Poveste cu o fată

Poveste cu o fată, volum de proză scurtă semnat de George C. Dumitru a apărut în colecţia Autori români a editurii Vremea. După mai multe povestiri publicate în reviste literare şi debutul editorial în antologia Respiro. Proză scurtă 2000-2002 (Editura Dacia, 2003), Poveste cu o fată e primul volum de autor al tânărului scriitor. Volumul cuprinde şase povestiri: Poveste cu o fată, Paty, Popa Marin, Opulenţă, Dreptul de a sta, Un pârâu fără apă.


Înainte cu câteva luni să moară, bunicul a rămas fără picioare. I le-au tăiat de la genunchi în jos. Dar nu s-a oprit din cioplit pentru mine. Mi-a făcut un buzdugan mic, bine şlefuit, stând în pat, lângă sobă. Mi l-a dat şi mi-a zis:
- Georgică, ăsta să-ţi amintească de mine când o să mor.
- Lasă, bunicule, că nu mori mata, am zis vesel, făcând pe zmeul, cu buzduganul în mână. Nu până intru eu la şcoală. Şi o să iau numai premiul întâi, o să mă vezi cu coroniţă.
- Şi o să spui o poezie pentru mine, pe scenă.
- O să spun, bunicule.

Dar nu am apucat, pentru că a murit înainte. L-au îngropat în prima zi de şcoală, iar eu am purtat crucea, deschizând alaiul. O purtam cu responsabilitate, aşa cum mi-a zis mama, George, tu ai să porţi crucea, căci bunică-tu te-a iubit foarte mult. Mă dureau mâinile, căci era grea, dar nu i-am dat drumul, am ţinut-o sus, să nu atingă pământul, de acasă până la cimitirul de la marginea satului. Apoi am predat-o cuiva de acolo, cu grijă.

După ce au coborât sicriul, am aruncat în groapă o mână de pământ şi buzduganul.
- De ce îl arunci? zise mama cu ochii în lacrimi.
- Să îl apere de întuneric. Eu o să îmi amintesc mereu de el. O să îi spun o poezie, când iau premiul întâi la şcoală.
- Aşa să faci! spuse mama şi mă strânse lung la piept.


Stau pe scenă, cu coroniţa pe cap şi cu un buchet de flori în mână, la serbarea de sfârşit de an. Învăţătoarea mă împinge uşurel din spate, hai Georgică, fă un pas înainte şi spune poezia la microfon. Văd sala căminului cultural cu toţi ochii pe mine, mama în primul rând, mătuşa, unchiul, bunica ştergându-şi o lacrimă de duioşie, şi încep să plâng, smiorcăit. Nu mai ştiu versurile, nu mai zic nimic! Şi fug în spatele scenei de unde mă culege mama protector, lasă, nu e nimic dragul meu, spui la anul. Dar eu ştiu că nu o să spun niciodată, şi că îl dezamăgisem pe bunicul.


Sunt în clasa a doua, la sfârşit de an şcolar. Primesc coroniţa de garoafe roşii şi albe, două cărţi şi un buchet de flori. Port pantaloni negri şi sandale, am o cămaşă albă şi un şnur de catifea în formă de cravată. E cald în căminul cultural şi scena scârţâie sub picioarele învăţătoarei. Am ieşit din linia formată de grupul de premianţi, căci trebuie să spun poezia de premiul întâi. Bunicule, de data asta o fac. De data asta o spun, căci am repetat-o în fiecare zi, cu voce tare.

Mă apropii de microfon şi şoptesc: "De ce mă strângi în pumnul tău, copil frumos, tu nu ştii oare, tu nu ştii oare, tu...". Mă blochez, transpir, mă uit în sală. Mama e în primul rând, mătuşa şi unchiul nu au putut să vină, dar bunica e şi ea acolo. Mă uit la învăţătoare, cerşind îndurare. Mă încurajează din priviri, apoi îmi şopteşte, hai că o ştii, spune mai departe, îi văd buzele roşii mişcându-se rotund, nu te opri, hai. Tremur, nu îmi mai simt picioarele de la genunchi în jos, bunicule, ar putea să mi le taie şi nu m-ar durea. Vreau să se termine odată, vreau să plec.

Apoi cineva mă ia delicat de mână şi îşi împleteşte degetele cu ale mele. Îmi şopteşte în urechea dreaptă, spune poezia, stau lângă tine aici până o spui, şi eu încep să turui căci îmi amintesc acum perfect toate strofele, aşa cum le-am repetat.
- Ce simpatici sunt, aud din sală, ca doi îngeraşi.

Termin, valul de aplauze îmi loveşte timpanul, mâna îmi este eliberată din strânsoare şi îmi lasă palma udă.


Trebuia să ajung la o conferinţă şi aveam nevoie de un costum nou. M-am repezit la un magazin de haine, am pus repede mâna pe unul şi m-am aruncat într-o cabină de probă, nu voiam să mă lungesc prea mult, era frumos afară, mă gândeam că dacă tot mi-am sacrificat timpul, măcar cu o plimbare pe jos, în aer liber, să mă aleg.

Când m-am aplecat să îmbrac pantalonii, am observat că peretele despărţitor cu cabina alăturată nu se unea cu podeaua, lăsând spaţiul neacoperit, îndeajuns pentru a-mi releva tendonul întins al unui picior de femeie, eliberat de pantoful cu toc subţire.

Am stat o vreme pe vine, cu pantalonii ridicaţi până la jumătate, admirând în tăcere mâinile care începuseră să ruleze un ciorap de damă negru, descoperind pielea strălucitoare, dezvelind călcâiul uşor ridicat de la podea, apoi talpa fină, parcă de copil, şi degetele micuţe, delicate. Într-un final m-am dezmeticit, m-am scuturat şi am tras pantalonii pe mine. Nu îmi veneau, aşa că am ieşit şi am căutat altă mărime, iar când m-am întors, am observat că femeia plecase, dar îşi uitase poşeta, o gentuţă neagră, lucioasă, aflată în colţul din stânga al cabinei de probă. Am ridicat-o şi m-am grăbit în stradă, sperând că am să o mai prind, că nu a cotit pe vreo străduţă lăturalnică. Dar nu am mai zărit-o, şi atunci m-am hotărât brusc, parcă cu bucurie, să iau geanta cu mine acasă. Nu ştiu de ce am făcut asta, de ce nu am pus-o la loc, în colţul ei, femeia avea să se întoarcă, era doar o chestiune de timp până să îşi dea seama că a uitat-o. Nu o va găsi, şi probabil se va întreba nedumerită ce fel de om ar pleca cu un obiect care nu îi aparţine.

Ajuns acasă, am aruncat poşeta pe canapeaua din sufragerie şi mult timp am uitat de ea. Mi-am amintit abia spre seară, când m-am aşezat la televizor. Am privit-o puţin mirat, ca şi când mă întrebam ce-o căuta obiectul acela străin lângă mine, apoi m-a cuprins o dorinţă irezistibilă de a o desface, şi asta am făcut, am deschis-o cu mişcări rapide, nerăbdătoare, şi i-am vărsat conţinutul direct pe covor, la picioarele mele: un ruj, o minitrusă de machiaj, un creion metalic cu mină, o brichetă micuţă, un pachet de Kent. Am mai descoperit o cartelă de metrou expirată, apoi o pereche de chei, au zornăit când au lovit podeaua. Lângă chei am zărit un portofel albastru, cu adeziv, pe care l-am deschis febril.

Un buletin, un card BRD, un card Metro, câteva bancnote de cinci sute de mii. Am studiat fotografia din buletin, o faţă lungă, probabil de la prelucrarea pe calculator, cu o figură serioasă, un păr negru tuns rotund, terminându-se odată cu urechea, punând astfel în valoare gâtul, un gât subţirel, fin, încadrat de un lanţ de argint.

Am părăsit fotografia, m-am concentrat asupra CNP-ului, primele cifre ne pot spune destule despre persoana în cauză. Mie mi-au spus că avea douăzeci şi şase de ani, era încă tânără, oare era căsătorită? Nu ştiu, mi-am zis, însă pot să aflu, şi aşa era, aveam câteva rânduri mai jos adresa completă, şi am realizat că nu era departe, ce ciudat, câteva străzi mai încolo, puteam ajunge pe jos fără greutate.

Mi-am consultat ceasul. Nu era foarte târziu, însă nici oră de vizită nu era. Cu toate astea m-am hotărât să mă duc. Am strâns repede obiectele împrăştiate pe jos şi le-am îndesat înapoi în geantă, am băgat buletinul în buzunar, şi am ieşit val-vârtej din casă.

Am ajuns repede, sau cel puţin aşa am avut impresia, timpul nu curge la fel când eşti preocupat de ceva. M-am trezit dintr-odată pe străduţa aceea liniştită, luminată de câteva felinare moderne cu iz arhaic. Am identificat imediat clădirea, un bloc de patru etaje, pe care îl priveam de jos în sus întrebându-mă ce caut eu acolo în prag de noapte, oamenii normali îşi fac duşul de seară şi se cuibăresc în pat la ora asta, nu umblă pe străzi.

Ajuns în faţa uşii, am tras aer în piept şi am sunat lung, de două ori, sperând din tot sufletul să îmi răspundă ea, şi nu vreun bărbat, soţul, sau amantul, sau prietenul, putea fi oricine, cu o privire nedumerită. Cine sunt şi ce vreau la ora asta, cum îmi permit să deranjez căminul acesta liniştit, nu ştiu că orele de vizită s-au încheiat de mult? Ba ştiam, însă găsisem o poşetă, care m-a condus aici, în faţa uşii acesteia de lemn, lăcuită, pe care era lipit plasticul cu numele Pavel, familia Pavel. Va să zică familie, clar era căsătorită, mi-am zis cu dezamăgire, sentiment apărut aşa, parcă din senin, având în vedere că nu aşteptam absolut nimic de la nimeni. Însă poate mă înşelam, iar organismul mă atenţiona, ai grijă, oricât vrei să bravezi, pe mine nu mă păcăleşti, dacă nu voiai nimic, acum erai acasă, îmi spunea, şi avea dreptate.

Într-un târziu, parcă trecuseră ore întregi, uşa se deschise, dar nu de tot, era legată cu un lanţ pe dinăuntru.
- Da? Ce doriţi? mă întrebă cu voce obosită, era ea, nu un bărbat, ce noroc pe mine.
- Bună seara, am răspuns, întâi cu voce înceată, poate de emoţie, apoi, revenindu-mi treptat, mă scuzaţi că vă deranjez la ora aceasta, ştiu că este târziu, însă m-am gândit că... Ştiţi, am găsit o geantă, şi în ea erau actele dumneavoastră, aşa v-am găsit, din buletin, mi-am zis că o să aveţi nevoie de ele.
- Ah, poşeta, da, uitasem de ea, îmi replică păstrându-şi aerul obosit. Apoi deschise uşa larg. Intraţi, vă rog, nu staţi în uşă.

Am intrat ezitând, mă luase prin surprindere, nu mă aşteptasem să fiu poftit înăuntru.
- Haideţi, continuă, veniţi în sufragerie, să bem o cafea, luaţi loc, mă întorc imediat cu ceştile.

M-am aşezat pe un fotoliu urmărind-o cu privirea. Avea părul ud, părea că doar ce făcuse duş, încă nu apucase să şi-l usuce. Purta un halat de baie albastru care cobora doar până la jumătatea gambei, cu despărţitura pe partea stângă, îi puteam zări coapsa bronzată ieşind la lumină. N-am rezistat şi mi-am coborât privirile la nivelul gleznei (nefiresc de subţire), urmărind încordarea tendonului în timpul mersului, neacoperit, de data aceasta, de ciorapul negru.

Se întoarse repede cu două ceşti pe o tavă de inox, cred că avea cafeaua deja făcută, ca şi când aştepta pe cineva.
- Aşteptam pe cineva, zise, dar se pare că nu s-a obosit să vină...
- Îmi pare rău, am murmurat puţin ameţit, privind-o cum se apleacă să pună tava pe măsuţa joasă din cameră, încercând să îi ghicesc poziţia sânilor sub stofa halatului.

Era schimbată faţă de poza din buletin, părul îi era mult mai lung, trecea de umeri, şi era vopsit blond, în contrast cu pielea bronzată.
- Nu face nimic, îmi răspunse, apoi adaugă, vreţi zahăr?
- Da, vreau, am zis clipind des, încă nu mă dezmeticisem. O linguriţă, atât, vă rog.

Puse o linguriţă de zahăr în ceaşca din faţa mea, amestecă de două ori, apoi se aşeză, picior peste picior, privind parcă prin mine. Se lăsă o tăcere de plumb pe care nu am îndrăznit să o tulbur. Oare ce dezamăgiri o apăsau? Aşteptase pe cineva care nu venise, iar acum trebuia să se mulţumească cu un străin. Tot era ceva decât să fie singură, e cumplit când te pregăteşti sufleteşte pentru un anumit moment care nu mai apare, rămâi cu un gol pe care nu ai cum să îl mai acoperi. Eu eram aici, i-aş fi putut acoperi doar o părticică, bună şi aia, ar zice o persoană optimistă, eram curios ce-o zice ea.

Nu spunea în continuare nimic, tăcea de minute întregi, aşa că m-am gândit, în cele din urmă, să vorbesc eu.
- Uitaţi, am spus mai mult şoptit, de frică parcă să nu o tulbur din reverie, asta este geanta dumneavoastră.
- Poftim? se întoarse mirată spre mine, ce-aţi spus?

Mă privea de parcă mă văzuse pentru prima oară şi mă descoperea mirată în aceeaşi cameră cu ea, eu îmbrăcat, îmi păstrasem toate hainele pe mine, ea în halat şi cu părul ud, teribil de vulnerabilă.
- Poşeta, v-am spus, am găsit-o în cabina de probă, cred că aţi uitat-o acolo.
- Ah, aveţi dreptate, da, poşeta.... Mulţumesc, mulţumesc mult, adăugă şi o luă din mâinile mele punând-o jos, pe covor, lipită de piciorul scaunului pe care stătea, însă fără să se aplece, aproape fără să-şi schimbe poziţia, păstrându-şi în continuare aerul absent care mă stânjenea. Să ştiţi că m-am întors după ea, dar nu mai era acolo, chiar m-am întrebat cine ar fi putut să o ia, iată că aţi luat-o dumneavoastră, îmi zâmbi palid, probabil dacă ar fi fost altcineva nu aş mai fi recuperat-o.
- Nu se ştie, poate oricine ar fi gândit ca mine, am zis şi am sorbit din cafeaua caldă.

Nu dădu atenţie vorbelor mele, ca şi când nu le-ar fi auzit, omorând astfel conversaţia abia înfiripată. M-am foit puţin pe scaun, am mai luat o gură de cafea apoi m-am hotărât, fără tragere de inimă, să mă ridic, şi am făcut-o, zicându-i:
- Eu trebuie să plec, s-a făcut târziu.
- Plecaţi?
- Da, e deja noapte, n-aş vrea să vă mai reţin, am zis îndreptându-mă spre uşă. Vă mulţumesc frumos pentru cafea, am adăugat.
- Eu vă mulţumesc...

Am părăsit apartamentul grăbit, de parcă mă împingea ceva de la spate. Însă pe scară m-am oprit si mi-am lipit spatele de zidul alb, asta fusese tot? Parcă nu-mi venea să cred, se pare că da, ce altceva putea să fie? I-am returnat poşeta, am băut o cafea, am schimbat două vorbe, ce altceva să fi fost? Şi totuşi, îmi spunea o voce în urechea stângă, şi totuşi era în halat de baie, şi îl păstrase pe ea tot timpul. Poate dorea să se bage în pat, îmi şopti brusc o altă voce, din dreapta, poate prezenţa ta acolo o oprise să facă asta. Da, urlă stânga, însă nu se cade să stai aşa în faţa unui străin, şi picior peste picior, decât dacă vrei să îi atragi atenţia într-o anumită direcţie! Cine ştie, şopti dreapta fără vlagă, pierdea teren, cine ştie, poate aşa se simţea mai comod, este o poziţie comună, câţi nu au stat picior peste picior în cele mai diverse locuri? Ha, triumfă stânga, dar nu cu despărţitura la vedere, nu aşa, arătându-şi coapsa, nu aşa, umflându-şi pieptul, iar de aplecarea aceea peste măsuţă ce să mai vorbim, punctă, iar dreapta tăcu brusc, în timp ce eu realizam că buletinul ei încă era la mine. Inima mi-a tresăltat când l-am scos din buzunar, cu un sentiment de teamă subţire amestecat cu un dram de bucurie, va trebui să mai sun o dată, încă nu se terminase, dar se va termina sigur peste câteva minute.

Îmi deschise fără a-mi adresa nicio vorbă, privindu-mă inexpresiv.
- Buletinul, am bâiguit, a rămas la mine, i l-am întins cu mâna tremurând uşor.

Deschise uşa larg şi se apropie de mine.
- Hai, îmi spuse şoptit, intră, iar eu m-am supus îndemnului.
- Dă-ţi hainele astea jos, îmi spuse lipindu-şi buzele calde de urechea mea, în timp ce îmi dădea jos sacoul şi mă descheia la cămaşă.

Mă luase complet prin surprindere, îi simţeam degetele subţiri pe piept şi pe coaste şi nu îmi venea să cred, se pare că totuşi luase o decizie, era ora mea şi nu a altuia, voia să îi acopăr, până la urmă, golul, cel puţin pe termen scurt, înlocuind persoana care nu venise. I se oferise o alternativă iar ea căuta să o fructifice, ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă întorceam?
- Ştiţi, am început să mă bâlbâi, nu cred că...
- Sstt, îmi acoperi buzele cu degetul arătător, nu vorbi, hai, ascultă-mă, mă împinse spre o uşă întredeschisă, dă-ţi-le jos, nu de asta ai venit aici?
- Nu, da, nu ştiu, poşeta... buletinul...
- Nu de asta mi-ai bătut la uşă? continuă fără să fi auzit şoaptele mele defensive, nu pentru asta? şi îmi luă mâna punându-mi-o peste sânul ei stâng, nu pentru aşa ceva?

Am strâns-o sălbatic, iar ea se cabră, abandonându-se strânsorii mele, lăsându-se eliberată de halatul albastru, cuprinzându-mi şoldul cu piciorul stâng. Am ridicat-o, aruncând-o pe pat, ajunsesem în dormitor fără să-mi dau seama. Am apucat-o de ceafă, apoi de păr, căutându-i gura, sorbind-o, muşcând-o dur de buze, de gât, în timp ce ea mă dezbrăca de tot, conducându-mă între coapsele încălzite, gemând puternic când mă simţi în ea.

Am făcut dragoste până la epuizare. Ne-am muşcat, ne-am înfipt unghiile în carne, ne-am lovit, simţind durerea plăcerii, sorbind plăcerea durerii, cu lăcomie. Apoi ne-am desprins unul de celălalt căzând într-un somn negru, într-o stare de inconştienţă, care se lungi până în zori.

M-am trezit brusc, ca după un vis urât, găsindu-mă în patul acela străin, cu aşternutul umed mototolit sub mine, cu ea, femeia din cabina de probă, goală, transpirată, respirând moale, întoarsă pe burtă. M-am uitat în jur puţin ameţit, orbit de soarele dimineţii, apoi am privit ceasul şi mi-am dat seama că eram în mare întârziere, conferinţa aceea avea să înceapă în mai puţin de o oră şi eu nu eram nici îmbrăcat. Trebuia să trec şi pe acasă, îmi trebuiau laptopul şi multe alte hârtii, aşa că m-am ridicat febril, mi-am tras pe mine în viteză pantalonii şi cămaşa, am mai aruncat o privire trupului dezgolit din cameră şi am părăsit apartamentul.

Ajuns acasă, am făcut un duş rapid, apoi m-am aruncat într-un taxi, nu trebuia să întârzii, şi nu am făcut-o, am ajuns cu câteva minute înainte să înceapă şi mi-am luat locul în sală, pe un rând din spate, purtându-mi ecusonul de participant la vedere.