Autorul imaginii din Nunta de piatră a revenit din Australia la Roşia Montană, după 40 de ani.
A studiat operatoria la IATC şi, înainte de a emigra în Australia (înainte de 1989), a semnat imaginea unor filme-reper ca Nunta de piatră sau Apa ca un bivol negru. Cu O lacrimă de fată, al cărui regizor a fost, a fost selecţionat la Cannes în 1981. Acum este unul dintre cei mai respectaţi profesori de operatorie din Australia. Printre studenţii săi, s-a numărat şi Dion Beebe (Miami Vice, Collateral, Chicago), distins cu Oscar pentru imaginea filmului Memoirs of a Geisha. Din 1990 încoace Iosif Demian a revenit de multe ori în România, dar anul trecut motivul a fost unul special.
Iulia Blaga: Care a fost acest motiv?
Iosif Demian: Nu mai e niciun secret, au aflat şi cei ce s-au bucurat c-am revenit, dar şi cei care nu văd cu ochi buni dorinţa mea de a face un film. M-am întors să realizez un documentar legat de un alt film, important pentru mine: Nunta de piatră (n.red.- regia Mircea Veroiu şi Dan Piţa). Acest documentar, care se intitulează Memoria de piatră (şi e produs de Fundaţia Arte Vizuale), se vrea un dialog cu mine însumi, o încercare-eseu de a regăsi urmele unui moment hotărâtor pentru mulţi din generaţia noastră - realizarea filmelor Nunta de piatră şi Duhul aurului. Ceva ne-a îndemnat atunci să ne oprim la Roşia Montană şi ne-a legat destinele pentru totdeauna. Am hotărât să mă reîntorc la Roşia Montană ca să caut acel "ceva".
I.B.: Cum a decurs reîntâlnirea cu Roşia Montană?
I.D.: Hoinărind pe uliţele Roşiei Montane, m-am pomenit căutând elementele de decor, detaliile adăugate caselor, uliţelor, de către cei doi scenografi - Radu Boruzescu şi Helmut Stürmer, la vremea filmărilor. Fără aceste detalii, fără echipa aceea de filmare mişunând în jur şi, mai ales, în absenţa personajelor din film, m-am simţit foarte singur.
La un moment dat m-am oprit în faţa unei porţi. Localnicii îmi ziceau că poarta a devenit cu anii un loc de pelerinaj pentru tineri căsătoriţi din toate colţurile lumii. Tinerii vin şi se fotografiază în faţa porţii, convinşi că le va aduce noroc în viaţă. Cei mai mulţi habar n-au că prin faţa aceleiaşi porţi, cu mulţi ani în urmă, se filma trecerea unei mirese şi a unui mire, cu tot alaiul după ei. Încercam să suprapun imaginea de azi a porţii peste cea din memoria mea. De la o fereastră cineva m-a apostrofat, să nu-i filmăm casa sau poarta. I-am amintit de filmările de acum patru decenii, de nuntaşii ce treceau prin faţa casei şi de aparatul care-i urmărea de pe un travelling neobişnuit de lung. L-am întrebat dacă îşi mai aduce aminte cine era la aparat. În loc de răspuns, bărbatul a dispărut de la fereastră. Apoi poarta s-a deschis şi l-am văzut repezindu-se la mine. M-a îmbrăţişat şi a început să plângă. Doar atâta a îngăimat: "Tu eşti, Demi?" apoi, la fel de neaşteptat, a luat-o la fugă înapoi în casă. A revenit, de data asta mai calm, şi mi-a întins o fotografie cu mine în spatele aparatului de filmat. Purta dedicaţia mea către el, Ferko - cum îi ziceam noi. Mi-a mărturisit că în toţi aceşti ani a ţinut fotografia alături de icoanele de pe perete...
Au rămas puţini la Roşia Montană şi chiar mai puţini dintre cei cu care ne-am cunoscut la filmări. În cei aproape 40 de ani scurşi de atunci, mulţi au murit şi foarte mulţi au plecat. Mi-a fost greu să recunosc copiii de atunci, azi adulţi în toată firea. Eu mi-i aminteam aşa cum îi văzusem prin vizorul aparatului de filmat. Ei, însă, m-au recunoscut imediat. Apoi s-a dus vorba. Am avut parte de câteva întâlniri emoţionante. Roşia Montană n-a încetat să existe. Am avut, însă, sentimentul că mă întâlneam cu un condamnat, în noaptea dinaintea execuţiei.
I.B.: Acum 40 de ani v-aţi gândit măcar o dată că lucraţi la un film memorabil?
I.D.: Nimeni nu poate să spună: "Gata, acum facem o capodoperă!" sau: "Hai să facem un film de referinţă!". Ar fi pueril. Am dat atunci tot ce aveam mai bun în noi, mai valoros. A fost o mare şansă să ne întâlnim, regizori şi scenografi, operator şi rapsod (n.red.- Dorin Liviu Zaharia), şi să "vibrăm" pe aceeaşi lungime de undă. Valoarea filmului s-a născut din suma valorilor care au contribuit la realizarea lui, iar prietenia noastră a jucat rolul cel mai hotărâtor. Din păcate, o situaţie similară nu ne-a mai fost dată niciunuia dintre noi, niciodată de atunci.
Roşia Montană e lăsată să moară
I.B.: Ce părere aveţi despre faptul că soarta Roşiei Montane e în aer?
I.D.: Discuţii s-au purtat tot timpul şi se mai poartă. Din păcate, în tot acest răstimp Roşia Montană e lăsată să moară. E drept, au rămas doar două tabere în dispută. Dacă cei dintr-o tabără au cheltuit (şi continuă să cheltuiască) sume enorme ca să-i mute pe localnici în altă parte, ceilalţi n-au cheltuit nimic ca să-i mute pe localnici înapoi la Roşia.
I.B.: Când aţi făcut împreună cu Dan Piţa, Mircea Veroiu, Dinu Tănase et comp Apa ca un bivol negru, aveaţi conştiinţa faptului că sunteţi o generaţie cinematografică? Vă întreb şi pentru că nou val de acum e pus de unii în relaţie cu valul din anii '70.
I.D.: Criticii au fost aceia care ne-au copleşit cu aceste adjective. Simţeau probabil nevoia să marcheze o înnoire în filmul românesc, iar noi le-am dat ocazia. Talente au existat în România şi vor exista mereu. Cred că apariţia unui nou val ţine de o conjunctură favorabilă. Aceste conjuncturi pot fi notate şi notabile, însă nu pot fi comparate. Aş forţa un exemplu: filmul Avatar a surclasat recordul încasărilor stabilit cu nişte ani în urmă de Titanic. Se face mult caz pe chestia asta dar, de fapt "se minte în favoarea adevărului". A fost posibil deoarece, de la succesul Titanicului şi până azi, biletele de cinema s-au scumpit substanţial. În realitate, recordul de spectatori tot Titanicul îl deţine.
I.B.: Dacă n-ar fi fost comunismul, "valul vostru" ar fi fost mai consistent şi mai durabil? Aţi fost o generaţie sacrificată?
I.D.: Tot în comunism s-au făcut şi filmele poloneze, şi cele ruseşti, ceheşti şi ungureşti. Se plângeau şi cineaştii unguri, ruşi sau polonezi de dificultăţile lor, numai că cei care hotărau soarta filmelor lor aveau o altă şiră a spinării decât cei care hotărau la noi. Nu, nu cred că am fost o generaţie sacrificată, mai degrabă una ghinionistă. Să nu uităm un alt amănunt: cinemaul este o artă subversivă. Comunismul i-a priit. Dovada: majoritatea filmelor de azi continuă să se adape tot din acele vremuri.
Am plecat la Cannes cu un frac împrumutat din garderoba Buftei
I.B.: În 1982, filmul regizat de dumneavoastră, O lacrimă de fată, rata la mustaţă Premiul Caméra d'Or la Cannes, unde vă duseserăţi fără niciun ban, pentru că statul nu dădea valută în acest gen de deplasări. Ce amintiri aveţi de pe Croazetă?
I.D.: Am plecat la Cannes cu un frac împrumutat din garderoba Buftei. La festival am realizat că fracul avea pe spate două găuri şi pete de vopsea roşie. Fusese folosit în filmele cu comisarul Miclovan ale lui Sergiu Nicolaescu. N-am avut de ales, l-am îmbrăcat aşa cum era. Pe scările ce urcau spre palatul festivalului, cineva m-a bătut pe umăr şi mi-a zâmbit admirativ (datorită fracului). Era Charles Aznavour. La Cannes m-am simţit umilit şi fericit în aceeaşi măsură. Cum la vremea aceea nu mă gândeam să rămân în Occident, câştigând şi revenind în ţară, premiul n-ar fi însemnat, profesional vorbind, mare lucru. De fapt, prezenţa mea şi a filmului în Selecţia Oficială, precum şi şansa de a câştiga n-au fost nici măcar menţionate de media sau de vreuna dintre publicaţiile româneşti ale vremii.
I.B.: De ce?
I.D.: N-a existat un motiv anume. Cei în măsură s-o facă, întrebaţi ulterior, s-au mirat şi au ridicat din umeri. M-a durut mai rău faptul că celui care venise din partea festivalului să facă selecţia pentru ediţia următoare i s-a ascuns că aveam terminat un alt film de-al meu, Baloane de curcubeu. Să mai adaug faptul că atunci, conform regulamentului festivalului, făcând parte din Selecţia Oficială a unui an, erai automat invitat să participi în anul următor?
Studenţii români sunt mai bine pregătiţi decât australienii
I.B.: Aş vrea să vorbim şi despre viaţa dumneavoastră de la antipozi. Aţi emigrat cu familia în anii '80 şi predaţi imagine de film la Sydney. Mi-aţi spus că sunteţi curtat acum de trei şcoli de film. V-a fost greu să vă impuneţi?
I.D.: Am făcut multe în aceşti ani. În Australia m-am bucurat de un respect deosebit încă din prima zi. Au contat enorm experienţa şi expertiza profesională cu care veneam. Tot ce ştiam învăţasem de nevoie în anii debutului, dar avusesem şi şansa unor profesori de excepţie. A trebuit să plec ca să apreciez şcoala românească la adevărata ei valoare. La mai puţin de un an de când am ajuns în Australia deveneam şeful catedrei de imagine de la şcoala naţională australiană de film. Foştii mei studenţi şi-au câştigat consacrarea. Dintre ei, Dion Beebe are deja un Oscar (pentru Memoirs of a Geisha) şi a lucrat în 2009 la un film de referinţă, Nine, iar Warwick Thornton a câştigat cu Samson and Delilah, Caméra d'Or la Cannes, în 2009.
Pentru că trăim febra Oscarurilor 2010, o să amintesc faptul că la fiecare început de an îi pun pe noii mei studenţi să-şi scrie "speech"-ul de mulţumire pentru seara când, în viitorul lor profesional, vor câştiga poate preţiosul trofeu. Sigur, mulţi se fâstâcesc, se amuză, alţii o fac cu seriozitate. Dion Beebe, ţin minte, i-a adus mulţumiri mamei sale şi, culmea, a făcut-o la fel şi când a primit trofeul pentru Memoirs of a Geisha. De fapt, la vremea studenţiei Dion nu era cu nimic mai special decât ceilalţi, aş zice din contră. Era tenace şi docil în acelaşi timp.
I.B.: Deci studenţii dumneavoastră sunt mai buni decât cei din România?
I.D.: Am să vă surprind: profesional, studenţii români sunt mult mai bine pregătiţi. În schimb, cu câteva excepţii, pe români i-am simţit abătuţi, fără entuziasm, dezbinaţi. Sper să fi fost doar o impresie de moment. Daca ai talent şi har, azi poţi avea aceleaşi şanse, nu mai contează unde te-ai născut.
I.B.: Cinematografia română bubuie şi la antipozi?
I.D.: N-aş zice. Sydney nu are nici măcar o cinematecă. Există, în schimb, o reţea de săli de cinema cu diferite profiluri. Australia rămâne o "colonie culturală" americană. Să vezi filme europene, de exemplu, trebuie să cauţi mult. Trebuie să cauţi şi mai mult ca să dai de un film românesc. Din păcate, asta e soarta filmelor care vor "să ofere" ceva deosebit, indiferent de unde ar veni.
I.B.: Revenind în fiecare an în România, cum percepeţi schimbările?
I.D.: Multe se schimbă în bine dar, din păcate, democraţia şi prosperitatea sunt prost înţelese. Culoarea balcanică e mult mai pronunţată. Am simţit o anume promiscuitate profesională, mi s-au povestit multe despre o stare generală de corupţie. Mizeria, acolo unde mai există, e rezultatul unor asemenea stări. Încercând să fac film, am realizat că cenzura continuă să existe şi că e mult mai eficace. Pe vremuri, cenzura era motivată de ideologia vremii, cea comunistă. Azi, ea e dictată de interese de grup, de vanităţi şi de orgolii. Fiind născut la Oradea, Bucureştiul a însemnat primul meu exil. În Australia, eu şi familia mea am trăit şi muncit cea mai lungă perioadă a vieţilor noastre. Când pleci, iei cu tine locul care ţi-a dat viaţă şi te-a format. Şi cu cât pleci mai departe cu atât apreciezi mai mult tot ce ai lăsat în urma ta.
Oscar 2010 - pronosticurile lui Iosif Demian
Face senzaţie şi va conta la voturi faptul că James Cameron se află în competiţie cu fosta lui nevastă. Referitor la Oscaruri am şi eu teoria mea. Vedem, de pildă, la televizor reclama unui ceai minune: dacă-l bei, slăbeşti 12 kg într-o săptămână. Ştim că reclama e mincinoasă, dar o acceptăm ca pe un lucru firesc. La fel, politicienii promit, noi ştim ca mint şi totuşi îi votăm. Despre Oscar credem că voturile filmelor câştigătoare sunt date de majoritatea celor peste 3.700 de membri ai Academiei Americane care, cu toţii, au văzut toate filmele. Ştim că nu-i adevărat, nu ne supără manipulările din culise şi, în final, confundăm statueta cu valoarea absolută. Pentru mine, Oscarul e o loterie, iar acum, cu 10 nominalizări, loteria e şi mai mare. Numai cine nu joacă nu poate câştiga.
Iată "numerele" mele câştigătoare:
Best Picture: Avatar (pentru că se premiază jucăria - efectele 3D şi nu valoarea absolută a operei cinematografice. Oare când va figura printre nominalizări şi un film din secţiunea foreign-language films?)
Best Director: Kathryn Bigelow (pentru că filmul nu e rău de loc şi pentru că ea e fosta soţie a lui Cameron)
Best Actor: Jeff Bridges (îl votezi chiar şi după cum arată, chiar dacă-l vezi trecând strada)
Best Actress: Sandra Bullock (nici măcar nu e nevoie s-o vezi trecând strada)
Celelalte statuete se pot da prin tragere la sorţi. Dacă e loterie, loterie să fie...