Marina

Cartea

În Barcelona anilor 1980, Óscar Drai visează cu ochii deschişi, fermecat de micuţele palate moderniste de lîngă internatul liceului unde învaţă. Într-una dintre escapadele lui, Óscar o cunoaşte pe Marina, o fată curajoasă, împreună cu care trăieşte aventura dezlegării unei enigme dureroase din trecutul oraşului. O enigmă legată de un misterios personaj postbelic, ce-şi propusese să dea viaţă uneia dintre cele mai teribile sfidări imaginabile, dar pe care ambiţia îl purtase pe poteci sinistre, cu consecinţe pe care încă le mai plăteau mulţi în prezent.

Scriitorul

Carlos Ruiz Zafón s-a născut la Barcelona în 1964. A lucrat în publicitate, a colaborat la revistele La Vanguardia şi El Pais şi, pentru cîţiva ani, a locuit la Los Angeles, unde a lucrat ca scenarist. Şi-a început cariera literară în 1993 cu o carte pentru copii, Prinţul ceţii, pentru care a primit Premiul Edebé. I-au urmat romanele Palatul de la miazănoapte (1994) şi Lumini de septembrie (1995), împreună cu care alcătuieşte aşa-numita Trilogie a Negurii, şi Marina (1999). În 2001, Zafon publică primul său roman "adevărat", Umbra vîntului (Polirom, 2005), care devine imediat un fenomen literar cu ecouri pe plan internaţional. Figurează ca finalist la premiul pentru roman Fernando Lara (2001) şi la Premiul Llibreter (2002) şi este desemnat cea mai bună carte a anului 2002 de cititorii revistei La Vanguardia. În anul 2004, Umbra vîntului este distins, în Franţa, cu prestigiosul Prix du Meilleur Livre Étranger. Următorul său roman, Jocul îngerului (Polirom, 2010), a fost aşteptat cu nerăbdare de editori şi publicul larg şi a apărut în 2008, cu acelaşi succes formidabil. Cărţile lui Zafón au fost traduse în peste patruzeci de limbi şi au cucerit numeroase premii şi milioane de cititori de pe toate cele cinci continente.

Cuvînt înainte Carlos Ruiz Zafón

Prietene cititor,
Am gîndit întotdeauna că orice scriitor, fie că o admite, fie că nu, are în biblioteca lui cîteva titluri favorite. Predilecţia lor n-are aproape niciodată legătură cu valoarea literară intrinsecă a operei sau cu bogăţia ori sărăcia pe care i le-a adus publicarea ei. Dintr-un motiv ciudat, el se simte mai apropiat de unele dintre personajele create, fără să poată explica prea bine de ce. Dintre toate cărţile pe care le-am publicat de cînd am început să exercit strania meserie de romancier, hăt prin 1992, favorita este Marina. Am scris acest roman la Los Angeles, în 1996 şi 1997. Aveam pe atunci aproape treizeci şi trei de ani şi începeam să bănuiesc că ceea ce un nătărău numise "prima tinereţe" îmi scăpa printre degete cu o viteză de croazieră. Mai înainte, publicasem trei romane pentru adolescenţi şi, curînd după ce am început să scriu Marina, am fost sigur că ea avea să fie ultima de acest gen. Pe măsură ce scrierea romanului avansa, întreaga lui istorie începea să miroasă a rămas-bun, iar cînd eram aproape gata am avut impresia că o parte din mine, ceva ce nici astăzi nu ştiu foarte bine ce era, dar care îmi lipseşte zilnic, a rămas în el pe vecie.

E posibil ca Marina să fie romanul cel mai greu de definit şi clasificat, dar şi cel mai personal, poate, dintre toate cele pe care le-am scris. Ca o ironie a sorţii, publicarea sa mi-a provocat cele mai multe necazuri. Acest roman a supravieţuit unui deceniu de ediţii dintre cele mai proaste şi adeseori frauduloase, care uneori, fără ca eu să fi putut face prea mult pentru a o putea evita, au deconcertat pe mulţi cititori prin încercarea de a-l prezenta drept altceva decît era. Chiar şi aşa, cititori de toate vîrstele şi condiţiile tot mai descoperă cîte ceva în paginile lui, ajungînd la mansarda a sufletului despre care ne vorbeşte naratorul Óscar.

Marina revine, în fine, acasă, iar cititorii descoperă acum pentru întîia oară povestea încheiată de Óscar în locul ei, în condiţiile mereu visate de autorul ei. Poate că, ajutat de ei, acum voi putea înţelege de ce e acest roman tot atît de prezent în memoria mea ca în ziua cînd l-am încheiat şi am să-mi amintesc, cum ar zice Marina, ceea ce nicicînd nu s-a petrecut.

(Barcelona, iunie 2008)

Fragment

În dimineaţa aceea, am găsit patul Marinei gol, fără cearşafuri. Nu rămăsese vreo urmă nici din catedrala de lemn, nici din lucrurile ei. Cînd m-am întors, Germán pleca în goană după doctorul Rojas. M-am luat după el. L-am găsit în cabinetul lui; nu părea să fi pus geană peste geană.
- A avut o cădere.

Ne-a explicat că în noaptea anterioară, la nici două ore după plecarea noastră, María avusese o insuficienţă respiratorie, iar inima i se oprise pentru treizeci şi patru de secunde. O resuscitaseră, iar acum era la Secţia de Terapie intensivă, în stare de inconştienţă. Starea ei era stabilă, iar Rojas credea că ea putea pleca de acolo în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, deşi nu voia să ne dea false speranţe. Am observat că lucrurile Marinei, caietul, catedrala din lemn şi halatul pe care nu ajunsese să-l arboreze, erau pe glaful ferestrei din cabinetul lui.
- O pot vedea pe fiica mea? a întrebat Germán.

Rojas ne-a însoţit personal la Terapie intensivă. Marina zăcea sub o reţea de tuburi şi aparate din oţel, mai monstruoasă şi mai reală decît oricare dintre invenţiile lui Mihail Kolvenik. Zăcea ca o simplă bucată de carne, la adăpostul tinichelelor magice. Şi atunci am văzut adevăratul chip al demonului care îl chinuia pe Kolvenik şi i-am înţeles nebunia.

Îmi amintesc că Germán a izbucnit în plîns, şi o forţă incontrolabilă m-a scos de acolo. Am fugit fără preget, pînă mi-am pierdut suflul, şi am ajuns pe nişte străzi zgomotoase, pline cu necunoscuţi care nu-mi cunoşteau suferinţa. În jur se mişcau oameni cărora nu le păsa de soarta Marinei nici cît negru sub unghie. Eram într-o lume unde viaţa ei era o simplă picătură de apă printre valuri. Şi m-am gîndit să mă duc doar într-un singur loc.

Bătrînul edificiu de pe Ramblas era tot în abisul lui întunecos. Doctorul Shelley a deschis uşa, dar nu m-a recunoscut. Podeaua, care mirosea a vechi, era acoperită cu moloz. Lipsa Marinei plutea în aer şi îl făcea să ardă. Doctorul m-a privit dus, cu ochi ieşiţi din orbite. L-am însoţit în cabinet şi l-am rugat să se aşeze lîngă fereastră. Toată trufia şi răutatea îi dispăruseră. Era doar un biet bătrîn, singur şi deznădăjduit.
- A luat-o, a zis, a luat-o...

Am aşteptat respectuos să se liniştească. În sfîrşit, a ridicat ochii şi m-a recunoscut. M-a întrebat ce voiam şi i-am spus. M-a privit gînditor.
- Nu mai există niciun flacon din serul lui Mihail Kolvenik. Au fost distruse. Nu-ţi pot da ceea ce n-am. Dar, dacă aş avea, nu ţi-aş face o mare favoare. Şi ai face o greşeală să-l foloseşti pentru prietena ta. Aceeaşi pe care a făcut-o şi Mihail...

I-am priceput vorbele cu întîrziere. N-avem urechi decît pentru ce voim să auzim, iar eu nu voiam să aud ce spunea. Shelley mi-a înfruntat privirea fără să clipească. Am bănuit că-mi recunoscuse disperarea, iar amintirile pe care ea i le trezea îl speriau. M-am mirat, descoperind că, de-ar fi depins de mine, chiar atunci aş fi luat-o pe drumul lui Kolvenik. Niciodată nu aveam să-l mai judec.
- Lumea oamenilor e viaţa, a spus doctorul. Moartea nu ne aparţine.

Mă simţeam teribil de ostenit. Voiam să mă predau şi nu ştiam cui. Am dat să plec. Înainte să ies, Shelley m-a strigat din nou.
- Chiar erai acolo? m-a întrebat.

Am încuviinţat.
- María a murit în pace, doctore.

I-am văzut ochii lucind în lacrimi. Mi-a întins mîna şi i-am strîns-o.
- Mulţumesc.
Nu l-am mai văzut niciodată.

Chiar la sfîrşitul acelei săptămîni, Marina şi-a recăpătat cunoştinţa şi a plecat de la Terapie intensivă. Au instalat-o într-o încăpere de la etajul doi, cu vedere spre Horta. Era singură. Nu mai scria în caiet şi abia se putea apleca pentru a privi catedrala aproape terminată de la fereastră. Rojas a cerut voie de să-i facă un ultim set de analize. Germán a acceptat. Încă mai spera. Cînd Rojas ne-a anunţat rezultatele, la el în cabinet, i s-a frînt glasul. După luni de luptă, a trebuit să accepte evidenţa, iar Germán l-a îmbrăţişat, bătîndu-l cu palmele pe umeri.
- Nu pot face mai mult... nu pot face altceva... Iertaţi-mă, gemea Damián Rojas.

Două zile mai tîrziu, am adus-o din nou pe Marina în Sarriá. Medicii nu mai puteau face nimic pentru ea. Ne-am luat adio de la doña Carmen, de la Rojas şi Lulú, care plîngea fără preget. Mica Valeria m-a întrebat unde-mi duceam logodnica şi dacă acea scriitoare vestită avea să-i mai spună poveşti.
- Acasă. O ducem acasă.

Am plecat de la internat într-o luni, fără să spun nimănui unde plecam. Nu-mi închipuiam că aveau să-mi remarce lipsa. Nici nu-mi păsa. Locul meu era lîngă Marina. Am instalat-o în odaia ei. Acum terminată, catedrala stătea pe fereastră. Ea a fost cel mai frumos edificiu pe care l-am construit vreodată. Germán şi cu mine făceam cu schimbul, veghind-o fără răgaz. Rojas ne spusese că n-avea să sufere, că avea să se stingă molcom, ca o flăcăruie în vînt.

Marina nu mi s-a părut nicicînd mai frumoasă decît în acele ultime zile petrecute în vila din Sarriá. Părul îi crescuse iar, mai lucios ca înainte, cu şuviţe alb-argintii. Şi ochii îi erau mai luminoşi. Abia dacă ieşeam din odaia ei. Voiam să profit de fiece oră şi minut pe care le mai puteam petrece cu ea. Uneori petreceam ceasuri la rînd îmbrăţişaţi şi muţi, nemişcaţi. Într-o seară, Marina m-a sărutat pe buze şi mi-a şoptit la ureche că mă iubea şi că, orice s-ar fi întîmplat, avea să mă iubească veşnic.

A murit în zorii zilei următoare, pe tăcute, aşa cum prevăzuse Rojas. În zori, de cum s-a crăpat de ziuă, Marina mi-a strîns mîna cu putere, i-a surîs tatălui său şi flăcăruia din ochii ei s-a stins pentru totdeauna.

Am făcut ultimul drum cu Marina în bătrînul Tucker. Germán a condus în tăcere pînă pe plajă, aşa cum făcuserăm şi în urmă cu cîteva luni. Ziua era atît de luminoasă, încît am vrut să cred că marea, pe care ea o iubea atît de mult, se îmbrăcase de sărbătoare pentru a o primi. Am parcat printre copaci şi am coborît pe mal, să-i împrăştiem cenuşa.

La întoarcere, Germán mi-a mărturisit, cu inima distrusă, că nu putea conduce pînă la Barcelona. Am lăsat Tuckerul printre pini. Nişte pescari care treceau pe şosea au acceptat să ne ducă pînă la gară. Am ajuns în gara Franţa din Barcelona la şapte zile după ce dispărusem. Mi se părea că trecuseră şapte ani.

M-am despărţit de Germán cu o îmbrăţişare pe peronul gării. Nici pînă azi nu ştiu unde s-a dus ori ce soartă a avut. Amîndoi ştiam că nu ne-am putea privi iar în ochi fără s-o vedem în ei pe Marina. L-am urmărit cum se îndepărta, o tuşă de penel ce se topea pe pînza timpului. Nu mult după aceea, un poliţist îmbrăcat civil m-a recunoscut şi m-a întrebat dacă nu cumva numele meu era Óscar Drai.

Epilog

Barcelona tinereţii mele nu mai există. Străzile şi lumina ei s-au dus pe vecie şi nu mai trăiesc decît în amintirile mele. Am aflat că vila din Sarriá a fost demolată. Străzile din jurul ei sunt acum sub o autostradă pe care, se zice, aleargă progresul. Bătrînul cimitir e tot la locul lui, presupun, pierdut în ceţuri. M-am aşezat pe banca din piaţă, pe care stătusem de atîtea ori împreună cu Marina. Am distins în depărtare silueta vechiului meu liceu, dar n-am îndrăznit să mă apropii de el. Ceva îmi spunea că, de-aş fi făcut-o, tinereţea mea avea să se risipească pe vecie. Timpul nu ne face mai înţelepţi, ci doar mai laşi.

Ani la rînd, am fugit fără să ştiu de ce. Am crezut că, dacă treceam de zare, umbrele trecutului se vor feri din calea mea. Am crezut că, dacă mă îndepărtam destul, glasurile din mintea mea vor tăcea definitiv. M-am întors, în sfîrşit, în piaţa secretă din faţa Mediteranei. Schitul Sant Elm se înălţa în depărtare, mereu vigilent. Am găsit vechiul Tucker al prietenului meu Germán. Curios, era tot acolo, la destinaţia lui finală dintre pini.

Am coborît pe mal şi m-am aşezat pe nisip, acolo unde cu ani în urmă împrăştiasem cenuşa Marinei. Lumina zilei a incendiat cerul şi i-am simţit prezenţa intensă. Am înţeles că nu mai puteam, nici nu mai voiam să fug. Revenisem acasă.

În ultimele ei zile, îi promisesem Marinei că, dacă ea n-o putea face, eu avea să pun capăt acestei istorii. Caietul gol pe care i-l dăruisem m-a însoţit în toţi aceşti ani. Vorbele ei vor fi şi ale mele. Nu ştiu dacă voi şti să-mi ţin promisiunea. Uneori mă îndoiesc de memoria mea şi mă întreb dacă voi fi măcar în stare să-mi amintesc ceea ce s-a întîmplat.

Marina, ai luat toate răspunsurile cu tine.