian Lungu depunem eforturi mari să reintroducem la TVR emisiunea noastră de jazz şi blues, pentru că am observat că numele noastre au un box-office util în promovarea genului.
M.C.: În afara festivalurilor însă, consumul de jazz e o raritate...
M.G.: Muzica de jazz este mai puţin un produs de consum, este mai degrabă un produs cultural. Adulţii activi nu mai au timp pentru audiţii muzicale, aşa cum o făceau în studenţie, iar odată cu apariţia telefonului mobil, totul a căpătat o viteză fantastică. Există însă un mod de a "consuma" jazz, şi anume la volan sau cînd lucrăm la calculator. Asta duce la ridicarea unor muzicieni precum Jan Garbarek, care au o doză mare de "ambiental" în muzica lor. Aşadar, nu putem vorbi de "raritate", ci din contră, de o emancipare spre zonele de ambiental şi fusion jazz, etno sau funk acid. Adevărat este însă că la jazz-ul mainstream nu prea se mai înghesuie multă lume. Cred cu o mare convingere că jazz-ul a devenit un reper de cultură solid, care va fi mereu asociat cu genul clasic, aşa cum se întîmplă pe Mezzo.