Umbra vîntului

Carlos Ruiz Zafón s-a născut la Barcelona în 1964. A lucrat în domeniul publicităţii. A debutat cu literatură pentru copii, prima sa carte, Prinţul ceţii (1993), obţinînd Premiul Edebé. I-au urmat romanele Palatul de la miazănoapte (1994), Lumini de septembrie (1995) şi Marina (1999). În momentul de faţă, lucrează ca scenarist la Los Angeles. Colaborează la revistele La Vanguardia şi El País.

Romanul Umbra vîntului (2001) a figurat ca finalist la premiul pentru roman Fernando Lara (2001) şi la Premiul Llibreter (2002) şi a fost desemnată cea mai bună carte a anului 2002 de cititorii revistei La Vanguardia. Bestseller internaţional, Umbra vîntului a cunoscut peste douăzeci de ediţii în Spania, unde a depăşit un milion de exemplare vîndute, şi a fost tradus în cincizeci de ţări. În anul 2004, romanul Umbra vîntului a fost distins, în Franţa, cu prestigiosul Prix du Meilleur Livre Étranger.

Ne aflăm în Barcelona anului 1945. Într-o dimineaţă ceţoasă, domnul Sempere, proprietar al unui anticariat din inima oraşului vechi, îşi duce fiul, Daniel, la Cimitirul Cărţilor Uitate, o clădire impunătoare, veche şi sumbră, plină de volume ale unor autori necunoscuţi sau uitaţi, cărţi aduse de oameni care au ţinut să le ferească de părăsire, de indiferenţă sau de dispariţie. Potrivit tradiţiei, cine intră pentru prima oară trebuie să adopte o carte şi, dintre miile de tomuri, Daniel se simte atras de Umbra vîntului de Julián Carax, un roman misterios, pe care, ajuns acasă, îl citeşte dintr-o suflare în aceeaşi noapte.

Începînd chiar de a doua zi, o mulţime de oameni îşi doresc să pun mîna pe cartea cu pricina, pînă atunci lăsată pradă uitării: unii vor să o cumpere plătind mai mult decît valorează, alţii o caută ca să o ardă...

Din cauza cărţii, în anii următori Daniel se pomeneşte implicat într-o serie de intrigi şi de crime, trecînd prin numeroase primejdii.

Roman de suspans, roman istoric şi de dragoste, Umbra vîntului este şi o meditaţie profundă asupra destinului omului şi a reflexului acestuia în opera de artă, între peren şi efemer.

Lui Joan Ramon Planas,
care ar merita ceva mai bun
 

Încă îmi amintesc dimineaţa aceea cînd tata m-a dus pentru prima oară să vizitez Cimitirul Cărţilor Uitate. Se cerneau primele zile ale verii lui 1945 şi umblam pe străzile unei Barcelone prinse sub ceruri de cenuşă şi sub un soare de abur care se revărsa peste Rambla de Santa Mónica într-o ghirlandă de aramă lichidă.
- Daniel, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poţi povesti nimănui, m-a avertizat tata. Nici prietenului tău Tomás. Nimănui.
- Nici măcar mamei? am întrebat eu cu jumătate de glas.

Tata oftă, ascunzîndu-se în acel zîmbet trist care îl urmărea ca o umbră de-a lungul vieţii.
- Ba sigur că da, a răspuns cu capul plecat. Faţă de ea n-avem secrete. Ei poţi să-i povesteşti orice.

La scurtă vreme după războiul civil, o epidemie de holeră o luase pe mama. Am îngropat-o la Montjuďc în ziua cînd împlineam patru ani. Îmi amintesc doar că a plouat toată ziua şi toată noaptea, iar cînd l-am întrebat pe tata dacă cerul plîngea, n-a avut glas să-mi răspundă. Şase ani mai tîrziu, absenţa mamei continua să fie pentru mine un miraj, o linişte strigătoare pe care încă nu mă deprinsesem s-o fac să tacă prin cuvinte. Tata şi cu mine locuiam într-un mic apartament de pe strada Santa Ana, lîngă piaţa bisericii. Apartamentul era situat chiar deasupra librăriei specializate în ediţii de colecţie şi în cărţi uzate moştenite de la bunicul meu, un bazar fermecat despre care tata era încredinţat că într-o zi avea să treacă în mîinile mele. Am copilărit printre cărţi, făcîndu-mi prieteni invizibili în pagini care se descompuneau în pulbere şi al căror miros încă îl mai păstrez pe mîini. De mic mă obişnuisem să aţipesc în timp ce îi povesteam mamei, în penumbra camerei mele, întîmplările de peste zi, peripeţiile mele de la colegiu, ce învăţasem în ziua aceea... Nu puteam să-i aud vocea ori să-i simt atingerea, însă lumina şi căldura ei ardeau în fiecare colţ al acelei case, iar eu, cu credinţa celor ce încă îşi pot număra anii pe degetele de la mîini, eram convins că, dacă închideam ochii şi îi vorbeam, ea m-ar fi putut auzi de unde se afla. Uneori, tata mă asculta din sufragerie şi plîngea pe ascuns.

Îmi amintesc că, în acea dimineaţă de iunie, m-am trezit ţipînd. Inima îmi bătea în piept de parcă sufletul ar fi vrut să-şi deschidă drum şi s-o ia la goană pe scări în jos. Tata a dat fuga speriat în cameră şi m-a luat în braţe, încercînd să mă potolească.
- Nu pot să-mi amintesc faţa ei. Nu pot să-mi amintesc faţa mamei, am murmurat cu răsuflarea tăiată.
Tata m-a îmbrăţişat cu putere.
- Nu te teme, Daniel. Am să-mi aduc aminte eu pentru amîndoi.

Ne-am privit în penumbră, căutînd cuvinte care nu existau. Aceea a fost prima oară cînd mi-am dat seama că tata îmbătrînea şi că ochii lui, ochi de ceaţă şi de înfrîngere, priveau mereu îndărăt. S-a ridicat în picioare şi a tras perdelele ca să lase să pătrundă lumina blîndă a zorilor.
- Hai, Daniel, îmbracă-te. Vreau să-ţi arăt ceva, mi-a zis.
- Acuma? La cinci dimineaţa?
- Există lucruri care nu se pot vedea decît pe întuneric, a insinuat tata, arborînd un zîmbet enigmatic pe care probabil îl împrumutase din vreun volum de Alexandre Dumas.

Străzile încă lîncezeau în ceţurile şi răcoarea nopţii cînd am ieşit în poartă. Felinarele de pe Rambla desenau un bulevard de aburi, clipind în timp ce oraşul se dezmorţea şi se desprindea din deghizarea lui de acuarelă. Ajungînd pe strada Arco del Teatro, ne-am avîntat spre Raval pe sub arcada ce promitea o boltă de ceaţă albastră. L-am urmat pe tata pe drumul acela îngust, mai curînd cicatrice decît stradă, pînă cînd luminile de pe Rambla s-au pierdut în urma noastră. Limpezimea zorilor se filtra de pe balcoane şi cornişe în raze de lumină piezişe ce nu ajungeau să mîngîie pămîntul. În cele din urmă, tata s-a oprit dinaintea unei porţi mari din lemn sculptat, înnegrită de vreme şi de umezeală. În faţa noastră se ridica ceea ce mi s-a părut a fi cadavrul părăsit al unui palat sau un muzeu de ecouri şi de umbre.
- Daniel, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poţi povesti nimănui, m-a avertizat tata. Nici prietenului tău Tomás. Nimănui.

Un omuleţ cu trăsături de pasăre răpitoare şi cu o chică argintie ne-a deschis uşa. Privirea lui acvilină s-a oprit asupra mea, impenetrabilă.
- Bună ziua, Isaac. Acesta e fiul meu Daniel, a anunţat tata. În curînd va împlini unsprezece ani, iar într-o bună zi se va ocupa de librărie. A ajuns la vîrsta potrivită ca să cunoască locul ăsta.

Numitul Isaac ne-a poftit să intrăm cu o uşoară încuviinţare. O penumbră albăstrie învăluia totul, insinuînd numai crîmpeie dintr-o scară de marmură şi o galerie de fresce populate cu figuri de îngeri şi de creaturi fabuloase. L-am urmat pe paznic de-a lungul acelui coridor de palat şi am ajuns într-o mare sală circulară unde o adevărată bazilică de neguri zăcea sub o cupolă sfîşiată de fascicule de lumină ce atîrnau din înalt. Un labirint de coridoare şi de rafturi ticsite cu cărţi urca de la bază spre vîrf, configurînd un stup urzit din tuneluri, scări, platforme şi punţi ce lăsau să se ghicească o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă. M-am uitat la tata, cu gura căscată. El mi-a zîmbit, făcîndu-mi cu ochiul.
- Daniel, bine ai venit în Cimitirul Cărţilor Uitate.

Presărate pe culoare şi pe platformele bibliotecii se profilau mai multe siluete. Unele dintre ele s-au întors să salute de la distanţă, şi am recunoscut chipurile mai multor colegi de-ai tatei din tagma librarilor de modă veche. În ochii mei de copil de zece ani, acei indivizi apăreau ca o confrerie secretă de alchimişti conspirînd fără ştirea lumii. Tata a îngenuncheat lîngă mine şi, privindu-mă ţintă în ochi, mi-a vorbit cu glasul şoptit al promisiunilor şi al confidenţelor.
- Locul ăsta e un mister, Daniel, un sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris şi sufletul celor care l-au citit, l-au trăit şi l-au visat. Ori de cîte ori o carte îşi schimbă proprietarul, ori de cîte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul său creşte şi se întăreşte. Cu mulţi ani în urmă, cînd tatăl meu m-a adus aici pentru prima oară, locul ăsta era deja bătrîn. Poate la fel de bătrîn ca oraşul însuşi. Nimeni nu ştie cu siguranţă de cînd există sau cine au fost cei care l-au creat. Am să-ţi spun ceea ce tatăl meu mi-a spus mie. Cînd o bibliotecă dispare, cînd o librărie îşi închide porţile, cînd o carte se pierde în uitare, cei care cunoaştem acest loc, paznicii, avem grijă să ajungă aici. În locul acesta, cărţile de care nimeni nu-şi mai aminteşte, cărţile care s-au pierdut în timp trăiesc pentru totdeauna, aşteptînd să ajungă într-o bună zi în mîinile unui nou cititor, ale unui nou spirit. În librărie noi le vindem şi le cumpărăm, însă în realitate cărţile nu au stăpîn. Fiecare carte pe care o vezi aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum nu ne mai au decît pe noi, Daniel. Crezi că vei putea să păstrezi secretul ăsta?

Privirea mea s-a pierdut în imensitatea acelui loc, în lumina lui fermecată. Am încuviinţat, iar tata mi-a zîmbit.
-Şi ştii care-i partea cea mai bună? m-a întrebat.

Am tăgăduit în tăcere.
- Există obiceiul ca, atunci cînd cineva vizitează pentru prima oară locul ăsta, să aleagă o carte, pe oricare ar prefera-o, şi s-o adopte, asigurîndu-se că nu va dispărea niciodată, că va rămîne vie pentru totdeauna. E o promisiune foarte importantă. Pe toată viaţa, mi-a explicat tata. Azi e rîndul tău.

Vreme de aproape o jumătate de ceas m-am perindat prin meandrele acelui labirint ce mirosea a hîrtie veche, a praf şi a magie. Mi-am lăsat mîna să străbată bulevardele unor cotoare expuse, ispitindu-mă să aleg. Am întrezărit, printre titlurile roase de vreme, cuvinte în limbi pe care le recunoşteam şi zeci de altele pe care eram incapabil să le cataloghez. Am străbătut culoare şi galerii în spirală populate cu sute, mii de tomuri ce păreau să ştie mai multe în privinţa mea decît eu despre ele. În scurt timp, m-a năpădit ideea că în spatele copertelor fiecăreia din acele cărţi se deschidea un univers infinit ce trebuia explorat şi că, dincolo de acele ziduri, lumea lăsa viaţa să treacă în după-amieze de fotbal şi în seriale de radio, mulţumindu-se cu perspectiva propriului buric şi cam atît. Poate că a fost acest gînd, poate că hazardul sau ruda sa ilustră, destinul, însă chiar în clipa aceea am ştiut că alesesem cartea pe care aveam s-o adopt. Ori poate că ar trebui să spun cartea care avea să mă adopte pe mine. Se desluşea timid la capătul unui raft, legată în piele de culoarea vinului şi susurîndu-şi titlul în litere aurite ce ardeau în lumina distilată de cupola din înalt. Am înaintat pînă la ea şi am dezmierdat literele cu buricul degetelor, citind în tăcere.

Umbra vîntului
Julián Carax
Nu auzisem niciodată de acest titlu ori de autor, însă prea puţin mi-a păsat. Hotărîrea era luată. De ambele părţi. Am luat cartea cu cea mai mare grijă şi am răsfoit-o, lăsîndu-i paginile să fîlfîie. Eliberată din celula ei de pe raft, cartea a exhalat un nor de praf aurit. Satisfăcut de alegere, m-am întors pe urmele paşilor mei prin labirint purtîndu-mi cartea sub braţ, cu un zîmbet întipărit pe buze. Poate că atmosfera vrăjită a locului mă subjugase, însă am avut certitudinea că acea carte stătuse acolo să mă aştepte de ani de zile, probabil dinainte ca eu să mă fi născut.

În după-amiaza aceea, după ce ne-am întors în apartamentul de pe strada Santa Ana, m-am refugiat în camera mea şi am hotărît să citesc primele rînduri ale noului meu prieten. Înainte să-mi dau seama, am fost subjugat în mod iremediabil. Romanul relata povestea unui om aflat în căutarea adevăratului său tată, pe care nu ajunsese să-l cunoască şi de a cărui existenţă aflase datorită ultimelor cuvinte rostite de mama sa pe patul de moarte. Povestea acelei căutări se transforma într-o odisee fantasmagorică în care protagonistul lupta ca să-şi recupereze o copilărie şi o tinereţe pierdute şi în care, încetul cu încetul, descopeream umbra unei iubiri blestemate a cărei amintire avea să-l urmărească pînă la capătul zilelor lui. Pe măsură ce avansam, structura povestirii a început să-mi amintească de una din acele păpuşi ruseşti care conţin nenumărate miniaturi ale lor însele. Pas cu pas, naraţiunea se descompunea într-o mie de poveşti, ca şi cum povestirea ar fi pătruns într-o galerie de oglinzi, iar identitatea ei s-ar fi scindat într-o mulţime de reflexe diferite şi, în acelaşi timp, unul singur. Minutele şi orele s-au scurs ca un miraj. Cîteva ceasuri mai tîrziu, prins în mrejele povestirii, abia mi-am dat seama cum clopotele catedralei băteau miezul nopţii, în depărtare. Îngropat în lumina arămie proiectată de veioză, m-am scufundat într-o lume de imagini şi senzaţii cum nu mai cunoscusem nicicînd. Personaje ce mi s-au înfăţişat la fel de reale precum aerul pe care-l respiram m-au tîrît într-un tunel de aventură şi mister din care nu voiam să mai scap. Pagină după pagină, m-am lăsat învăluit de farmecul povestirii şi al lumii ei, pînă cînd suflarea dimineţii mi-a dezmierdat fereastra şi ochii mei istoviţi au alunecat peste ultima filă. M-am întins în penumbra albăstrie a zorilor cu cartea pe piept şi am ascultat rumoarea oraşului adormit picurînd peste acoperişurile presărate cu purpură. Visul şi oboseala îmi băteau la uşă, însă m-am împotrivit să închin steagul. Nu voiam să pierd vraja poveştii şi nici să spun adio personajelor ei.

O dată l-am auzit pe un client obişnuit al librăriei tatei zicînd că puţine lucruri îl marchează pe un cititor atît de mult ca prima carte care îşi deschide cu adevărat drum spre inima lui. Acele prime imagini, ecoul cuvintelor pe care credem că le-am lăsat în urmă ne însoţesc toată viaţa şi clădesc în memoria noastră un palat unde, mai devreme sau mai tîrziu - indiferent cîte cărţi am citi, cîte lumi am descoperi, cîte am învăţa şi cîte am uita -, ne vom întoarce. Pentru mine, aceste pagini fermecate vor fi mereu cele pe care le-am întîlnit pe culoarele din Cimitirul Cărţilor Uitate.


Un secret valorează atît cît valorează cei de care trebuie să-l păzim. Cînd m-am trezit, primul meu impuls a fost să-l fac părtaş la existenţa Cimitirului Cărţilor Uitate pe cel mai bun prieten al meu. Tomás Aguilar era un coleg de şcoală care îşi dedica timpul liber şi talentul inventării unor maşinării cît se poate de ingenioase, însă de o slabă aplicaţie practică, precum săgeata aerostatică ori titirezul-dinam. Nimeni nu era mai potrivit decît Tomás pentru împărtăşirea acelui secret. Visînd cu ochii deschişi, mi-l închipuiam pe prietenul meu Tomás şi pe mine, dotaţi amîndoi cu lanterne şi cu busole, gata să dezvăluim tainele acelei catacombe bibliografice. Apoi, amintindu-mi de promisiunea făcută, am hotărît că împrejurările recomandau ceea ce în romanele poliţiste se numea un alt modus operandi. La prînz, l-am abordat pe tata ca să-l chestionez în privinţa acelui volum şi a lui Julián Carax, despre care, în entuziasmul meu, îmi închipuiam că se bucurau de celebritate în lumea întreagă. Planul meu era să pun mîna pe toate operele lui şi să le citesc de la cap la coadă în mai puţin de o săptămînă. Nu mică mi-a fost surpriza cînd am descoperit că tata, librar de mare clasă şi bun cunoscător al cataloagelor editoriale, nu auzise niciodată de Umbra vîntului sau de Julián Carax. Intrigat, tata a cercetat pagina cu datele ediţiei.
- După cît scrie aici, volumul ăsta face parte dintr-o ediţie de două mii cinci sute de exemplare tipărită la Barcelona de Cabestany Editores, în decembrie 1935.
- Ştii editura asta?
- Au închis-o acum doi ani. Dar ediţia originală nu-i asta, ci alta, din noiembrie, din acelaşi an, însă tipărită la Paris... Editura e Galliano & Neuval. Nu-mi spune nimic.
- Atunci, cartea e o traducere? am întrebat, deconcertat.
- Nu menţionează ce-i. Din ce se vede aici, textul e original.
- O carte în spaniolă, editată mai întîi în Franţa?
- N-o fi prima oară, cu vremurile astea, a argumentat tata. Eventual Barceló ne poate ajuta...

Gustavo Barceló era un vechi coleg al tatei, proprietar al unei librării cavernoase de pe strada Fernando, aflată în fruntea tagmei librarilor de modă veche. Trăia de-a pururi ataşat de o pipă stinsă ce emana efluvii de piaţă persană şi se descria pe sine ca fiind ultimul romantic. Barceló susţinea că în genealogia sa exista o înrudire îndepărtată cu lordul Byron, în pofida faptului că el era de fel din localitatea Caldas de Montbuy. Probabil în intenţia de a evidenţia această conexiune, Barceló se îmbrăca în mod invariabil asemenea unui dandy din veacul al XIX-lea, etalînd fular, pantofi de lac alb şi un monoclu fără dioptrii pe care, potrivit gurilor rele, nu şi-l scotea nici în intimitatea closetului. În realitate, înrudirea cea mai semnificativă pentru averea sa era aceea cu propriul genitor, un industriaş ce se îmbogăţise prin mijloace mai mult sau mai puţin obscure la sfîrşitul secolului al XIX-lea. După cîte mi-a explicat tata, Gustavo Barceló era, literalmente, plin de bani, iar treaba cu librăria era mai mult o pasiune decît o afacere. Iubea cărţile fără rezerve şi, cu toate că nega acest lucru cu hotărîre, dacă cineva îi intra în librărie şi se îndrăgostea de un exemplar al cărui preţ nu şi-l putea permite, îl scădea atît cît era necesar sau chiar îl dăruia, dacă estima că respectivul cumpărător era un cititor de mare clasă şi nu un diletant fluşturatic. Pe lîngă aceste însuşiri, Barceló poseda o memorie de elefant şi o pedanterie cu nimic mai prejos decît purtările şi sonoritatea glasului, însă dacă cineva se pricepea la cărţi ciudate, el era acela. În acea după-amiază, după ce a închis prăvălia, tata a sugerat să ne îndreptăm spre cafeneaua Els Quatre Gats de pe strada Montsió, unde Barceló şi fîrtaţii lui ţineau un cenaclu bibliofil despre poeţi blestemaţi, limbi moarte şi capodopere lăsate în seama moliilor.

Els Quatre Gats se afla la o azvîrlitură de băţ de casă şi era unul din colţişoarele mele preferate din toată Barcelona. Acolo se cunoscuseră părinţii mei în '32, iar eu atribuiam parţial biletul meu de dus în viaţă farmecului acelei vechi cafenele. Dragoni din piatră străjuiau faţada ţintuită într-o răspîntie de umbre, iar felinarele ei cu gaz îngheţau timpul şi amintirile. Înăuntru, oamenii se contopeau cu ecourile altor epoci. Contabili, visători şi ucenici de geniu stăteau la masă cu mirajele unor Pablo Picasso, Isaac Albéniz, Federico García Lorca ori Salvador Dalí. Acolo, orice coate-goale se putea simţi, pentru cîteva momente, o figură istorică, la preţul unei cafele cu lapte.
- Ia te uită, Sempere, a proclamat Barceló cînd l-a văzut intrînd pe tata. Cărui fapt datorăm cinstea?
- Cinstea i-o datoraţi dumneavoastră, don Gustavo, fiului meu Daniel, care tocmai a făcut o descoperire.
- Atunci luaţi loc lîngă noi, căci aceste efeméride trebuie să le celebrăm, a proclamat Barceló.
- Efeméride? i-am şoptit tatei.
- Barceló se exprimă numai în proparoxitone, mi-a răspuns tata în şoaptă. Tu nu spune nimic, fiindcă îşi ia nasul la purtare.

Cenacliştii ne-au făcut loc în cercul lor şi Barceló, căruia îi plăcea să se arate strălucitor în public, a stăruit să ne invite.
- Ce vîrstă are ţîngăul? s-a interesat Barceló, privindu-mă chiorîş.
- Aproape unşpe ani, am declarat eu.

Barceló mi-a zîmbit, ghiduş.
- Adică zece. Nu-ţi pune ani în plus, gîzuliţă, că are să ţi-i pună viaţa.

Mai mulţi cenaclişti şi-au murmurat asentimentul. Barceló i-a făcut semn unui ospătar ce arăta de parcă tocmai urma să fie declarat monument istoric să se apropie să ia comanda.
- Un coniac pentru amicul meu Sempere, din acela bun, iar pentru vlăstar un lapte bătut, că are de crescut. A, şi aduceţi cîteva feliuţe de şuncă, dar să nu fie ca acelea de mai înainte, da, că pentru cauciuc există firma Pirelli, a răcnit librarul.

Ospătarul a încuviinţat şi a plecat, tîrîndu-şi picioarele şi sufletul.
- Ce v-am spus eu? a comentat librarul. Cum să se găsească de lucru? Dacă în ţara asta oamenii nu se pensionează nici după ce mor... Uitaţi-vă la Cid. Într-adevăr, nu există nici o soluţie.

Barceló şi-a savurat pipa stinsă, privirea lui de acvilă scrutînd cu interes cartea pe care eu o ţineam în mînă. În pofida înfăţişării lui de comic de bîlci şi a vorbăriei lungi, Barceló putea adulmeca o pradă bună aşa cum lupul adulmecă sîngele.
- Să vedem, a zis Barceló, prefăcîndu-se dezinteresat. Ce-mi aduceţi domniile voastre?

Am aruncat o privire spre tata. El a încuviinţat. Fără alt preambul, i-am întins cartea lui Barceló. Librarul a luat-o cu o mînă expertă. Degetele lui de pianist au explorat grabnic textura, consistenţa şi starea. Arborîndu-şi zîmbetul florentin, Barceló a localizat pagina cu date tehnice şi a inspectat-o cu atenţia unui poliţist vreme de un minut. Ceilalţi îl observau în tăcere, ca şi cum ar fi aşteptat un miracol sau permisiunea de a respira din nou.
- Carax. Interesant, a murmurat pe un ton impenetrabil.

Am întins din nou mîna, ca să-mi recuperez cartea. Barceló şi-a arcuit sprîncenele, însă mi-a înapoiat-o cu un zîmbet glacial.
- Unde ai găsit-o, puştiulică?
- E secret, am replicat, ştiind că tata zîmbea probabil în sinea lui.

Barceló s-a încruntat şi şi-a îndreptat privirea spre tata.
- Amice Sempere, fiindcă e vorba de dumneata, pentru toată stima ce-ţi port şi în numele îndelungatei şi profundei prietenii ce ne leagă ca pe nişte fraţi, s-o lăsăm la patruzeci de duros şi să nu mai vorbim.
- Asta va trebui s-o discuţi cu fiul meu, a spus tata. Cartea e a lui.

Barceló mi-a oferit un zîmbet lupesc.
- Ce zici, tinere? Patruzeci de duros nu-i rău la prima vînzare... Sempere, băiatul ăsta al dumitale va face carieră în afacerea asta.

Cenacliştii au rîs la poanta lui. Barceló m-a privit satisfăcut, scoţîndu-şi portofelul de piele. A numărat cei patruzeci de duros, care pe atunci însemnau o avere, şi mi i-a întins. Eu m-am mărginit să refuz în tăcere. Barceló s-a încruntat.
- Vezi că lăcomia e un păcat mortal, nu? a zis. Hai, şaizeci de duros şi îţi deschizi un carnet de economii, că doar la vîrsta ta trebuie să te gîndeşti la viitor.

Am refuzat din nou. Barceló i-a aruncat tatei o privire mînioasă prin monoclul său.
- Nu te uita la mine, a zis tata. Eu am venit aici numai ca însoţitor.

Barceló a oftat şi m-a cercetat pe îndelete.
- Să vedem, flăcăule, tu ce anume doreşti?
- Ce doresc e să aflu cine este Julián Carax şi unde pot găsi alte cărţi pe care le-a scris.

Barceló a rîs pe înfundate şi a vîrît la loc portofelul, reconsiderîndu-şi adversarul.
- Ia te uită, un academician. Sempere, dar ce-i dai dumneata de mîncare acestui ţînc? a glumit el.

Librarul s-a aplecat spre mine cu un gest confidenţial şi, o clipă, mi s-a părut că întrezăresc în privirea lui un respect care nu fusese acolo cu cîteva momente în urmă.
- Vom face o înţelegere, mi-a zis el. Mîine, duminică, după-amiaza, treci pe la Biblioteca Ateneului şi întrebi de mine. Tu aduci cartea pentru ca eu s-o pot examina cum trebuie, iar eu îţi povestesc ce ştiu despre Julián Carax. Quid pro quo.
- Quid pro ce?
- Latină, puştiule. Nu există limbi moarte, ci numai creiere în letargie. Parafrazînd, înseamnă că nu există duros de patru pesete, dar că mi-ai plăcut şi am să-ţi fac o favoare.

Bărbatul acela distila o oratorie în măsură să anihileze muştele în zbor, însă am bănuit că, dacă voiam să aflu ceva despre Julián Carax, mai convenabil ar fi fost să rămîn în termeni buni cu el. I-am zîmbit cu beatitudine, arătîndu-mi plăcerea produsă de latinăraia şi vorbăria lui.
- Nu uita, mîine, la Ateneu, a rostit solemn librarul. Dar adu cartea, sau adio înţelegere.
- De acord.

Conversaţia s-a risipit încetişor în murmurul celorlalţi cenaclişti, alunecînd spre nişte documente găsite în pivniţele de la Escorial care sugerau posibilitatea ca don Miguel de Cervantes să nu fi fost altceva decît pseudonimul literar al unei muieri toledane păroase. Barceló, absent, nu a participat la bizantina dezbatere şi s-a mărginit să mă observe din spatele monoclului cu un zîmbet voalat. Sau poate că privea doar cartea pe care o ţineam în mînă.


În duminica aceea, norii alunecaseră din cer şi străzile zăceau scufundate sub o lagună de ceaţă deasă şi arzătoare care făcea să asude termometrele de pe pereţi. La jumătatea după-amiezei, cînd să tot fi fost vreo treizeci de grade, am pornit-o spre strada Canuda pentru a mă întîlni cu Barceló la Ateneu, cu cartea mea sub braţ şi cu un văl de sudoare pe frunte. Ateneul era - şi mai este - unul dintre multele colţuri ale Barcelonei unde secolul al XIX-lea încă nu-şi primise vestea pensionării. Scara de piatră urca dintr-o curte interioară de palat pînă la o reţea fantomatică de galerii şi săli de lectură unde invenţii precum telefonul, aglomeraţia sau ceasul de mînă erau anacronisme futuriste. Portarul, ori poate că era doar o statuie în uniformă, abia dacă a clipit la sosirea mea. M-am strecurat pînă la primul etaj, binecuvîntînd paletele unui ventilator care susura printre cititorii adormiţi, topindu-se ca nişte cubuleţe de gheaţă peste cărţile şi ziarele lor.

Silueta lui don Gustavo Barceló se contura lîngă ferestrele unei galerii ce dădea spre grădina interioară a edificiului. În ciuda atmosferei aproape tropicale, librarul purta hainele sale obişnuite de ţafandache, iar monoclul îi lucea în semiîntuneric precum o monedă pe fundul unei fîntîni. Lîngă el am desluşit o siluetă înveşmîntată într-o rochie de alpaca albă, care mi s-a părut a fi un înger sculptat în ceţuri. La ecoul paşilor mei, Barceló şi-a întors privirea şi mi-a făcut semn să mă apropii.
- Daniel, nu-i aşa? a întrebat librarul. Ai adus cartea?

Am încuviinţat de două ori şi am acceptat scaunul pe care Barceló mi-l oferea lîngă el şi misterioasa lui însoţitoare. Preţ de cîteva minute, librarul s-a mărginit să zîmbească placid, străin de prezenţa mea. În scurt timp, mi-am pierdut orice speranţă că avea să mă prezinte acelei doamne în alb, cine-o fi fost ea. Barceló se comporta de parcă ea nu se afla acolo şi nici unul din noi n-o putea vedea. M-am uitat spre ea cu coada ochiului, temîndu-mă să-i întîlnesc privirea, care rămăsese pierdută spre nicăieri. Chipul şi braţele îi vădeau pielea palidă, aproape translucidă. Avea trăsături ascuţite, desenate în contururi ferme, sub un păr negru ce strălucea ca o piatră umedă. Am socotit că avea vreo douăzeci de ani cel mult, însă ceva din atitudinea ei şi din felul în care sufletul părea să-i cadă la picioare, ca ramurile unei sălcii, m-a făcut să mă gîndesc că nu avea vîrstă. Părea ţintuită în starea aceea de perpetuă tinereţe rezervată manechinelor din vitrinele magazinelor de lux. Încercam să-i ghicesc pulsul sub pielea gîtului de lebădă, cînd am băgat de seamă că Barceló mă fixa.
- Aşadar, ai de gînd să-mi spui unde ai găsit cartea asta? m-a întrebat.
- Aş face-o, însă i-am promis tatei că am să păstrez secretul, am răspuns.
- Înţeleg. Sempere şi misterele lui, a zis Barceló. Îmi închipui eu cam pe unde. Mare baftă ai avut, băiete. Asta numesc eu să găseşti acul în carul cu fîn. Ia să vedem, îmi dai voie să mă uit la ea?

I-am întins cartea, iar Barceló a luat-o în mîini cu infinită delicateţe.
- Ai citit-o, presupun.
- Da, domnule.
- Te invidiez. Dintotdeauna mi s-a părut că momentul cel mai potrivit ca să-l citeşti pe Carax e atunci cînd încă ai inima tînără şi mintea limpede. Ştiai că ăsta a fost ultimul roman pe care l-a scris?

Am tăgăduit în tăcere.
- Ştii cîte exemplare ca acesta sînt pe piaţă, Daniel?
- Cîteva mii, bănuiesc.
- Nici unul, a precizat Barceló. În afară de al tău. Restul au fost arse.
- Arse?

Barceló s-a mărginit să-mi ofere zîmbetul lui ermetic, parcurgînd filele cărţii şi mîngîind hîrtia ca şi cum ar fi fost o mătase unică în univers. Doamna în alb s-a întors încet. Buzele ei au schiţat un surîs timid şi tremurător. Ochii săi clipeau în gol, pupile albe ca de marmură. Am înghiţit în sec. Era oarbă.
- N-o cunoşti pe nepoata mea Clara, nu-i aşa? a întrebat Barceló.

M-am limitat să tăgăduiesc, incapabil să-mi desprind privirea de la acea creatură cu tenul de păpuşă din porţelan şi cu ochi albi, cei mai trişti ochi pe care i-am văzut vreodată.
- În realitate, experta în Julián Carax este Clara, de aceea am adus-o, a spus Barceló. Ba chiar, dacă stau şi mă gîndesc bine, cred, cu îngăduinţa voastră, că eu am să mă retrag în altă sală să inspectez volumul acesta, în timp ce voi vorbiţi de ale voastre. De acord?

L-am privit, uluit. Librarul, pirat bătrîn şi străin de reţinerile mele, s-a mărginit să mă bată uşor pe umăr şi a plecat cu cartea mea sub braţ.
- L-ai impresionat, ştii? a zis vocea din spatele meu.

M-am întors spre a descoperi surîsul uşor al nepoatei librarului, bîjbîind în gol. Avea glasul de cristal, transparent şi atît de fragil, încît mi s-a părut că vorbele ei aveau să se spargă dacă o întrerupeam la jumătatea frazei.
- Unchiul meu mi-a zis că ţi-a oferit o sumă frumoasă pentru cartea lui Carax, dar că tu l-ai refuzat, a adăugat Clara. Ţi-ai cîştigat respectul lui.
- Oricine ar zice-o, am suspinat eu.

Am observat cum Clara, atunci cînd zîmbea, îşi înclina capul într-o parte şi cum degetele ei se jucau cu un inel care părea o ghirlandă de safire.
- Cîţi ani ai? a întrebat ea.
- Aproape unsprezece, am răspuns. Dar dumneavoastră?

Clara a rîs dinaintea insolentei mele inocenţe.
- Aproape de două ori pe-atît, însă nu-i totuşi cazul să-mi spui "dumneavoastră".
- Păreţi mai tînără, am remarcat eu, intuind că asta putea fi o bună ieşire pentru indiscreţia mea.
- Atunci o să am încredere în tine, fiindcă eu nu ştiu cum arăt, a replicat ea, fără să-şi abandoneze zîmbetul parţial. Dar, dacă îţi par mai tînără, cu atît mai mult trebuie să mă tutuieşti.
- Cum spuneţi dumneavoastră, domnişoară Clara.

Am observat pe îndelete mîinile ei deschise ca nişte aripi în poală, talia fragilă insinuîndu-se sub cutele de alpaca, desenul umerilor, extrema paloare a gîtului şi linia buzelor, pe care aş fi dorit să o mîngîi cu vîrful degetelor. Niciodată pînă atunci nu avusesem prilejul să observ o femeie de atît de aproape şi cu atîta precizie, fără să mă tem că-i voi întîlni privirea.
- La ce te uiţi? a întrebat Clara, nu fără o anumită maliţiozitate.
- Unchiul dumneavoastră spune că sînteţi expertă în Julián Carax, am improvizat eu, cu gura uscată.
- Unchiul meu ar fi în stare să spună orice ca să-şi petreacă o bucată de vreme singur cu o carte care îl fascinează, a zis Clara. Însă tu trebuie să te întrebi cum cineva care este orb poate fi expert în materie de cărţi, dacă nu le poate citi.
- Adevărul e că nu mi-a trecut prin minte.
- Pentru aproape unsprezece ani, nu minţi prea rău. Ai grijă, sau vei sfîrşi ca unchiul meu.

Temîndu-mă să n-o dau în bară pentru a nu ştiu cîta oară, m-am mărginit să rămîn aşezat, în tăcere, contemplînd-o prostit.
- Haide, apropie-te, a zis ea.
- Poftim?
- Apropie-te fără teamă. N-am să te mănînc.

M-am ridicat de pe scaun şi m-am îndreptat spre locul unde era aşezată Clara. Nepoata librarului şi-a ridicat mîna dreaptă, căutîndu-mă pe ghicite. Fără să-mi dau seama prea bine cum trebuia să procedez, am făcut la fel şi i-am întins mîna mea. A luat-o în mîna ei stîngă şi mi-a oferit în tăcere dreapta ei. Am înţeles instinctiv ce îmi cerea să fac şi i-am călăuzit-o pînă la chipul meu. Atingerea ei era fermă şi delicată în acelaşi timp. Degetele ei mi-au parcurs obrajii şi pomeţii. Am rămas nemişcat, aproape fără să cutez a respira, în timp ce Clara îmi citea trăsăturile cu mîinile. În timp ce făcea asta, zîmbea ca pentru sine şi am putut să bag de seamă că buzele i se întredeschideau, parcă murmurînd în tăcere. I-am simţit mîinile străbătîndu-mi lin fruntea, părul şi pleoapele. S-a oprit asupra buzelor, conturîndu-le în tăcere cu arătătorul şi cu inelarul. Degetele îi miroseau a scorţişoară. Am înghiţit în sec, simţind cum pulsul meu o lua la sănătoasa şi mulţumind divinei providenţe că nu existau martori oculari care să asiste la arderea ruşinată a feţei mele, care ar fi fost îndeajuns pentru a aprinde o havană de la o palmă distanţă.


În după-amiaza aceea cu ceaţă şi burniţă, Clara Barceló mi-a furat inima, răsuflarea şi somnul. La adăpostul luminii fermecate din Ateneu, mîinile ei au scris pe pielea mea un blestem ce avea să mă urmărească peste ani. Pe cînd o contemplam vrăjit, nepoata librarului mi-a explicat povestea ei şi felul cum dăduse, tot din întîmplare, peste paginile lui Julián Carax. Accidentul avusese loc într-un sat din Provenţa. Tatăl ei, un avocat de prestigiu care lucra pentru cabinetul preşedintelui Companys, avusese clarviziunea de a-şi trimite fiica şi soţia să locuiască, împreună cu sora lui, de cealaltă parte a frontierei, la începutul războiului civil. Unii erau de părere că asta era o exagerare, că la Barcelona nu avea să se întîmple nimic şi că în Spania, leagăn şi culme a civilizaţiei creştine, barbaria îi viza doar pe anarhişti, iar aceştia, cu bicicletele şi ciorapii lor peticiţi, n-aveau cum să ajungă prea departe. Popoarele nu se privesc niciodată în oglindă, spunea mereu tatăl Clarei, şi cu atît mai puţin cu un război în gînd. Avocatul era un bun interpret al istoriei şi ştia că viitorul se citea cu o mai mare limpezime pe străzi, în fabrici şi prin cartiere, decît în ziarele de dimineaţă. Vreme de mai multe luni le scrisese în fiecare săptămînă. La început o făcea din biroul de pe strada Diputación, apoi fără adresa expeditorului şi, în cele din urmă, pe furiş, dintr-o celulă din castelul Montjuďc, unde, ca pe mulţi alţii, nimeni nu l-a văzut intrînd şi de unde n-a mai ieşit niciodată.

Mama Clarei citea scrisorile cu voce tare, ascunzîndu-şi neîndemînatic plînsul şi sărind peste paragrafele pe care fiica lor le intuia fără să mai fie nevoie să le citească. Mai tîrziu, la miezul nopţii, Clara îşi convingea verişoara, pe Claudette, să-i recitească scrisorile tatălui ei în întregime. Aşa citea Clara, cu ochi de împrumut. Nimeni n-a văzut-o vreodată vărsînd o lacrimă, nici atunci cînd n-au mai primit corespondenţa de la avocat, nici atunci cînd veştile despre război le-au făcut să se gîndească la ce era mai rău.
- Tata ştia de la bun început ce urma să se întîmple, mi-a explicat Clara. A rămas alături de prieteni fiindcă credea că asta era obligaţia lui. L-a ucis loialitatea faţă de nişte oameni care, atunci cînd le-a venit mai bine, l-au trădat. Să n-ai încredere în nimeni niciodată, Daniel, mai ales în oamenii pe care îi admiri. |ştia sînt cei care te vor înjunghia cel mai năprasnic.

Clara rostea aceste cuvinte cu o duritate ce părea făurită în ani întregi de taină şi de umbră. M-am pierdut în privirea ei de porţelan, ochi fără lacrimi şi înşelăciuni, ascultînd-o cum vorbea despre lucruri pe care pe atunci nu le înţelegeam. Clara descria persoane, locuri şi obiecte pe care nu le văzuse niciodată cu propriii săi ochi, cu meticulozitatea şi precizia unui maestru din şcoala flamandă. Idiomul ei erau texturile şi ecourile, culoarea vocilor, ritmul paşilor. Mi-a explicat cum, în anii de exil în Franţa, ea şi verişoara ei Claudette avuseseră parte de un tutore şi profesor particular, un beţivan de vreo cincizeci şi ceva de ani cu aere de literat, care se lăuda că putea recita Eneida lui Virgiliu în limba latină fără accent şi pe care îl porecliseră Monsieur Roquefort în virtutea aromei aparte pe care o răspîndea în pofida băilor romane de colonie şi parfum cu care îşi îngrijea pantagruelica persoană. Monsieur Roquefort, în ciuda remarcabilelor sale însuşiri (dintre care se detaşa o fermă şi militantă convingere că un cîrnat şi, mai cu seamă, porţiile de tobă pe care Clara şi mama ei le primeau de la rudele din Spania erau leacuri făcătoare de minuni pentru circulaţie şi pentru durerea provocată de gută), era un bărbat cu gusturi rafinate. De tînăr călătorea la Paris o dată pe lună ca să-şi îmbogăţească patrimoniul cultural cu ultimele noutăţi literare, să viziteze muzee şi, se zvonea, să petreacă o noapte nelucrătoare în braţele unei tinere nimfe pe care o botezase madame Bovary, cu toate că se numea Hortense şi avea o oarecare propensiune spre părul facial. În excursiile sale culturale, Monsieur Roquefort obişnuia să frecventeze o tarabă de cărţi uzate situată în faţă la Notre Dame şi chiar acolo, din întîmplare, într-o după-amiază a anului 1939, a dat peste romanul unui autor necunoscut, un anume Julián Carax. Mereu deschis la noutăţi, Monsieur Roquefort a achiziţionat cartea, în primul rînd fiindcă titlul i se părea sugestiv, iar el avusese dintotdeauna obiceiul de a citi ceva uşor în tren, la întoarcere. Romanul se intitula Casa roşie, iar pe contracopertă era o imagine nedesluşită a autorului, poate o fotografie sau o schiţă în cărbune. Potrivit textului biografic, Julián Carax era un tînăr de douăzeci şi şapte de ani ce se născuse o dată cu secolul la Barcelona, iar acum trăia la Paris, scria în limba franceză şi profesa ca pianist de noapte într-un local de moravuri uşoare. Textul de pe supracopertă, pompos şi cariat, după gustul epocii, proclama pe un ton prusac cum că aceea era prima operă a unei valori uluitoare, un talent proteic şi ilustru, promisiune de viitor pentru literele europene, fără asemuire în lumea celor vii. În orice caz, rezumatul oferit în continuare lăsa să se înţeleagă că povestea conţinea elemente vag sinistre şi de tonalitate foiletonistică, ceea ce, în ochii lui Monsieur Roquefort, constituia întotdeauna un punct favorabil, întrucît lui, după clasici, cel mai mult îi plăceau intrigile cu crime şi alcovuri.

Casa roşie relata viaţa chinuită a unui individ misterios care spărgea magazine de jucării şi muzee pentru a fura păpuşi şi marionete, cărora ulterior le scotea ochii, şi le ducea în sălaşul lui, o fantomatică seră abandonată de pe malurile Senei. Într-o noapte, cînd dădea buzna într-o clădire somptuoasă de pe bulevardul Foix pentru a decima colecţia particulară de păpuşi a unui magnat îmbogăţit prin tertipuri tulburi pe vremea revoluţiei industriale, fiica acestuia, o domnişoară din lumea bună pariziană, foarte citită şi fină fiind, se îndrăgostea de hoţ. Pe măsură ce avansa întortocheata poveste de amor, împînzită de incidente zbuciumate şi de episoade în semiîntuneric, eroina desluşea misterul ce-l determina pe enigmaticul protagonist, care nu-şi dezvăluia niciodată numele, să orbească păpuşile, descoperea o taină îngrozitoare despre propriul ei tată şi despre colecţia lui de figurine din porţelan şi se afunda inevitabil într-un final de tragedie gotică.

Monsieur Roquefort, care era un alergător de cursă lungă în disputele literare şi se mîndrea că poseda o bogată colecţie de scrisori semnate de toţi editorii din Paris ce respingeau volumele de versuri şi de proză pe care el le trimitea neîncetat, a identificat editura care publicase romanul ca fiind o casă de doi bani, cunoscută, eventual, pentru tomurile sale culinare, de croitorie şi de alte arte casnice. Proprietarul tarabei de cărţi uzate i-a povestit că romanul abia apăruse şi că izbutise să smulgă două recenzii în două ziare din provincie, pe aceeaşi pagină cu anunţurile mortuare. Pe scurt, criticii îşi vărsaseră tot năduful şi îi recomandaseră începătorului Carax să nu-şi părăsească slujba de pianist, întrucît în literatură era limpede că nu avea să nimerească nota. Monsieur Roquefort, căruia i se înmuia inima şi buzunarul dinaintea cauzelor pierdute, s-a decis să investească o jumătate de franc şi a luat cu el romanul numitului Carax, împreună cu o ediţie aleasă a marelui maestru, al cărui moştenitor se simţea, la drept vorbind, Gustave Flaubert.

Trenul spre Lyon era ticsit, iar Monsieur Roquefort nu avu încotro şi trebui să-şi împartă cabina de clasa a doua cu două călugăriţe care, de cum lăsară în urmă gara Austerlitz, nu încetară să-i arunce priviri reprobatoare, boscorodind în şoaptă. Supus unor asemenea stăruitoare căutături, maestrul optă pentru a-şi scoate romanul din servietă şi a se ascunde îndărătul paginilor acestuia. Nu mică îi fu mirarea cînd, după sute de kilometri, descoperi că uitase de măicuţe, de tot acel du-te-vino din tren şi de peisajul care se scurgea ca un coşmar al fraţilor Lumičre dincolo de geamurile trenului. Citi toată noaptea, străin de sforăiturile călugăriţelor şi de gările fugare prin ceaţă. Întorcînd ultima pagină cînd se arătau zorii, Monsieur Roquefort descoperi că avea lacrimi în ochi şi inima cotropită de invidie şi de uimire.

Chiar în acea luni, Monsieur Roquefort sună la editura din Paris pentru a solicita informaţii despre Julián Carax. După multe insistenţe, o telefonistă cu glas astmatic şi dispoziţie virulentă îi răspunse că domnul Carax nu avea o adresă cunoscută, că, în orice caz, nu era în relaţii cu editura în chestiune şi că din romanul Casa roşie se vînduseră, începînd din ziua publicării, exact şaptezeci şi şapte de exemplare, probabil achiziţionate în majoritate de domnişoarele cu virtutea uşoară şi de alţi obişnuiţi ai localului unde autorul înşira nocturne şi poloneze pentru cîţiva bănuţi. Restul exemplarelor fuseseră returnate şi transformate în pastă de hîrtie pentru tipărirea de liturghiere, formulare de amenzi şi bilete de loterie. Soarta mizeră a misteriosului autor sfîrşi prin a cuceri simpatia lui Monsieur Roquefort. De-a lungul următorilor zece ani, în fiecare vizită a sa la Paris, străbătea anticariatele în căutarea altor opere ale lui Julián Carax. Nu găsi nici una, niciodată. Mai nimeni nu auzise de autor, iar celor cărora numele parcă le spunea ceva ştiau prea puţin. Unii afirmau că mai publicase cîteva cărţi, întotdeauna la edituri neînsemnate şi în tiraje derizorii. Aceste cărţi, dacă într-adevăr existau, erau cu neputinţă de găsit. Un librar afirmă o dată că avusese în mînă un exemplar din romanul lui Julián Carax intitulat Hoţul de catedrale, însă de atunci trecuse ceva vreme şi nu era cu totul sigur. La finele anului 1935, îi parveniră veşti cum că un roman al lui Julián Carax, Umbra vîntului, fusese publicat la o mică editură din Paris. Scrise la editură pentru a achiziţiona mai multe exemplare. Nu primi nici un răspuns. În anul următor, în primăvara lui '36, vechiul său prieten de la taraba de cărţi de pe malul Senei îl întrebă dacă îl mai interesa Carax. Monsieur Roquefort afirmă că el nu închina niciodată steagul. Era deja o chestiune de încăpăţînare: dacă lumea se străduia să-l îngroape în uitare pe Carax, el n-avea nici un chef să înghită găluşca. Prietenul său îi povesti cum, cu cîteva săptămîni în urmă, circulase un zvon în privinţa lui Carax. Se părea că, în sfîrşit, soarta lui se schimbase. Urma să ia în căsătorie o doamnă cu o poziţie bună şi publicase, după mai mulţi ani de tăcere, un nou roman care, pentru prima oară, primise o recenzie favorabilă în Le Monde. Însă tocmai cînd părea că începuse să bată un vînt prielnic, îi explică librarul, Carax se pomenise implicat într-un duel în cimitirul Pčre Lachaise. Amănuntele acestor evenimente nu erau limpezi. Ceea ce se ştia era că duelul avusese loc în zorii zilei cînd Carax trebuia să se căsătorească şi că mirele nu se prezentase la biserică.

Existau opinii pentru toate gusturile: unii îl dădeau mort în acel duel, iar cadavrul abandonat într-o groapă comună; alţii, mai optimişti, preferau să creadă că, implicat în vreo afacere tulbure, Carax fusese nevoit să-şi părăsească mireasa la altar şi să fugă din Paris pentru a se întoarce la Barcelona. Mormîntul fără nume nu a fost găsit niciodată, iar la puţină vreme circulase altă versiune: urmărit de ghinion, Julián Carax murise în oraşul său natal, în cea mai crîncenă mizerie. Fetele de la bordelul unde cînta la pian făcuseră o chetă pentru a-i plăti o îngropăciune cumsecade. Cînd sosi momentul plăţii, cadavrul fusese deja înmormîntat într-o groapă comună, lîngă trupurile unor cerşetori şi ale unor oameni fără nume care apăreau plutind în port sau mureau de frig pe treptele de la metrou.

Fie şi numai ca să nu se dea bătut, Monsieur Roquefort nu-l uită pe Carax. Unsprezece ani după ce descoperise Casa roşie, hotărî să le împrumute romanul celor două eleve ale sale, cu speranţa că, poate, acea stranie carte avea să le însufleţească a dobîndi obişnuinţa lecturii. Clara şi Claudette erau pe atunci două fete de cincisprezece ani, cu vinele clocotind de hormoni şi cu lumea făcîndu-le cu ochiul de la ferestrele sălii de studiu. În ciuda strădaniilor tutorelui, pînă atunci se dovediseră imune la farmecul clasicilor, la fabulele lui Esop ori la versurile nemuritoare ale lui Dante Alighieri. Temîndu-se să nu i se rezilieze contractul în clipa cînd mama Clarei avea să descopere că travaliul său docent forma două analfabete cu capul plin de păsărele, Monsieur Roquefort optă pentru a le strecura romanul lui Carax, sub pretextul că era o poveste de dragoste din acelea care te făceau să plîngi în hohote, ceea ce era pe jumătate adevărat.


- Niciodată nu mă simţisem răpită, sedusă şi învăluită de o poveste de dragoste cum era cea din cartea aceea, îmi zise Clara. Pînă atunci, pentru mine, lecturile erau o obligaţie, un soi de amendă plătită învăţătorilor şi tutorilor, fără să ştiu prea bine pentru ce. Nu cunoşteam plăcerea de a citi, de a explora porţi ce ţi se deschid în suflet, de a te lăsa în voia imaginaţiei, frumuseţii şi misterului ficţiunii şi limbajului. Pentru mine, toate acestea s-au născut o dată cu romanul acela. Ai sărutat vreodată o fată, Daniel?

Cerebelul mi se înfundă în gîtlej, iar saliva mi se preschimbă în rumeguş.
- Bine, eşti încă foarte tînăr. Însă este chiar aceeaşi senzaţie, scînteia aceea a primei dăţi, care nu se uită. Aceasta e o lume de umbre, Daniel, iar magia e un lucru rar. Cartea aceea m-a învăţat că cititul mă putea face să trăiesc tot mai intens, că îmi putea înapoia vederea pe care o pierdusem. Numai pentru asta, cartea aceea de care nu-i păsa nimănui mi-a schimbat viaţa.

Rămăsesem năucit, la bunul plac al acelei creaturi, la ale cărei cuvinte şi farmece nu aveam nici cum şi nici chef să mă împotrivesc. Mi-am dorit ca vorbele ei să nu se mai termine, ca glasul ei să mă învăluie pentru totdeauna şi ca unchiul ei să nu se întoarcă vreodată spre a sfărîma acea clipă ce îmi aparţinea numai mie.
- Ani în şir am căutat alte cărţi de Julián Carax, continuă Clara. Întrebam în biblioteci, în librării, în şcoli... Mereu zadarnic. Nimeni nu auzise de el sau de cărţile lui. Nu puteam pricepe. Mai tîrziu, la urechile lui Monsieur Roquefort a ajuns o poveste despre un individ care tot colinda prin librării şi biblioteci în căutarea unor cărţi de Julián Carax şi care, dacă le găsea, le cumpăra, le fura sau le obţinea prin orice mijloace; apoi, imediat, le arunca pe foc. Nimeni nu ştia cine era, nici de ce făcea asta. Încă un mister de adăugat la enigma lui Carax. Cu timpul, mama a hotărît că trebuie să ne întoarcem în Spania. Era bolnavă, iar căminul, lumea ei fusese dintotdeauna Barcelona. În taină, eu nutream speranţa că voi putea afla ceva despre Carax aici, fiindcă, la urma urmei, Barcelona fusese oraşul unde se născuse şi unde dispăruse pentru totdeauna la începutul războiului. N-am găsit altceva decît piste moarte, şi asta bizuindu-mă pe ajutorul unchiului meu. Mama, în propria ei căutare, a păţit acelaşi lucru. Barcelona pe care a găsit-o la întoarcere nu mai era cea pe care o lăsase în urmă. S-a pomenit cu un oraş al ceţurilor, unde tata nu mai trăia, dar care era în continuare vrăjit de amintirea şi de memoria lui în fiecare colţişor. Ca şi cum acea dezolare nu i-ar fi fost de-ajuns, a angajat un individ care să cerceteze ce se alesese de tata. După mai multe luni de investigaţii, tot ceea ce a izbutit să recupereze investigatorul a fost un ceas de mînă spart şi numele bărbatului care îl ucisese pe tata în şanţurile castelului Montjuďc. Se numea Fumero, Javier Fumero. Ni s-a spus că acest individ - şi nu era singurul - începuse ca pistolar în slujba FAI-ului şi flirtase cu anarhiştii, comuniştii şi fasciştii, înşelîndu-i pe toţi, vînzîndu-şi serviciile cui oferea mai mult şi că, după căderea Barcelonei, trecuse de partea învingătorilor şi intrase în corpul de poliţie. Azi e un inspector faimos şi decorat. De tata nu-şi aminteşte nimeni. După cum îţi poţi închipui, mama s-a stins în cîteva luni. Medicii au spus că era inima, iar eu cred că, măcar de data asta, au nimerit-o. La moartea mamei m-am dus să locuiesc cu unchiul meu Gustavo, care era singura rudă ce îi rămăsese mamei în Barcelona. Eu îl adoram, fiindcă mereu îmi aducea cărţi cînd venea în vizită. El a fost singura mea familie şi cel mai bun prieten al meu în toţi aceşti ani. Cu toate că îl vezi aşa, un pic arogant, în realitate are un suflet de aur. În fiecare noapte, negreşit, chiar dacă pică de somn, îmi citeşte o bucată de vreme.
- Dacă doriţi, aş putea să citesc eu pentru dumneavoastră, am spus cu solicitudine, căindu-mă numaidecît pentru cutezanţa mea, încredinţat că, pentru Clara, compania mea nu putea reprezenta decît un deranj, dacă nu chiar o glumă.
- Mulţumesc, Daniel, răspunse ea. Aş fi încîntată.
- Cînd veţi dori.

Încuviinţă încetişor, căutîndu-mă cu zîmbetul ei.
- Din nefericire, nu mai am acel exemplar din Casa roşie, îmi zise ea. Monsieur Roquefort a refuzat să se despartă de el. Aş putea încerca să-ţi povestesc subiectul, însă ar fi ca şi cum aş descrie o catedrală spunînd că e o grămadă de pietre care se termină printr-un vîrf.
- Sînt sigur că dumneavoastră l-aţi povesti cu mult mai bine decît atît, am murmurat.

Femeile au un instinct infailibil de a afla cînd un bărbat s-a îndrăgostit de ele fără scăpare, mai cu seamă dacă bărbatul în chestiune e prost ca noaptea şi mai tînăr. Eu îndeplineam toate condiţiile pentru ca Clara Barceló să mă trimită la plimbare, însă am preferat să cred că condiţia ei de nevăzătoare îmi garanta o anumită marjă de siguranţă şi că crima mea, totala şi patetica mea devoţiune faţă de o femeie de două ori mai vîrstnică, mai inteligentă şi mai înaltă decît mine, avea să rămînă ascunsă. Mă întrebam ce altceva putea vedea ea la mine ca să-mi ofere prietenia ei, decît, eventual, un palid reflex al ei înseşi, un ecou de singurătate şi de rătăcire. În visele mele de licean întotdeauna aveam să fim doi fugari călare pe o carte, dispuşi să se salveze prin lumi de ficţiune şi vise la mîna a doua.

Cînd Barceló s-a întors schiţînd un zîmbet felin, trecuseră două ceasuri care mie mi se păruseră două minute. Librarul îmi întinse cartea şi îmi făcu din ochi.
- Uită-te bine la ea, măi chifteluţă, că după aceea nu vreau să-mi vii cu istoria că ţi-am schimbat-o hoţeşte, bine?
- Am încredere în dumneavoastră, am zis eu.
- Curajoasă prostie. Ultimului împricinat care mi-a venit cu asta (un turist yankeu, convins că fabada o inventase Hemingway la bîlciurile de San Fermín) i-am vîndut o Fuenteovejuna semnată de Lope de Vega cu pixul, ia aminte, aşa încît umblă cu grijă, că în afacerea asta cu cărţile nu te poţi încrede nici în index.

Se înnopta cînd am ieşit din nou pe strada Canuda. O briză răcoroasă pieptăna oraşul, iar Barceló îşi scoase pardesiul ca să i-l pună Clarei pe umeri. Nevăzînd o ocazie mai adecvată, am spus într-o doară, ca unul care nu dă prea multă importanţă faptului, că, dacă pofteau, puteam să trec a doua zi pe la ei pe-acasă ca să citesc cu voce tare cîteva capitole din Umbra vîntului pentru Clara. Barceló mă privi cu coada ochiului şi slobozi un hohot de rîs sec pe socoteala mea.
- Băiete, nu te ambala, îngăimă el, deşi tonul îi trăda încîntarea.
- Bine, dacă nu doriţi, poate în altă zi sau...
- Clara hotărăşte, zise librarul. În apartament avem deja şapte pisici şi doi papagali. N-o conta o lighioană în plus sau în minus.
- Atunci te aştept mîine pe la ora şapte, conchise Clara. Ştii adresa?


A existat, pe cînd eram copil, o vreme cînd, poate pentru că crescusem înconjurat de cărţi şi de librari, mă hotărîsem că vreau să devin romancier şi să duc o viaţă de melodramă. Rădăcina iluziei mele literare, în afară de acea minunată simplitate cu care se vede totul la cinci ani, era o splendidă capodoperă de precizie expusă într-o prăvălie de stilouri de pe strada Anselmo Clavé, chiar în spatele Consiliului Militar. Obiectul devoţiunii mele, un somptuos stilou negru garnisit cu Dumnezeu ştie cîte rafinamente şi titluri, prezida vitrina ca şi cînd ar fi fost vorba de una din bijuteriile coroanei. Această unealtă, o minunăţie în sine, era un delir baroc de argint, aur şi mii de curbe ce străluceau precum farul din Alexandria. Cînd tata mă scotea la plimbare, eu nu tăceam pînă cînd nu mă ducea să văd stiloul. Tata spunea că acela trebuie că fusese cel puţin stiloul unui împărat. Eu, în taină, eram încredinţat că, dacă aveai o asemenea minune, puteai scrie orice, de la romane la enciclopedii, şi chiar scrisori a căror putere trebuia să se afle mai presus de orice limitare poştală. În naivitatea mea, credeam că ceea ce aş fi putut scrie eu cu stiloul acela ar fi ajuns pretutindeni, inclusiv în acel loc de neînţeles unde tatăl meu spunea că se dusese mama şi de unde ea nu se mai întorcea.

Într-o zi s-a întîmplat să intrăm în prăvălie şi să întrebăm de minunata unealtă. Se dovedi că acela era regele stilourilor, un Montblanc Meinsterstück de serie limitată, care aparţinuse, sau aşa ne asigura vînzătorul cu solemnitate, nici mai mult, nici mai puţin decît lui Victor Hugo. Din acea peniţă de aur, am fost informaţi, izvorîse manuscrisul Mizerabililor.
- Tot la fel cum Vichy Catalán-ul izvorăşte din obîrşia de la Caldas, atestă vînzătorul.
După cîte ne spuse, îl achiziţionase personal de la un colecţionar venit de la Paris şi se asigurase de autenticitatea piesei.
- Şi ce preţ are acest şuvoi de minuni, dacă nu vă e cu supărare că întrebăm? se interesă tata.

Simpla menţionare a cifrei îl făcu să pălească, însă eu eram vrăjit de-a binelea. Vînzătorul, luîndu-ne probabil drept profesori universitari de fizică, continuă prin a ne împovăra cu o galimatie de neînţeles despre aliajele de metale preţioase, smalţurile din Orientul Îndepărtat şi o teorie revoluţionară despre pistoane şi vase comunicante, toate făcînd parte din necunoscuta ştiinţă teutonă care susţinea linia glorioasă a acelui înainte-stătător al tehnologiei grafice. În favoarea sa trebuie să spun că, deşi probabil că aveam o înfăţişare de maţe-fripte, vînzătorul ne-a lăsat să mînuim stiloul cît am voit, l-a umplut cu cerneală pentru noi şi mi-a oferit un pergament pe care să-mi pot scrie numele şi să-mi încep astfel cariera literară pe urmele lui Victor Hugo. Apoi, după ce îl trecu printr-o cîrpă spre a-i reda lustrul, îl puse la loc pe tronul său de onoare.
- Poate altă dată, bîigui tata.

Ajunşi înapoi în stradă, îmi spuse cu blîndeţe în glas că nu ne puteam permite preţul acela. Librăria dădea cît era necesar pentru a ne întreţine şi pentru a mă trimite la un colegiu bun. Stiloul Montblanc al augustului Victor Hugo trebuia să mai aştepte. Eu n-am zis nimic, însă tata mi-a citit probabil dezamăgirea pe chip.
- Uite cum o să facem, propuse el. Cînd vei împlini vîrsta pentru a începe să scrii, o să ne întoarcem şi-o să-l cumpărăm.
- Dar dacă îl ia cineva înainte?
- Pe acela nu-l ia nimeni, crede-mă. Iar de nu, o să-l rugăm pe don Federico să ne facă unul, omul ăsta are mîini de aur.

Don Federico era ceasornicarul din cartier, client ocazional al librăriei şi, probabil, omul cel mai educat şi mai politicos din întreaga emisferă occidentală. Reputaţia sa de tip îndemînatic se întindea din cartierul Ribera pînă în piaţa Ninot. O altă reputaţie i se atribuia, de astă dată de o natură mai puţin onorabilă şi legată de predilecţia sa erotică pentru efebi musculoşi din lumpenul cel mai viril şi de înclinaţia de a se îmbrăca precum Estrellita Castro.
- Dar dacă don Federico nu le are cu stilourile? am întrebat eu cu divină inocenţă.

Tata îşi arcui o sprînceană, temîndu-se poate că acele zvonuri ponegritoare îmi pervertiseră nevinovăţia.
- Don Federico se pricepe la tot ce este german şi e în stare să facă şi un Volkswagen, dacă e nevoie. În plus, ar trebui să vedem dacă existau stilouri pe vremea lui Victor Hugo. Sînt mulţi escroci în libertate.

Mie, scepticismul istoricist al tatei îmi scăpa. Eu credeam legenda cu ochii închişi, cu toate că nu vedeam cu ochi răi ca don Federico să-mi fabrice un înlocuitor. Timp va fi fost ca să mă ridic la înălţimea lui Victor Hugo. Spre consolarea mea şi după cum prezisese tata, stiloul rămase ani de-a rîndul în acea vitrină, pe care o vizitam cu religiozitate în fiecare sîmbătă dimineaţa.
- E încă aici, spuneam eu, uluit.
- Te aşteaptă, zicea tata. Ştie că într-o zi are să fie al tău şi că ai să scrii o capodoperă cu el.
- Eu vreau să scriu o scrisoare. Mamei. Ca să nu se simtă singură.

Tata mă privi fără să clipească.
- Mama nu e singură, Daniel. E cu Dumnezeu. Şi cu noi, cu toate că nu o putem vedea.

Aceeaşi teorie mi-o expusese la colegiu părintele Vicente, un iezuit veteran care era mînă-spartă în a explica toate misterele din univers - de la gramofon la durerile de măsele - citînd din Evanghelia după Matei, însă în gura tatei suna complet neverosimil.
- Dar Dumnezeu de ce o vrea?
- Nu ştiu. Dacă într-o zi o să-l vedem, o să-l întrebăm.

Cu timpul, am abandonat ideea cu scrisoarea şi am presupus că ar fi mai practic să încep cu capodopera. În lipsa stiloului, tata mi-a împrumutat un creion Staedtler numărul doi cu care mîzgăleam într-un caiet. Întîmplător, povestea mea se învîrtea în jurul unui minunat stilou de o asemănare uluitoare cu cel din vitrină şi care, în plus, era fermecat. Mai concret, stiloul era posedat de sufletul torturat al unui romancier care pierise de foame şi de frig şi care îi fusese proprietar. Căzînd în mîna unui ucenic, stiloul se străduia să plăsmuiască pe hîrtie ultima operă pe care autorul nu o putuse termina în viaţă. Nu-mi amintesc de unde am copiat-o sau de unde mi-a venit, însă adevărul e că niciodată n-am mai avut o asemenea idee. Totuşi, încercările mele de a o transpune în scris s-au dovedit dezastruoase. O anemie a invenţiei îmi împînzea sintaxa, iar zborurile mele metaforice îmi aminteau de anunţurile băilor efervescente pentru picioare pe care obişnuiam să le citesc prin staţiile de tramvai. Eu învinovăţeam creionul şi rîvneam la stiloul care avea să mă preschimbe într-un maestru. Tata îmi urmărea accidentatele progrese cu un amestec de mîndrie şi îngrijorare.
- Cum îţi merge cu povestea, Daniel?
- Nu ştiu. Bănuiesc că, dacă aş avea stiloul, ar fi cu totul altceva.

În opinia tatălui meu, acel raţionament nu-i putea da prin cap decît unui literat în faşă.
- Tu dă-i şi dă-i, fiindcă înainte să-ţi termini opera prima, eu o să ţi-l cumpăr.
- Îmi promiţi?

Îmi răspundea întotdeauna cu un zîmbet. Spre norocul tatei, aspiraţiile mele literare s-au risipit în curînd şi au rămas surghiunite pe terenul oratoriei. La acest lucru a contribuit descoperirea jucăriilor mecanice şi a tot soiul de maşinării de alamă ce puteau fi găsite în piaţa Los Encantes la preţuri mai potrivite cu economia noastră familială. Devoţiunea infantilă e o amantă infidelă şi capricioasă, şi în curînd n-am mai avut ochi decît pentru jocurile mecanice şi pentru vapoarele cu arc. Nu i-am mai cerut tatei să mă ducă să vizitez stiloul lui Victor Hugo, iar el nu l-a mai pomenit. Acea lume părea să se fi estompat pentru mine, însă mult timp imaginea pe care am avut-o despre tatăl meu, şi pe care o păstrez încă şi astăzi, a fost cea a bărbatului slab, îmbrăcat într-un costum vechi care îi era mare şi cu o pălărie la mîna a doua pe care o cumpărase pe strada Condal pe şapte pesete, un om ce nu-şi putea permite să-i dăruiască fiului său un stilou norocos care nu servea la nimic, dar care părea să însemne totul. În seara aceea, la întoarcerea mea de la Ateneu, l-am găsit aşteptîndu-mă în sufragerie, afişînd aceeaşi expresie de înfrîngere şi de jind.
- Începusem să cred că te-ai rătăcit, zise el. A sunat Tomás Aguilar. Spune că v-aţi dat întîlnire. Ai uitat?
- Barceló, care se răsuceşte ca o jaluzea, am spus eu, încuviinţînd. Nu mai ştiam cum să mă descotorosesc de el.
- E un om de treabă, însă un pic nesuferit. Ţi-o fi foame. Merceditas ne-a lăsat nişte supă din aia pe care a făcut-o pentru mama ei. Fata asta e o comoară.

Ne-am aşezat la masă pentru a degusta pomana lui Merceditas, fata vecinei de la trei, care după ştirea tuturor era cuminte ca o sfîntă, însă pe care eu o văzusem de vreo cîteva ori asfixiindu-l în sărutări pe un marinar cu mîini iscusite ce o însoţea uneori pînă la intrare.
- În seara asta ai un aer meditativ, spuse tata, căutînd să facă conversaţie.
- O fi umezeala, care dilată creierul. Aşa zice Barceló.
- O mai fi şi altceva. Te preocupă ceva, Daniel?
- Nu. Mă gîndeam doar.
- La ce?
- La război.

Tata încuviinţă cu un gest sumbru şi îşi sorbi supa în tăcere. Era un om rezervat şi, cu toate că trăia în trecut, aproape niciodată nu îl pomenea. Eu crescusem cu convingerea că acea lentă procesiune a perioadei postbelice, o lume a muţeniei, a mizeriei şi a ranchiunelor mascate, era firească precum apa de la robinet şi că acea tristeţe mută ce sîngera pe zidurile oraşului rănit era adevăratul chip al sufletului său. Unul dintre trucurile copilăriei e că nu-i nevoie să înţelegi un lucru ca să-l simţi. Cînd raţiunea devine capabilă să înţeleagă cele întîmplate, rănile din inimă sînt deja prea adînci. În seara aceea de început de vară, umblînd prin amurgul amăgitor al Barcelonei, nu izbuteam să-mi şterg din minte povestirea Clarei despre dispariţia tatălui ei. În lumea mea, moartea era un fel de mînă anonimă şi de neînţeles, un vînzător la domiciliu care lua cu sine mame, cerşetori sau vecini nonagenari, ca şi cînd ar fi fost vorba de o loterie a infernului. Ideea că moartea ar putea umbla pe lîngă mine, cu chip omenesc şi cu inima otrăvită de ură, purtînd uniformă sau gabardină, că ar sta la coadă la cinematograf, că ar rîde prin baruri ori că dimineaţa ar duce copiii la plimbare prin parcul Ciudadela, iar seara ar face pe cineva să dispară printre dărîmăturile castelului Montjuďc ori într-o groapă comună, fără nume şi fără ceremonial, refuza să-mi intre în cap. Tot sucind acest gînd, mi s-a năzărit că, poate, universul acela de mucava pe care eu îl luam drept bun nu era altceva decît un decor. În anii aceia furaţi, sfîrşitul copilăriei, aidoma unui tren de pe liniile iberice, sosea cînd dădea Domnul.

Am împărţit supa aceea din resturi cu pîine, înconjuraţi de murmurul lipicios al serialelor de la radio ce se prelingeau prin ferestrele deschise către piaţa bisericii.
- Aşadar, ce s-a întîmplat toată ziua de azi cu don Gustavo?
- Am cunoscut-o pe nepoata lui, Clara.
- Oarba? Se spune că-i o frumuseţe.
- Nu ştiu. Eu nu mă uit la asta.
- Bravo ţie.
- Le-am zis că poate o să trec mîine pe la ei pe-acasă, ca să-i citesc ceva sărmanei de ea, că e tare singură. Dacă tu îmi dai voie.

Tata m-a cercetat pieziş, ca şi cînd s-ar fi întrebat dacă îmbătrînea el prematur sau dacă nu cumva eu creşteam prea repede. Am hotărît să schimb subiectul, şi singurul pe care l-am putut găsi era acela care mă ardea pe dinăuntru.
- E adevărat că, în război, oamenii erau duşi la castelul Montjuďc şi după aceea nu mai erau văzuţi?

Tata goli lingura de supă fără a se tulbura şi mă privi pe îndelete, zîmbetul scurt alunecîndu-i pe buze.
- Cine ţi-a zis asta? Barceló?
- Nu. Tomás Aguilar, care uneori spune poveşti la şcoală.

Tata încuviinţă încetişor.
- În vreme de război se petrec lucruri foarte greu de explicat, Daniel. De multe ori, nici eu nu ştiu ce înseamnă ele cu adevărat. Uneori e mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sînt.

Suspină şi îşi sorbi supa fără nici un chef. Eu îl urmăream, tăcut.
- Înainte să moară, mama ta m-a pus să-i promit că n-am să-ţi vorbesc niciodată despre război, că n-am să te las să-ţi aminteşti nimic din cele întîmplate.

N-am ştiut ce să răspund. Tata îşi întoarse privirea, ca şi cum ar fi căutat ceva în văzduh. Priviri sau tăceri, ori poate pe mama, ca să-i întărească vorbele.
- Uneori mă gîndesc că am greşit cînd i-am dat ascultare. Nu ştiu.
- E totuna, tăticule...
- Nu, nu-i totuna, Daniel. Nimic nu mai e la fel după un război. Şi da, e adevărat că au existat mulţi oameni care au intrat în castel şi n-au mai ieşit niciodată.

Privirile noastre se întîlniră o clipă. La scurt timp, tata s-a ridicat şi s-a refugiat în camera lui, rănit de tăcere. Am strîns farfuriile şi le-am depozitat în micul spălător de marmură din bucătărie, ca să le curăţ. Cînd m-am întors în salon, am stins lumina şi m-am aşezat în vechiul fotoliu al tatei. Suflarea străzii fîlfîia perdelele. Nu-mi era somn şi nici n-aveam chef să încerc să adorm. M-am îndreptat spre balcon şi am ieşit; am văzut strălucirea vaporoasă revărsată de felinarele de la Puerta del Ángel. O figură se contura într-un crîmpei de umbră întins pe caldarîm, inertă. Slaba clipire de chihlimbar a jarului unei ţigări i se reflecta în ochi. Era îmbrăcată în culori întunecate, cu o mînă adîncită în buzunarul jachetei, cealaltă însoţind trabucul care îi ţesea o pînză de păianjen din fum albastru împrejurul profilului. Mă urmărea în tăcere, cu chipul ascuns în contralumina felinarelor. Rămase acolo preţ de aproape un minut, fumînd cu nepăsare, cu privirea fixată într-a mea. Apoi, cînd se auziră clopotele catedralei bătînd miezul nopţii, figura schiţă o uşoară încuviinţare din cap, un salut înapoia căruia am intuit un zîmbet pe care nu-l puteam vedea. Am vrut să răspund, însă rămăsesem paralizat. Figura se întoarse şi se îndepărtă şchiopătînd uşor. În oricare altă noapte, abia dacă aş fi băgat de seamă prezenţa acelui străin, însă, de îndată ce l-am pierdut din vedere în ceaţă, am simţit o sudoare rece pe frunte şi mi s-a tăiat răsuflarea. Citisem o descriere identică a acelei scene în Umbra vîntului. În povestire, protagonistul ieşea în fiecare noapte pe balcon, la miezul nopţii, şi descoperea cum un străin îl privea din întuneric, fumînd cu nepăsare. Chipul lui rămînea întotdeauna ascuns în beznă şi numai ochii se zăreau în noapte, arzînd ca jarul. Străinul rămînea acolo, cu mîna dreaptă vîrîtă în buzunarul unei jachete negre, pentru ca mai apoi să se îndepărteze, şchiopătînd. În scena la care tocmai asistasem, străinul acela putea fi un noctambul oarecare, o figură fără chip şi fără identitate. În romanul lui Carax, acel străin era diavolul.


Un somn dens de uitare şi perspectiva de a o revedea pe Clara în acea după-amiază mă convinseră că viziunea nu fusese decît o întîmplare. Poate că acea neaşteptată izbucnire de imaginaţie febrilă era doar presimţirea promisei şi mult doritei creşteri bruşte care, potrivit tuturor vecinelor de pe scară, avea să mă transforme într-un bărbat, dacă nu de ispravă, cel puţin bine făcut. La ora şapte fix, îmbrăcat cu cele mai bune haine şi emanînd vapori de colonie Varón Dandy pe care o împrumutasem de la tata, m-am proţăpit în faţa uşii lui don Gustavo Barceló, pregătit să debutez ca lector la domiciliu şi ca bărzăun de salon. Librarul şi nepoata lui împărţeau un apartament dintr-un bloc din Plaza Real. O servitoare în uniformă, cu bonetă şi cu o vagă expresie de luptător îmi deschise uşa cu o reverenţă teatrală.
- Dumneavoastră trebuie să fiţi domnişorul Daniel, zise. Eu sînt Bernarda, la dispoziţia dumneavoastră.

Bernarda avea un ton ceremonios care vădea accentul din Cáceres, închis bine de tot. Cu pompă şi solemnitate, Bernarda mă călăuzi prin reşedinţa familiei Barceló. Apartamentul, aflat la primul etaj, înconjura proprietatea şi descria un cerc de galerii, saloane şi coridoare care mie, obişnuit cu modesta locuinţă de familie din strada Santa Ana, mi se părea Escorialul în miniatură. Se vedea imediat că don Gustavo, pe lîngă cărţi, incunabule şi tot soiul de tainice bibliografii, colecţiona statui, tablouri şi retabluri, ca să nu mai vorbim de o abundentă floră şi faună. Am urmat-o pe Bernarda printr-o galerie debordînd de frunziş şi de specimene de la tropice, care alcătuiau o adevărată seră. Geamurile galeriei cerneau o lumină aurită de pulbere şi aburi. Suflul unui pian plutea prin văzduh, languros şi tîrîndu-şi notele cu delăsare. Bernarda îşi deschidea drum prin desiş învîrtindu-şi braţele de muncitor portuar ca pe nişte macete. Eu o urmam îndeaproape, studiind mediul şi remarcînd prezenţa unei jumătăţi de duzină de feline şi a doi papagali în culori aprinse şi de o mărime enciclopedică pe care, după cum mi-a explicat servitoarea, Barceló îi botezase Ortega şi, respectiv, Gasset. Clara mă aştepta de cealaltă parte a acestui codru, într-un salon ce dădea spre piaţă. Îmbrăcată într-o vaporoasă rochie din bumbac turcoaz, obiectul tulburilor mele năzuinţe cînta la pian sub ocrotirea unei adieri de lumină care se strecura prin prisma rozetei. Clara cînta rău, în contratimp şi greşind jumătate din note, însă mie serenada ei îmi suna ca un imn de slavă, iar faptul de a o vedea înălţîndu-se deasupra claviaturii, cu o urmă de zîmbet şi cu capul aplecat într-o parte, îmi inspira o viziune cerească. Mă pregăteam să-mi dreg glasul pentru a-mi anunţa prezenţa, însă efluviile de Varón Dandy m-au dat de gol. Clara puse de îndată capăt concertului şi un zîmbet ruşinat i se ivi pe chip.
- O clipă am crezut că e unchiul meu, îmi zise. Mi-a interzis să-l cînt pe Mompou, fiindcă spune că ce fac eu cu el e un sacrilegiu.

Singurul Mompou pe care îl cunoşteam eu era un preot sfrijit şi cu aplecare spre flatulenţă care ne preda lecţii de fizică şi de chimie, iar asocierea acestor idei mi se păru grotescă, dacă nu improbabilă.
- Dar mie mi se pare că tu cînţi de minune, am zis eu.
- Haide. Unchiul meu, care e un meloman de ispravă, chiar mi-a pus un profesor de muzică să mă îndrept. E un compozitor tînăr care promite mult. Se numeşte Adrián Neri şi a studiat la Paris şi la Viena. Trebuie să ţi-l prezint. Acum compune o simfonie pe care o să i-o cînte în premieră orchestra oraşului Barcelona, pentru că unchiul lui e în comitetul director. E un geniu.
- Unchiul sau nepotul?
- Nu fi maliţios, Daniel. Sigur Adrián are să-ţi cadă cu tronc.

Ca un pian cu coadă de la etajul şapte, m-am gîndit eu.
- Nu vrei să guşti ceva? mă întrebă Clara. Bernarda face nişte biscuiţi cu scorţişoară de rămîi trăsnit.

Am mîncat amîndoi regeşte, devorînd tot ce ne punea la îndemînă servitoarea. Eu ignoram protocolul acestor ocazii şi nu ştiam prea bine cum să procedez. Clara, care părea întotdeauna să-mi citească gîndurile, îmi sugeră că, dacă voiam, puteam să citesc Umbra vîntului şi că puteam începe cu începutul. În felul acesta, încercînd să imit glasurile de la Radio Nacional ce recitau viniete de factură patriotică îndată după ora de Angelus cu o grandilocvenţă exemplară, m-am lansat în parcurgerea textului romanului, încă o dată. Glasul meu, un pic amorţit la început, s-a relaxat încetul cu încetul şi, în curînd, am uitat că recitam şi m-am cufundat iarăşi în povestire, descoperind în proză cadenţe şi construcţii ce curgeau ca nişte motive muzicale, nuanţe de timbru şi de pauză de care nu-mi dădusem seama la prima lectură. Noi amănunte, crîmpeie de imagini şi miraje se iviră printre rînduri, precum alcătuirea unui edificiu pe care îl contempli din unghiuri diferite. Am citit vreme de o oră, străbătînd cinci capitole, pînă cînd mi-am simţit gîtul uscat şi o jumătate de duzină de ceasuri de perete răsunară prin tot apartamentul, aducîndu-mi aminte că, pentru mine, se făcea tîrziu. Am închis cartea şi am privit-o pe Clara, care îmi zîmbea senin.
- Îmi aminteşte puţin de Casa roşie, zise ea. Dar asta pare o poveste mai puţin sumbră.
- Nu fi atît de sigură, am zis eu. E numai începutul. Mai apoi, lucrurile se complică.
- Acum trebuie să pleci, nu-i aşa? întrebă Clara.
- Mă tem că da. Nu că mi-aş dori, însă...
- Dacă n-ai altceva de făcut, te poţi întoarce mîine, sugeră Clara. Însă n-aş vrea să abuzez de...
- La ora şase? am propus eu. Spun fiindcă aşa o să avem mai multă vreme.

Acea întîlnire din sala de muzică a apartamentului din Plaza Real a fost prima dintre numeroase altele de-a lungul acelei veri a anului 1945 şi din anii următori. În curînd, vizitele mele la familia Barceló au devenit aproape zilnice, mai puţin în zilele de marţi şi de joi, cînd Clara avea ore de muzică cu Adrián Neri. Îmi petreceam acolo ceasuri întregi şi, cu timpul, am învăţat pe de rost fiecare sală, fiecare coridor şi fiecare plantă din pădurea lui don Gustavo. Umbra vîntului a durat două săptămîni, însă nu ne-a fost greu să-i găsim succesori cu care să ne umplem orele de lectură. Barceló dispunea de o bibliotecă fabuloasă şi, în lipsă de alte titluri ale lui Julián Carax, ne preumblam printr-o mulţime de clasici minori şi de frivolităţi majore. În unele după-amieze abia dacă citeam cîte ceva şi ne dedicam doar conversaţiilor sau chiar ieşeam să facem cîte-o plimbare prin piaţă ori pînă la catedrală. Clarei îi plăcea mult să se aşeze şi să asculte murmurul lumii în claustru, să ghicească ecoul paşilor pe străduţele din piatră. Mă ruga să-i descriu faţadele, oamenii, maşinile, prăvăliile, felinarele şi vitrinele pe lîngă care treceam. Adesea mă lua de braţ, iar eu o călăuzeam prin Barcelona noastră aparte, una pe care numai ea şi cu mine o puteam vedea. Mereu ajungeam la o lăptărie din strada Petritxol şi împărţeam o cupă cu frişcă sau un covrig de marţipan. Uneori, oamenii se uitau la noi pieziş, şi nu o dată vreun chelner deştept foc se referea la ea ca la "sora ta mai mare", însă eu nu băgam în seamă bătaia de joc şi insinuările. Alteori, nu ştiu dacă din maliţie sau din morbiditate, Clara îmi făcea confidenţe ciudate, pe care nu ştiam prea bine cum să le categorisesc. Unul dintre subiectele ei favorite era un străin, un individ care uneori se apropia de ea cînd era singură pe stradă şi îi vorbea cu o voce hodorogită. Misteriosul individ, care niciodată nu îşi pomenea numele, îi punea întrebări despre don Gustavo şi chiar despre mine. O dată o mîngîiase pe gît. Pe mine, aceste povestiri mă martirizau nemilos. Cu un alt prilej, Clara m-a asigurat că îl rugase pe presupusul străin să o lase să-i atingă chipul cu mîinile. El rămăsese tăcut, iar ea interpretase asta ca pe un răspuns afirmativ. Cînd îşi ridicase mîinile pînă la faţa străinului, el o oprise brusc, nu înainte să-i fi lăsat ocazia să pipăie ceva ce îi păruse piele argăsită.
- Parcă ar fi purtat o mască din piele, spunea ea.
- Asta ai scornit-o tu, Clara.

Clara se jura şi se răsjura că era adevărat, iar eu capitulam, chinuit de imaginea acelui necunoscut cu o existenţă îndoielnică, ce se complăcea în a mîngîia gîtul ei de lebădă şi cine mai ştie ce altceva, pe cînd mie nu-mi era îngăduit decît să rîvnesc la aşa ceva. Dacă aş fi stat puţin să mă gîndesc, aş fi priceput că devoţiunea mea pentru Clara nu era decît un izvor de suferinţă. Poate că de aceea o adoram şi mai mult, din acea eternă stupizenie care ne face să ne ţinem după cei ce ne fac rău. De-a lungul acelei veri, eu nu mă temeam decît de ziua cînd avea să reînceapă şcoala şi nu aveam să mai dispun de ziua întreagă pentru a mi-o petrece cu Clara.

Bernarda, care sub înfăţişarea ei severă ascundea o fire de mamă iubitoare, sfîrşi prin a se ataşa de mine după ce mă tot văzuse şi revăzuse la nesfîrşit şi, în felul ei, hotărî să mă adopte.
- Se cunoaşte că băiatul ăsta n-are mamă, domnule, obişnuia să-i spună lui Barceló. Mie mi se face o milă de el, sărăcuţul.

Bernarda ajunsese la Barcelona la puţină vreme după război, fugind de sărăcie şi de un tată care în momentele lui bune o bătea cu băţul şi o făcea proastă, urîtă şi scroafă, iar în momentele lui rele o încolţea prin cocini, beat fiind, şi o frămînta pînă cînd ea începea să plîngă terorizată, iar el o lăsa să plece, ca pe o prefăcută şi o toantă ce era, la fel ca maică-sa. Barceló dăduse peste ea întîmplător, pe cînd Bernarda lucra la o tejghea de zarzavaturi din piaţa Borne şi, urmîndu-şi intuiţia, îi propusese să intre în slujba lui.
- Cu noi va fi la fel ca în Pygmalion, spusese el. Dumneata vei fi Eliza mea, iar eu, profesorul Higgins al dumitale.

Bernarda, al cărei apetit literar se îndestula cu Foaia de duminică, îl privise chiorîş.
- Uitaţi-vă, oi fi eu săracă şi neştiutoare, da-s cumsecade.

Barceló nu era tocmai George Bernard Shaw, însă, cu toate că nu izbutise a-şi înzestra pupila cu dicţia şi cu şarmul unei dame de salon, strădaniile sale sfîrşiră prin a o rafina pe Bernarda şi prin a o deprinde să se poarte şi să vorbească în felul unei dudui provinciale. Avea douăzeci şi opt de ani, însă mie mi s-a părut dintotdeauna că are cu zece mai mult, fie şi numai în priviri. Era creştină practicantă şi devotată Fecioarei de la Lourdes pînă în pînzele albe. Se ducea zi de zi la biserica Santa María del Mar să asculte slujba de la ora opt şi se spovedea de cel puţin trei ori pe săptămînă. Don Gustavo, care se declara agnostic (ceea ce Bernarda bănuia că e o afecţiune respiratorie, ca astmul, însă pentru domnişori), susţinea că era matematic imposibil ca servitoarea să păcătuiască îndeajuns pentru a menţine un asemenea ritm de spovedanie.
- Tu eşti bună ca pîinea caldă, Bernarda, spunea el, indignat. Oamenii ăştia care văd păcate pretutindeni sînt bolnavi cu sufletul şi, dacă mă sileşti s-o spun, cu intestinele. Starea de bază a bigotismului iberic e constipaţia cronică.

Ascultînd ditamai blasfemiile, Bernarda se crucea de cinci ori mai mult. Mai tîrziu, noaptea, spunea o rugăciune suplimentară pentru sufletul tămînjit al domnului Barceló, care avea o inimă bună, însă căruia de atîta citit îi putrezise creierul, ca lui Sancho Panza. Din an în Paşti, Bernarda apărea cu cîte un iubit care o bătea, îi storcea cei cîţiva bănuţi pe care îi ţinea pe un carnet de economii şi, mai devreme sau mai tîrziu, se lepăda de ea. Ori de cîte ori se producea o astfel de criză, Bernarda se închidea în camera ei din partea din spate a apartamentului ca să plîngă zile în şir şi se jura că se omoară cu otrava pentru şobolani sau că are să bea o sticlă de leşie. Barceló, după ce îşi epuiza toate tertipurile de persuadare, se speria de-a binelea şi îl chema pe lăcătuşul de serviciu ca să deschidă uşa camerei şi pe medicul său ca să-i administreze Bernardei un sedativ pentru cai. Cînd sărmana se trezea după două zile, librarul îi cumpăra trandafiri, bomboane, o rochie nouă şi o ducea la cinematograf să vadă un film cu Cary Grant, care în opinia ei era bărbatul cel mai frumos din istorie.
- Auziţi, şi se zice de Cary Grant că umblă cu bărbaţi, murmura ea, îmbuibîndu-se cu bomboane de ciocolată. Cum se poate aşa ceva?
- Gogomănii, declara Barceló. Bădăranii şi tontălăii trăiesc într-o stare de perenă invidie.
- Ce frumos vorbeşte domnul. Se cunoaşte că aţi fost la universitatea aia cu sorbitul.
- Sorbona, o corecta Barceló fără acreală.

Era foarte greu să n-o iubeşti pe Bernarda. Fără să i-o fi cerut cineva, gătea şi cosea pentru mine. Îmi aranja hainele, pantofii, mă pieptăna, mă tundea, îmi cumpăra vitamine şi pastă de dinţi şi chiar a ajuns să-mi dăruiască un medalion cu o fiolă conţinînd apă sfinţită adusă de la Lourdes, cu autobuzul, de o soră a ei care locuia în San Adrián del Besós. Uneori, în timp ce se îndeletnicea cu examinarea părului meu, în căutare de lindini şi de alţi paraziţi, îmi vorbea în şoaptă.
- Domnişoara Clara e tot ce-i mai bun pe lumea asta, şi să dea Domnul să pic eu răpusă dacă într-o zi mi-o da prin minte s-o critic, însă nu-i bine ca domnişorul să se gîndească prea mult la ea, dacă înţelegeţi dumneavoastră ce vreau să spun.
- N-ai nici o grijă, Bernarda, că sîntem doar prieteni.
- Păi chiar asta spun şi eu.

Spre a-şi susţine argumentele, Bernarda se pornea atunci să-mi relateze o poveste auzită la radio despre un băiat care se îndrăgostise în mod necuvenit de învăţătoarea lui şi căruia, ca prin lucrarea unei vrăjitorii justiţiare, îi căzuseră părul şi dinţii, în vreme ce faţa şi mîinile i se umpluseră de ciuperci, un soi de lepră a libidinosului.
- Luxura e un lucru foarte rău, conchidea Bernarda. Vă spun eu că aşa e.

Don Gustavo, în pofida glumelor pe care le spunea pe socoteala mea, vedea cu ochi buni devoţiunea mea pentru Clara şi dăruirea mea entuziastă ca însoţitor. Eu îi atribuiam toleranţa faptului că, probabil, mă considera inofensiv. În cîte-o după-amiază, îmi plasa o ofertă suculentă pentru romanul lui Carax. Îmi spunea că discutase subiectul cu cîţiva colegi din breasla anticarilor şi că toţi căzuseră de acord că acum Carax putea valora o avere, mai cu seamă în Franţa. Eu îl refuzam de fiecare dată, iar el se mărginea să zîmbească, şiret. Îmi încredinţase o copie a cheilor de la apartament, ca să pot intra şi ieşi fără să mai depind de el sau de Bernarda, care să-mi deschidă cînd erau acasă. Tatăl meu era altă poveste. Cu trecerea anilor, îşi depăşise reţinerea înnăscută de a aborda orice subiect care îl preocupa cu adevărat. Una dintre primele consecinţe ale acestui proces a fost aceea că a început să-şi manifeste dezaprobarea faţă de relaţia mea cu Clara.
- Ar trebui să te întîlneşti cu prieteni de vîrsta ta, ca Tomás Aguilar, fiindcă l-ai uitat şi e un copil minunat, şi nu cu o femeie care e deja la vîrsta măritişului.
- Ce mai contează vîrsta unuia sau altuia, dacă sîntem prieteni buni?

Ce m-a durut mai mult a fost aluzia la Tomás, fiindcă era adevărată. De luni de zile nu mai ieşisem cu el, pe cînd înainte vreme fusesem nedespărţiţi. Tata mă privea cu reproş.
- Daniel, tu nu ştii nimic despre femei, iar asta se joacă cu tine ca mîţa cu şoarecele.
- Ba tu nu ştii nimic despre femei, replicam eu, jignit. Iar despre Clara, cu atît mai puţin.

Convorbirile noastre pe acest subiect se întindeau rareori dincolo de un schimb de reproşuri şi de priviri. Cînd nu eram la colegiu sau cu Clara, îmi petreceam tot timpul ajutîndu-l pe tata la librărie. Făcînd ordine în depozitul din spate, ducînd comenzi, făcînd comisioane sau întîmpinîndu-i pe clienţii obişnuiţi. Tata se plîngea că nu eram nici cu mintea, nici cu inima la lucru. Eu, la rîndu-mi, replicam că acolo îmi petreceam întreaga viaţă şi că nu înţelegeam de ce trebuia să se plîngă. În multe nopţi, neputînd să adorm, îmi aminteam de acea intimitate, de acea mică lume pe care o împărţisem amîndoi în anii de după moartea mamei, anii cu stiloul lui Victor Hugo şi cu locomotivele din alamă. Mi-i aminteam ca pe nişte ani de pace şi de tristeţe, ca pe o lume care se destrăma, care se evaporase treptat începînd cu zorii acelei dimineţi cînd tata mă dusese să vizitez Cimitirul Cărţilor Uitate. Într-o zi, tata a descoperit că îi dăruisem Clarei cartea lui Carax şi a avut un acces de mînie.
- M-ai dezamăgit, Daniel, îmi spuse. Cînd te-am dus în locul secret, ţi-am spus că acea carte pe care aveai s-o alegi era ceva deosebit, că urma s-o adopţi şi că trebuia să-ţi asumi răspunderea pentru ea.
- Atunci aveam zece ani, tăticule, iar toate alea erau un joc de copii.

Tata mă privi ca şi cînd l-aş fi înjunghiat.
- Iar acum ai paisprezece, şi nu numai că eşti tot un copil, dar eşti un copil care se crede bărbat. Ai să-ţi atragi multe neplăceri în viaţă, Daniel. Şi încă foarte curînd.

În acele zile, credeam că pe tata îl durea faptul că eu îmi petreceam atîta timp cu familia Barceló. Librarul şi nepoata lui trăiau într-o lume de lux pe care el nu o putea decît visa. Mă gîndeam că îl deranja că servitoarea lui don Gustavo se purta cu mine ca şi cînd mi-ar fi fost mamă şi că îl jignea faptul că eu acceptam ca altcineva să joace acest rol. Uneori, pe cînd trebăluiam prin magazia din spate făcînd pachete sau pregătind o livrare, îl auzeam pe cîte-un client glumind cu tata.
- Sempere, ceea ce trebuie să faci dumneata e să-ţi cauţi o fată de treabă, că acuma e belşug de văduve arătoase şi în floarea vîrstei, mă-nţelegi. O fată cumsecade îţi aranjează viaţa, prietene, şi te întinereşte cu douăzeci de ani. Ce nu poate face o pereche de ţîţe...

Tata nu răspundea niciodată la aceste insinuări, însă mie mi se păreau din ce în ce mai înţelepte. O dată, în timpul uneia din cinele noastre, care se preschimbaseră în lupte de tăceri şi de priviri furişe, am scos subiectul la interval. Credeam că, dacă i-l sugeram eu, aş fi înlesnit lucrurile. Tata era un bărbat care arăta bine, avea o înfăţişare delicată şi îngrijită şi, după cîte ştiam eu, mai multe femei din cartier îl vedeau cu ochi buni.
- Ţie ţi-a fost foarte uşor să găseşti o înlocuitoare pentru mama ta, răspunse el cu amărăciune. Însă pentru mine nu există aşa ceva şi n-am nici un interes să caut.

Pe măsură ce vremea trecea, insinuările tatei şi ale Bernardei, ba chiar ale lui Barceló, începură să-mi producă pagube interne. Ceva în sinea mea îmi spunea că înaintam pe un drum fără întoarcere, că nu puteam spera ca Clara să vadă în mine mai mult decît un copil mai mic cu zece ani decît ea. Simţeam că, de la o zi la alta, îmi era tot mai greu să stau în preajma ei, să-i suport atingerea mîinilor sau să o ţin de braţ în timp ce ne plimbam. Veni o clipă cînd, pur şi simplu, faptul că stăteam în preajma ei s-a tradus aproape într-o durere fizică. Nimănui nu-i scăpa acest fapt, iar Clarei mai puţin decît oricui.
- Daniel, cred că trebuie să stăm de vorbă, îmi spunea ea. Eu cred că nu m-am purtat cum se cuvine cu tine...

Nu o lăsam niciodată să-şi termine fraza. Ieşeam din încăpere sub un pretext oarecare şi fugeam. Au fost zile cînd am crezut că mă luam la întrecere cu calendarul, într-o cursă imposibilă. Mă temeam că lumea de miraje pe care o clădisem în jurul Clarei se apropia de sfîrşit. Nu-mi închipuiam că problemele mele abia începuseră.