Locatarul himeric

Cine este Roland Topor al cărui roman de debut a fost publicat de Editura Nemira la început de 2010? Un vizionar excentric, un expulzat al oricărei forme de artă, un creator care s-a încăpăţânat să descrie înainte de toate fiinţa umană în toate aspectele şi detaliile ei şi nu un ultimul rând un artist care s-a manifestat în numeroase domenii (literatură, desen, teatru, televiziune). Deviza lui Roland Topor? Să nu acţioneze niciodată în mod corect.

Viaţa şi creaţiile lui Roland Topor sunt absolut uimitoare. De ce? În primul rând pentru că felul de a trăi al lui Roland Topor a dinamitat orice prejudecată şi orice bun-gust conservator. În al doilea rând, artistul a demonstrat prin creaţiile sale că posedă o doză mare de inventivitate şi o inteligenţă sclipitoare. Referitor la desenele lui Roland Topor, s-a spus că tehnica lui se ridică la înălţimea lui Rembrandt sau Goya.


Un expulzat al oricărei forme de artă

"Vreau ca existenţa mea / să fie o ofensă supremă / adusă vulturilor care se grăbesc / începând cu anii '40 / să ilustreze fără complexe / sângele, rahatul şi sexul."

Acestea sunt unele dintre cele mai cunoscute cuvinte pe care le-a rostit vreodată Roland Topor. De altfel cărţile, desenele, afişele sau piesele sale de teatru s-au situat în afara curentelor artistice şi au ilustrat aproape în manieră obsesivă sexul în formele sale cât mai puţin pudice. Specialiştii spun despre Roland Topor că a fost un umanist pesimist care s-a jucat cu grotescul şi burlescul. Toate acestea erau dublate de un umor special, aflat la jumătatea drumului dintre poezie şi nebunie.

"Opera lui Topor este o combinaţie rară de ironie şi cruzime, de violenţă şi compasiune. Este unul dintre puţinii sadici umanistici pe care îi cunosc." Arnon Grunberg


Locatarul himeric

Roland Topor a publicat primul său roman în 1964, la vârsta de 26 de ani. Locatarul himeric a fost primit cu stupefacţie, dar şi cu admiraţie de contemporanii săi. În 1976, cartea a fost adaptată pentru marele ecran de cunoscutul regizor Roman Polanski care l-a interpretat el însuşi pe Trelkovsky, personajul principal din roman. Nici filmul nu a scăpat ochiului vigilent al criticilor care nu prea l-au înţeles. Cu timpul, pelicula lui Polanski a fost clasificată drept film de artă şi este considerată unul dintre cele mai bune lungmetraje ale cineastului.

Locatarul himeric spune povestea unui individ care se mută într-un cartier nou. Acesta ajunge foarte rapid să aibă conflicte cu vecinii lui din cauză că face prea mult zgomot. Noul locatar trebuie să ia o decizie: să accepte şi să se supună dorinţelor vecinilor lui sau să se revolte şi să se extragă limitărilor pe care aceştia i le impun. Indiferent de atitudinea lui, însă, vecinii continuă să aibă comportamente din ce în ce mai ciudate şi mai misterioase.


Un spirit liber încă din copilărie

Roland Topor s-a născut la Paris în 1938. Părinţii săi erau polonezi evrei, refugiaţi în capitala Franţei după cel de-al Doilea Război Mondial. Se pare că, încă de mic, Roland Topor a manifestat o libertate de spirit uimitoare, iar sub îndrumarea tatălui său a luat contact cu arta. Între 1955 şi 1964 a studiat la Ecole des Beaux-Arts din Paris. Primele sale desene au fost publicate în revistele Bizarre, Arts, Le Rire sau Fiction. Între 1961 şi 1965 a colaborat cu revista Hara-Kiri, iar în 1962 a fondat grupul Panique împreună cu alţi trei artişti blamaţi ai epocii (Arrabal, Jodorowsky şi Sternberg).

Cele mai cunoscute lungmetraje ale sale sunt La Planete sauvage, care a obţinut în 1973 premiul special al juriului de la Cannes şi pelicula Marquis (1988), care a fost considerată o reconstrucţie extrem de îndrăzneaţă a vieţii Marchizului de Sade. De asemenea, Roland Topor a colaborat cu Federico Fellini la realizarea filmului Casanova pentru care a desenat imaginile din scena lanterna magică.

Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără romanele Memoires d'un vieux con sau Joko fête son anniversaire, piesele de teatru L'Hiver sous la table sau Batailles, precum şi scenariile pentru Ubu Rex şi Ubu roi.


Febra se dusese. Cu toate astea lui Trelkovsky îi venea greu să-şi reia viaţa normală. S-ar fi zis că, retrăgându-se, febra luase cu ea o bucată din el însuşi, căci se simţea incomplet. Senzaţiile lui atenuate îi dădeau încontinuu impresia că e în întârziere faţă de trup. Nu se simţea în largul său.

În dimineaţa aceasta, sculându-se, i se părea că se supune unei alte voinţe decât a sa. Încălţă papucii, puse pe el un halat şi se duse să fiarbă apă pentru ceai. Era încă prea slăbit ca să meargă la birou.

Apa fierbea. O turnă peste frunzele de ceai din strecurătoare. Ceaşca se umplu cu un lichid frumos, cu o tentă ca de tuş colorat şi o aromă discretă, dar irezistibilă. Trelkovsky nu-şi punea niciodată zahăr în ceai. Lua o bucată de zahăr în gură şi apoi bea cu înghiţituri mici.

De jos răsunau ciocănelile muncitorilor care reparau luminatorul. Trelkovsky vârî în mod reflex o bucată de zahăr în gură şi, cu ceaşca în mână, se apropie de fereastră. Cei doi muncitori priveau în sus. Rânjiră când îl văzută pe Trelkovsky. La început, crezu că se înşală, că e pradă unei iluzii optice. Curând însă trebui să cedeze în faţa evidenţei: cei doi muncitori îşi băteau făţiş joc de el. Fu uluit, apoi iritat. Se încruntă ca să le arate dezaprobarea sa, nu constată nici o schimbare în atitudinea lor.
"Ei, asta-i prea de tot!"

Deschise fereastra cu un gest brusc şi se aplecă peste pervaz. Muncitorii rânjiră şi mai abitir.

Trelkovsky tremura de mânie. Atât de tare, încât ceaşca îi scăpă din mână. În momentul în care se apleca pentru a aduna cioburile, auzi hohote de râs. Pesemne că râdeau de stângăcia lui.

Se uită şi, într-adevăr, muncitorii îl priveau zâmbind cu răutate.
"Dar ce le-am făcut?"

Nu le făcuse nimic. Erau - pur şi simplu - duşmanii lui, drept care, în chip sincer, îşi băteau joc de el. Era mai mult decât putea să îndure.
- Ce doriţi? strigă, prefăcându-se că se înşală asupra intenţiei celor doi.

Zâmbetul lor dur şi rău se accentuă. Se mai uitară la el câteva clipe, apoi se reapucară de lucru. Dar, din când în când, aruncau pe ascuns priviri spre fereastra sa şi, chiar când erau pe trei sferturi întorşi cu spatele, Trelkovsky distingea zâmbetul care le răsfrângea cu multă cruzime buzele.

Stătea acolo, împietrit de uimire şi de revoltă, căutând în zadar un motiv pentru ceea ce tocmai se petrecuse.
"Ce e de râs la mine?"

Se duse la oglindă şi se privi.
Nu mai semăna cu el!
Scrută oglinda. Un urlet îi scăpă din gâtlej. Leşină.

Îşi recăpătă cunoştinţa după o oarecare bucată de timp. Se lovise foarte rău când căzuse. După ce se ridică anevoie în picioare, primul lucru pe care-l observă fu chipul său fardat reflectat de oglindă. Vedea limpede rujul, fondul de ten, rozul din obraji şi rimelul genelor.

Spaima sa căpătă o existenţă atât de palpabilă, încât o simţi solidificându-i-se instantaneu în gâtlej. Muchiile ei trebuie că erau la fel de ascuţite ca dinţii unui fierăstrău căci îi zgâriau laringele. De ce era deghizat?

Nu era somnambul, totuşi. De unde proveneau cosmeticele? Se apucă să percheziţioneze apartamentul. Nu trebui să caute mult timp. Le găsi într-un sertar al comodei. Erau cel puţin vreo zece flacoane de toate mărimile şi de toate culorile, plus tuburi şi borcănaşe de pomadă.

Era pe cale să-şi piardă minţile?
Înhăţă cu sălbăticie sticluţele şi le aruncă în perete, unde se sparseră cu zgomot.
Vecinii bătură în perete.
Înnebunea oare? Izbucni în râs.
Vecinii îşi înteţiră bătăile.
Se opri din râs. Înţelegea. Nu era de râs.

Sudoarea îi lipi cămaşa de piele. Îşi dădu drumul pe pat. Încerca în mod disperat să respingă explicaţia care se impusese în mintea lui, dar deja ghicea că era inutil. Adevărul exploda ca un foc de artificii.

Era din cauza lor.
Vecinii îl transformau lent în Simone Choule!

Prin mii de mici meschinării, printr-o vigilenţă permanentă, printr-o voinţă de fier vecinii îi modificau personalitatea. Erau cu toţii înţeleşi, cu toţii, vinovaţi. Căzuse ca un neştiutor în capcana lor îngrozitoare. Se deghizau ca să-l inducă în eroare. Se comportau în mod bizar ca să-l tulbure şi ca logica lui s-o ia razna. Nu fusese decât o jucărie în mâinile lor. Rememorând toate amănuntele şederii sale în apartament, înţelese că aşa fusese de la bun început. Portăreasa îi atrăsese imediat atenţia asupra ferestruicii de la WC. Ea cunoştea fenomenele stranii care se petreceau acolo. Nu mai era nevoie să se frământe nici în legătură cu cine fura gunoaiele căzute pe scară. Erau vecinii.

Tot vecinii erau cei care-l jefuiseră, ca să taie toate punţile şi să-i anuleze orice posibilitate de întoarcere înapoi. Îi furaseră trecutul. Şi tot vecinii erau cei ce băteau în perete de cum reieşea la iveală vechea sa personalitate. Ei erau cei care îl făcuseră să-şi piardă prietenii, care îi inoculaseră obiceiul de a purta papuci şi halat de casă. Un vecin angajat la cafeneaua din faţă îl făcuse să adopte cacaua în locul cafelei şi ţigările Gitanes în loc de Gauloises. În chip viclean, îi dictaseră toate gesturile şi toate deciziile. Îl luaseră în stăpânire.

Iar acum, profitând de somnul lui, hotărâseră să dea marea lovitură. Îl machiaseră şi-l fardaseră. Numai că îşi făcuseră prost calculul, era o greşeală, încă nu era copt. Era prea devreme.

Îşi aminti de cugetările sale despre virilitate. Vasăzică asta era! Până şi gândurile personale îi erau impuse.

Scoase din buzunar un pachet de ţigări. Aprinse una. Trebuia să reflecteze în chipul cel mai calm cu putinţă. Să nu intre în panică, mai ales. Trase fumuri lungi suflându-le pe nas. Şi proprietarul?

Cu siguranţă că el era şeful. El era cel care conducea haita călăilor lui. Şi bătrâna? Şi femeia cu fata infirmă? Victime? Vecini? Vecini, fără-ndoială, însărcinaţi cu Dumnezeu ştie ce misiune secretă. Şi Stella?

Fusese oare avertizată de vizita lui la spital? Nu se afla acolo decât cu scopul de a-l intercepta ca să-l supună unei influenţe pe care-ar fi suspectat-o cu atât mai puţin cu cât părea să vină din exterior? Hotărî să mizeze pe nevinovăţia ei. Nu putea să vadă duşmani pretutindeni! Nu era nebun!

Ce crimă comisese ca să-l duşmănească în asemenea hal? Poate aceeaşi ca a muştei prinse în capcana pânzei de păianjen. Imobilul era o capcană, capcana funcţiona. Era cu putinţă chiar şi să nu fie vorba de vreo animozitate personală contra sa. Dar revăzu feţele autoritare şi imperioase ale vecinilor şi abandonă această ipoteză. De ce să se amăgească? Da, era vorba de o animozitate personală contra lui Trelkovsky. Nu i se ierta, tocmai, că era acest Trelkovsky, şi era urât pentru asta, şi era pedepsit pentru asta.

Doar pentru a-l pedepsi, aşadar, fusese pusă în funcţiune gigantica maşinărie? De ce o asemenea desfăşurare de forţe doar pentru el? O merita? Era un condamnat mai de soi?
Scutură din cap. Nu, nu era cu putinţă. Trebuia să fie vorba de altceva.
O întrebare i se născu în minte: El era prima victimă?
Apoi o alta: În cine fusese transformată Simone Choule?

De cât timp funcţiona capcana? Cât de lungă era lista chiriaşilor metamorfozaţi? Cu toţii aleseseră acelaşi sfârşit ca Simone Choule sau poate erau însărcinaţi să-i perpetueze pe vecinii decedaţi? Acesta să fi fost modul lor de reproducere? În cazul ăsta, să fi făcut Simone Choule parte din complot? Erau mutanţi, extratereştri ori pur şi simplu asasini? Trelkovsky evocă imaginea fostei chiriaşe înfăşurate în bandaje, cu gura căscată.

Un vecin să se sinucidă? Aş! Nu, Simone Choule era o victimă, nu un călău.
Stinse mucul ţigării în scrumieră. De ce, de ce voiau să-l transforme?
În clipa aceea respiraţia i se opri, ochii i se măriră de groază.

În ziua în care va semăna absolut, TOTAL, cu Simone Choule, va trebui să acţioneze ca ea. VA FI OBLIGAT SĂ SE SINUCIDĂ. Chiar dacă nu va dori asta, nu va mai putea să-şi spună părerea.

Se repezi la geam. Jos, muncitorii rânjeau privind spre fereastra lui. Aşadar de-asta reparau luminatorul! Pentru el!!!

Capul i se învârtea, trebui să se reaşeze.

Dar el nu dorea să moară! Era un asasinat! Se gândi la poliţie, însă îşi dădu seama că n-avea să-i fie de nici un ajutor. Ce putea să spună, într-adevăr, pentru a convinge un comisar neîncrezător şi pe deasupra prieten cu domnul Zy? Atunci să fugă? Ca să se ducă unde? Oriunde, să părăsească imobilul cât mai era timp. Nu putea totuşi să-şi abandoneze dreptul la contractul de închiriere! Exista cu siguranţă o soluţie! Sfârşi prin a adopta una.

Să mai reziste câtva timp prefăcându-se că se transformă ca să nu atragă atenţia. Să găsească un amator pentru apartament, apoi să plece fără să-şi lase noua adresă.

Două aspecte, totuşi, nu erau satisfăcătoare în această soluţie. Primul era că următorul chiriaş, neprevenit, avea să fie următoarea victimă; al doilea, că proprietarul avea să refuze, poate, orice acţiune legată de apartament. Era imposibil să nu-l anunţe. Ideal ar fi fost să plece fără să prevină pe nimeni, abandonând totul, dar economiile lui Trelkovsky se duseseră pe costul preluării. Nu mai avea cu ce să-şi asigure subzistenţa. Singura sa şansă era să câştige timp şi bani.

Hotărî să coboare pentru o mică plimbare prin cartier, fardat şi dichisit. Avea să fie nevoit să suporte glumele răutăcioase ale copiilor şi dispreţul trecătorilor, însă doar cu acest preţ putea păstra speranţa că-şi va salva viaţa.