E un roman despre care critica din România a discutat mult. Paul Cernat consemna în noiembrie 2005 în Observatorul cultural că "Venea din timpul diez este una dintre piesele grele ale noului val de prozatori." În aceeaşi perioadă, Mihai Vakulovski ajungea la o concluzie similară în Tiuk!: "Venea din timpul diez este o carte a literaturii române contemporane cu adevărat importantă, o carte cu care generaţia tânără se poate mândri fără nici o reţinere." Mircea Pricăjan a scris în acelaşi an: "Nu mă feresc să afirm că Venea din timpul diez va rămâne în istoria literaturii române ca un roman emblematic pentru societatea post-revoluţionară, ca romanul care a reuşit să surprindă cu mare artă, într-o formă nouă metehnele ei cele mai crase."
Într-unul dintre primele comentarii despre acest roman, Liviu Antonesei scria în Timpul, nr.10/2004 că "este primul roman al tranziţiei, care mă convinge cap-coadă. Nici nu ştiu ce să remarc mai întîi, construcţia impecabilă, frazarea lin-aluvionară, ingeniozitatea poveştii şi a mulţimii de poveşti decupate şi intercalate în povestea principală?" Marius Miheţ scria în Familia (nr.3/2005) că: "Venea din timpul diez este o cronică a României anilor '90, când libertatea bruscă de după Revoluţie a provocat dereglări în substanţa românilor." Claudiu Turcuş a notat despre acest roman că "poetica lui e matură, greu de înghesuit sub cupola unui grup." (Vatra, 5/2008). Daniel Cristea-Enache găsea în România literară (nr. 42/2005) că există "şi un sâmbure de gravitate al cărţii, o pledoarie discretă pentru normalitate socială şi mize esenţiale în planul vieţii personale," şi concluziona că "Venea în timpul diez este un surprinzător, excelent roman al Tranziţiei, reducând cu inteligenţă şi umor falia dintre alienare şi alinare."
În 2006, într-o analiză mai amplă, Sanda Cordoş descria romanul drept o "cronică nostalgică a Bucureştiului, alunecînd subtil între excentric şi excepţional, între clovnesc şi metafizic, evanghelie apocrifă a unei lumi cu prea mulţi salvatori, dar inaptă de mîntuire, înfierbîntată de idei şi căutînd, orbeşte, mai mult un păstor decît libertatea, distilînd «timpul diez al simţurilor noastre rănite, deschise, acutizate» într-o construcţie literară impecabilă [...]". De atunci, au apărut ediţia maghiară, la Noran Kiado, ediţia bulgară la Paradox Press, iar ediţia americană e în curs de apariţie la Northwestern University Press. În aprilie 2010, ediţia a doua a romanului Venea din timpul diez apare la Editura Polirom. (citiţi un fragment din prima ediţie a acestui volum aici)
Bogdan Suceavă: Îmi pare rău că s-a încheiat perioada în care am scris textul acesta. Scriam fără vreo intenţie de a publica, fără termen limită, era un text despre România scris într-o perioadă când nu am călătorit vreme de peste cinci ani spre România. Îmi aduc aminte de plăcerea cu care am elaborat textul, cum am făcut un plan de lucru în 2000 şi cum l-am respectat până la final, construind piesă cu piesă întregul ansamblu, pregătind fiecare dintre conexiunile care acum se văd în text. E şi un avantaj în faptul că, în general, scriitorul de limbă literară română nu-şi leagă literatura de bani şi nu are vreo presiune externă ca să încheie munca la text. Atunci când eu lucram la Venea din timpul diez, nu se lansase colecţia Ego. Proză la Polirom, iar colecţia Purgatoriu de la Nemira dispăruse. Am încheiat ultima versiune a romanului în vara lui 2004, după ce colecţia Ego. Proză a fost lansată. Venea din timpul diez e mult îndatorat editorului Dan Petrescu, pentru că multă vreme am scris cu speranţa că pot să-i propun ceva care să-i placă lui, neapărat lui. Pentru că e un om imposibil, exigent, lucid şi de o onestitate intelectuală inexplicabilă în lumea editorială de la noi. Cred că multe dintre textele de calitate apărute în colecţia Purgatoriu a Nemirei, din anii '90 sau dintre cele apărute în perioada de început a seriei Ego. Proză îi sunt îndatorate. I-am transmis în 2004 textul intitulat Harta Bucureştilor şi el mi-a propus de la bun început să-i schimbăm titlul, pe care cred că-l găsea simplist, şi să folosim ca titlu una dintre expresiile imersate în text, către finalul romanului. Eu credeam că titlurile bune trebuie să fie ceva de genul: La Botoşani, o găină a născut pui vii. Ăsta e un titlu impresionant, când îl citeşti nu-ţi mai poţi regla percepţiile la realitate pentru tot restul zilei. Dan Petrescu s-a gândit probabil că titlul ar trebui să îngăduie o deschidere către semnificaţia profundă a textului, nu să-i vândă suprafaţa. Nu jocul facil ne era miza, în fond, ci decriptarea sensului adânc al perioadei tranziţiei, în măsura în care există vreuna. Căci romanul acesta ţintea departe, către caracterizarea şi structurarea universului de idei al tranziţiei. Din 2000 am avut intuiţia că miza literară cea mare nu e să descrii revoluţia, ci tranziţia care i-a urmat, acel laborator al ideilor politice din care se năştea lumea cea nouă, oricât de torturat de demoni ar fi fost ambientul. Am răspuns unor sugestii editoriale pe care Dan Petrescu le-a făcut şi aşa am definitivat versiunea finală în vara lui 2004.
A.S.: În interviurile tale de până acum te refereai mereu la "ţicneala românească" şi la faptul că Venea din timpul diez este o cronică a anilor '90, ceea ce spune şi naratorul pe pagina întâi a romanului. Cum te raportezi la acele voci, care, peste ani, ar spune că nu e deloc important că romanul tău face referire în subtext la o decadă specifică din istoria României, spunând că e până la urmă arbitrară epoca istorică aleasă drept fundal? Ce le-ai spune cititorilor acestei ediţii a doua care ar fi înclinaţi să vadă reflexele actuale ale "ţicnelii româneşti"?
B.S.: Nu cred că există o ţicneală românească invariantă în timp, cred că există evoluţii ale ei. Nu ştiu dacă românii din 1990 sau 1993 au reacţionat chiar la fel ca cei de după 1848 sau din alte ere aflate în siajul vreunei zavere. Cred că acest roman nu putea fi situat în altă perioadă istorică: neşansa a făcut ca după 1989 să se reunească un set de condiţii care au permis ca la suprafaţa societăţii să transpară un maxim de bizarerii. De exemplu atmosfera din CPUN, din prima jumătate a anului 1990, e irepetabilă, şi nu doresc nimănui să trăiască într-o ţară funcţionând fără Constituţie. Am evocat atmosfera aceea punând în scenă în roman un "proces", al lui Vespasian Moisa, care nu e deloc bine definit din punct de vedere legal, o execuţie care nu e tocmai o execuţie, o salvare a lumii care nu e tocmai o salvare, o cucerire a puterii care nu e tocmai asta, sunt evocate în roman tot felul de lucruri ilegitime şi neterminate, cam aşa cum sunt multe prin lumea românească. Cât despre prezumtiva perpetuitate a ţicnelii româneşti, ar trebui spus că oamenii în general comit eroarea de logică de a considera că multe dintre condiţiile lor actuale vor fi prezente mereu. Eu sunt optimist. Sper ca pentru generaţia viitoare acest roman să devină de neînţeles şi un cititor din viitor să creadă ca autorul a exagerat, sau că a fost excesiv de supărat pe era Ion Iliescu şi pe pauza sa Emil Constantinescu. Şi a mai fost ceva: după '90, spaţiul intelectual românesc a fost asaltat de tot felul de idei din anii '30 revizitate şi actualizate. S-a spus că perioada interbelică a fost un soi de maximum cultural al României, ceea ce mie mi se pare o absurditate, fie şi numai pentru că romanele româneşti cu cea mai solidă componentă epică s-au scris în intervalul 1955-1960. De aceea cred că Venea din timpul diez caracterizează neapărat prima jumătate a anilor '90; nu ar putea fi situat nici azi, nici în 1947, de pildă.
A.S.: Aş vrea să discutăm puţin despre prima propoziţie a romanului, "Povestitorul sunt eu", o personificare abruptă a unui narator care pe parcursul romanului va excela tocmai prin obiectivare (scopul fiind de a arăta adevărul fiecăruia), operând cu răceala şi transparenţa unei camere de filmat (romanul se şi încheie cu metafora camerei video care se răstoarnă, filmând cerul). De ce acest incipit cu "povestitorul sunt eu", îmbibat de aluzii culturale? Ce te-a făcut să reiei această sintagmă la finalul romanului?
B.S.: Situarea naratorului în Venea din timpul diez a fost o problemă la care m-am gândit enorm între 2002 şi 2004. Simţeam că toată arhitectura cărţii depinde de ea. Simţeam că redarea istoriei ideilor care au ieşit la suprafaţă în perioada tranziţiei are nevoie de o poetică aparte, înţelegând prin aceasta o foarte particulară situare a punctului de vedere narativ, irepetabilă într-o altă carte. Soluţia literară mi-a fost sugerată de o imagine. Mi-am amintit că în intervalul dintre 1990 şi 1993 au fost multe momente când am simţit că percepţiile mele sunt aceleaşi cu cele ale unor mase mari de oameni. Ieşeam în stradă şi simţeam că sunt parte a unui corp uriaş care îşi propune să exprime un mesaj politic. Simţeam că văd la fel, că percep situaţia politică la fel ca şi ceilalţi, zece mii sau douăzeci de mii, aflaţi în Piaţa Victoriei sau la Universitate. Pentru mine, cred că momentul trezirii din iluzia că putem spune "noi" cu generozitate a venit undeva în toamna lui 1991, când am realizat că, de fapt, nici unul dintre punctele de vedere exprimate în spaţiul public nu-mi reprezintă viziunea în întregime. Când eşti la un miting, nu există nici o formă de a spune "nu, cu nuanţa asta nu sunt de acord, asupra acestei nuanţe aş avea o obiecţie". Or, naratorul din Venea din timpul diez urma să contribuie fundamentării unui discurs menit să de-construiască dintr-un unghi critic acea lume, dintr-o perspectivă menită totodată şi să ironizeze această situaţie personală raportată la situaţia politică a tranziţiei. Naratorul spune eu şi noi într-o subtilă manieră interşanjabilă pentru a reda contextul psihologic al perioadei ce a urmat imediat după revoluţie. De pildă, el se referă într-un loc la Biserica "noastră". Am fost în stradă la multe evenimente politice din Bucureştii acelor vremi. Am simţit nevoia să imprim această experienţă personală, ca pe o formă de autoironie supremă, în structura romanului. Am numit, în planul meu de lucru, acest set up "narator miriapodic": e punctul de vedere al unui personaj din mulţime care îşi imaginează că oricine altcineva din gloată gândeşte la fel. Iar rădăcinile acestui set up literar se intersectează cu fundamentele ideologiei statului naţional unitar, la care identitatea României tranziţiei revenise imediat ce N. Ceauşescu a dispărut. Căci dacă republica socialistă nu mai e, atunci ce mai rămâne? Cum mai putem spune "noi" dacă republica socialistă nu mai există? Am preluat această întrebare în configurarea narativă a cărţii. Viziunea naratorului poate fi sintetizată aşa: "noi toţi ne imaginăm că gândim la fel şi de acum împreună schimbăm lumea". Pe măsură ce lucram tablourile din carte am realizat că această configurare e foarte compatibilă cu registrul comediei. Pentru că acest "noi" din primii ani ai tranziţiei, de fapt, nu exista, era doar o iluzie generată ideologic. Nu putem spune "noi" by default, nu fără o importantă rezervă critică. Şi am căutat o cale prin care inclusiv structura cărţii să preia această punere a problemei.
A.S.: Ce i-ai spune unui cititor împătimit de detalii, gata să vadă aluzii textuale peste tot, căruia i s-ar părea că în Venea din timpul diez în prima parte de exemplu sunt aluzii la Războiul sfârşitului lumii, iar alteori că trimiţi spre un alt mare roman, Maestrul şi Margareta?
B.S.: Aici aş răspunde doar atât: nici o conexiune nu e întâmplătoare. Sunt multe semne şi analogii, şi nu doar cu aceste opere, ci şi cu pasaje din Noul Testament, cu multe trimiteri la poezia românească modernistă. Cred că cel mai bine e dacă cititorul descoperă singur aceste conexiuni. Nu cred că autorul ajută dacă le sugerează sau dacă le declară prerequisites pentru înţelegerea cărţii. Cartea poate fi citită şi de către cineva care nu are idee cine este O Conselheiro.
A.S.: Există în romanul tău cel puţin un personaj episodic memorabil, acel ofiţer de securitate preschimbat în motan. Ce ne poţi spune despre acest personaj care mi se pare un excelent contrapunct comic pentru orice scenă din roman şi totodată o subtilă aluzie la universul bulgakovian?
B.S.: Crearea acestui personaj e mult îndatorată unor observaţii din Teoria râsului a lui Henri Bergson: întâi e vorba despre comportamentului mecanic al unui personaj-marionetă şi apoi potenţialul comic pe care îl au scenele în care un animal reproduce gesturi umane. Un motan dezamăgit de faptul că un înalt prelat catolic dă dovadă de misticism sau un motan încercând să recruteze ca informator un personaj rănit, aflat în condiţii de slăbiciune, mi s-au părut scene pline de semnificaţie şi substanţă, pe lângă potenţialul lor comic. Deloc în cele din urmă, eu nu cred că ofiţerii de securitate au fost autentici patrioţi, dacă ne gândim ce amplă istorie de dezertări, defecţiuni şi întoarceri ale armelor au avut ofiţeri din serviciile respective. Am simţit nevoia să redau literar convingerea aceasta sugerând că ofiţerul Trăistaru, chiar şi transformat în pisică, vine să lupte pentru ţară. O pisică patrioată recent revenită din Uzbekistan care traversează Bulevardul Magheru la oră de vârf pentru a raporta şefului. N-am rezistat să nu fac asta.
A.S.: S-a vorbit în opinia mea prea puţin despre faptul că romanul deconstruieşte într-un mod foarte original scenariul clasic apocaliptic al mişcărilor milenariste, al coagulării lor în jurul unui personaj carismatic, un presupus Mesia şi despre faptul că romanul este în mod explicit o satiră la adresa fundamentalismului religios ortodox. Satira ţinteşte foarte bine şi spre celelalte forme ale fundamentalismului religios, şi mă gândesc acum la cele de pe teren american, unde avem fundamentalismul religios multiplicat în toate sectele şi sub toate formele. Ai urmărit o deconstruire parodică a scenariului milenarist în acest roman?
B.S.: Un pasaj care m-a pus pe gânduri se află în partea de început a romanului Terra Nostra, al lui Carlos Fuentes, unde scena apocaliptică e reprezentată în plin Paris. Am ajuns la Terra Nostra urmând sfatul unui amic mexican cu care am stat de vorbă în Franţa, prin 1993. Ideea finalului universului privit dintr-un downtown m-a urmărit multă vreme până când am realizat că, de fapt, asta am şi văzut noi în perioada tranziţiei, când eram dominaţi de iluzia că odată ce a căzut vechiul regim am revenit în plin Eden. În România a învins revoluţia, dar tranziţia a demarat pe o cale perdantă, în care o mulţime de lucruri au fost făcute greşit, plecând de la Constituţia care a avut şi are incorporate tot felul de inconsistenţe logice şi continuând cu erori monumentale făcute în domeniul economic. Citeam zilnic prin 2002 sau 2004 ştirile din România şi eram convins că ceea ce încerc să ilustrez prin acest roman îmi e confirmat de realitate şi e acoperit de fapte, pentru că atunci se vedeau consecinţele actelor de la începutul anilor '90. Chiar dacă romanul descrie o istorie alternativă, îmi doream ca raportul lui cu realitatea reală să fie semnificativ.
A.S.: Ceea ce mi se pare mie fascinant la acest roman, printre altele, este faptul că ai reuşit să conturezi un personaj central foarte complex, care, deşi înconjurat de o lume pestriţă, comică în mare parte, îşi păstrează misterul şi aura impenetrabilă până la sfârşit: este vorba despre Vespasian Moisa. Este singurul personaj care nu cade sub incidenţa ironiei usturătoare a cărţii, ci mai degrabă sub povara întrebărilor ei grave. Eram curios dacă acest fals Mesia a avut un corespondent real în Bucureştiul anilor '90 care să te fi inspirat.
B.S.: Vespasian Moisa reprezintă un simbol mai mare decât viaţa, mai mare decât oricare dintre contemporanii noştri reali. Cu naşterea aceea a lui, din două surse, transilvană şi regăţeană, şi cu disoluţia lui în eter, nu e clar cine este? Cât despre oamenii din carne şi sânge, să ne gândim la apariţia cea dintâi a lui Ion Iliescu, sau mai încolo la cea a lui Emil Constantinescu, amândoi răsăriţi dintr-un ocean de speranţe. Venea din timpul diez a fost generat de disperarea de a vedea că anii de guvernare ai Convenţiei s-au irosit. Nu cred că vom mai vedea vreodată un asemenea capital de speranţă câtă a fost investită în toamna lui 1996. Şi ce a urmat? Şi nu a fost singura dezamăgire codificată în Vespasian Moisa. Îmi aduc aminte că în 1990 m-a intrigat apariţia lui Marian Munteanu. Când s-a declarat grevă, pe 12 decembrie 1990, împotriva lui Ion Iliescu, în Universitatea Bucureşti a apărut o specie de devotaţi ai Ligii Studenţilor care păreau să fi renunţat la funcţiile propriului creier, dăruind liberul lor arbitru liderului maxim al Ligii. Eu nu pricepeam de ce pentru grevele Ligii ar trebui să nu merg la cursul de geometrie diferenţială sau la cel de analiză complexă. Doar pentru a exprima un mesaj politic? Şi actul meu de a nu merge la curs îl va da jos pe Ion Iliescu? Greva a avut loc şi până la urmă jos nu l-a dat. Eu am rămas cu geometria diferenţială şi cu analiza complexă, în timp ce Ion Iliescu a devenit o păpuşă Muppets izometrică ideii de tranziţie în imaginarul nostru febril. Am rămas şi cu amintirea unui Marian Munteanu care urcă Dealul Mitropoliei ca să salveze naţiunea, în cămaşă albă, în fruntea unei procesiuni demne de veacul al XIV-lea. Iar la o analiză mai atentă descoperim că fenomenul răsăririi profeţilor nu e nou. A fost doar amplificat după 1989, când România a fost nevoită să reflecteze la propria ei legitimitate şi consistenţă (mai ţii minte comisarii europeni care veneau la Bucureşti şi se mirau că România nu merge pe calea Iugoslaviei sau Cehoslovaciei? Când ei se întrebau: de ce?). Lista profeţilor în cultura română e lungă. Al. I. Cuza a fost ales ca să salveze ţara, apoi Carol I a venit ca să salveze Unirea, apoi Carol al II-lea s-a întors ca un salvator. Fir-ar să fie, istoria României e plină de salvatori. Mareşalul Averescu a intrat în politică precum Mesia, iar Iuliu Maniu a fost aşteptat la guvernare cu speranţe similare. Unii l-au prezentat ca salvator şi pe Corneliu Zelea-Codreanu, alţii pe Ion Antonescu, alţii pe Horia Sima, alţii pe Petru Groza. În 1965, apariţia lui Ceauşescu a fost privită ca o salvare. Ce figură istorică ar fi fost N. Ceauşescu dacă ar fi avut avantajul de a pierde nişte alegeri libere după patru ani de mandat decent! Cum a stat mai mult de patru ani la putere, cum a început să creadă că are dreptate în toate: un profet în plus, care vrea să transforme Bucureştii într-un nou Ierusalim, un Maglavit dotat cu metrou de concepţie integral românească. (A uitat aerul condiţionat şi toaletele, nuanţă arhitectecturală consistentă viziunii sale despre omul nou, care nu avea nevoie nici de ventilaţie, nici să facă pipi.) E imposibil să nu te gândeşti dacă nu cumva structura asta logică, nevoia de Mesia pogorât în veac, nu reprezintă un viciu logic care revine periodic în cultura română, riscând să străbată până la suprafaţă în momente când nu există nimic altceva pentru a susţine eşafodajul realităţii. Ca şi cum patria e ţinută laolaltă numai de speranţa că va naşte un profet. Probabil că momentul de maximă derută identitară a fost cel de la începutul lui 1990, după ce am realizat cu toţii că vechea Constituţie a decolat de pe clădirea C.C.-ului pe 22 decembrie, după prânz, luând cu ea nu doar pe Emil Bobu, ci şi ideea de Partid unic, lăsând în urmă doar ideea de stat naţional unitar, subţire precum o umbră.
A.S.: Care ţi s-a părut cel mai dificil capitol de scris din roman şi care e capitolul sau scena preferată de tine? Mie unul mi s-a părut răvăşitor capitolul 21, cu cele mai multe răsturnări de situaţii, în care aşteptările cititorului sunt contrazise la fiecare pas şi sensul grav se păstrează până la sfârşit.
B.S.: Nici un capitol nu a fost greu de scris. Nici o pagină n-a fost forţată, nici scrisă cu ochii pe ceas. Le-am lăsat să fie scrise atunci când a venit ideea, când am văzut cum trebuie scrise. Şi când ideea venea, ştiam dinainte unde anume se montează în plan, precum piesele unui joc de puzzle. Acum, amintindu-mi de perioada când am lucrat la acest roman, un singur cuvânt îmi vine în minte: beatitudine. Cartea s-a scris singură. Cred că ai dreptate, capitolul 21 este esenţial, e la fel de important ca şi capitolul 1, cel care dă ritmul şi construieşte atmosfera. Îmi doream o succesiune rapidă de scene care să îndemne cititorul la reflecţie despre soarta României în plină tranziţie. Cititorul e invitat să se întrebe: în fond ce se petrece aici? Despre ce e vorba? E un proces? O execuţie? O răzbunare? E cumva un asasinat produs de trădători? Şi, la urmă, clarificarea: e o topire în eter! Dacă e vorba de răsturnări de situaţii, modelul meu e partea de început a romanului Hristos răstignit a doua oară, de Nikos Kazantzakis, unde succesiunea de situaţii diferite îndeamnă cititorul la reflecţii cu un conţinut filozofic deloc trivial.
A.S.: La o privire de ansamblu asupra cronicilor la scrierile tale, putem spune că şi critica e de acord cu tine să plaseze pe primul loc Venea din timpul diez, caz destul de rar în dialogul receptare-autor. Cum îţi confrunţi romanul cu celelalte scrieri ale tale, apărute deja (Miruna, o poveste, Vincent nemuritorul) sau aflate încă în stadiu de proiect? Ce surprize ne pregăteşti? Ai în acest moment proiecte mai ambiţioase decât acest roman?
B.S.: Mi-aş dori să nu public mai mult decât am de spus. Încercări am multe, unele dintre ele încheiate, dar prefer să le păstrez, să le elaborez în timp, să reflectez asupra lor. După experienţa scrierii romanului Venea din timpul diez mi-aş dori să simt din nou aceeaşi plăcere de a rescrie un text de mai multe ori, de a reveni la el atunci când simt nevoia să fac asta, de a-l umple cu imagini pline de substanţă şi cuvinte rare, precise ca o tăietură de bisturiu. Le voi propune editorilor atunci când voi fi convins că fiecare dintre materiale şi-a atins potenţialul maxim de conţinut şi exactitate, iar dacă nu voi fi convins de asta, nu mai public nimic şi nu voi avea nici un regret. Mitul scriitorului prolix care dă o carte pe an şi fiecare dintre ele e esenţială e o exagerare a marketingului contemporan cu care poţi vinde orice alte produse, dar nu cărţi. Temele literare cu care lucrez vin din afara mea, din realitate, nu reprezintă nişte abstracţiuni şi trebuie transpuse în text aşa încât să însemne ceva şi pentru cititor. Sunt teme pline de conţinut real, pe care trebuie să le abordăm cu modestie şi umilinţă. Ambiţiile pot fi ele oricât de mari, dar soliditatea unei cărţi nu e dată de magnitudinea ambiţiei, ci de raportul ei onest cu "realitatea reală", iar pentru asta e nevoie de reflecţie şi de mult timp.