Cartea comoară Cluj

Editura Projectograph lansează Cartea Comoară - Cluj, o istorie a oraşului Cluj, pentru copii şi nu numai. Cartea, ilustrată cu picturile vesele şi minuţios detailate ale Andreei Jánosi, prezintă istoria oraşului şi dezvoltarea aşezării de la Napoca romană până la metropola secolului XXI. Echipa care semnează capitolele cărţii (compusă din istorici, istorici de artă şi arheologi clujeni Alexandru Diaconescu, Balázs Gergely, Attila Hunyadi, Zsolt Kovács, Radu Lupescu, Melinda Mihály şi Emese Sarkadi) relatează evenimentele importante ale istoriei într-un limbaj ce poate fi lesne înţeles de cititorii tineri. Pe lângă autori şi ilustratoarea cărţii, la volum au contribuit lect. dr. Vlad Ţoca, redactorul versiunii româneşti şi Balázs Zágoni, căruia îi aparţine conceptul cărţii şi a seriei Cartea Comoară.


Dragă cititorule!

Dacă vei începe să răsfoieşti această carte, vei avea parte de o minunată călătorie în timp. Te vom purta în Napoca romană de acum două mii de ani, apoi în oraşul regal al gepizilor, în aşezarea din secolul al X-lea, apoi în cetatea Clujului asediată de tătari. Şi toate astea le vom face fără măcar să părăsim locul pe care-l numim şi astăzi Cluj. Vei putea să vezi născându-se oraşul medieval, îi vei putea urmări evoluţia veac după veac - cale de paisprezece capitole - până în zilele noastre, iar în cel de-al cincisprezecelea capitol va fi vorba despre cum ne-am imaginat Clujul viitorului.

Ne-am străduit să descriem şi să înfăţişăm totul cu cea mai mare exactitate posibilă. Lucru nu întotdeauna uşor, căci adesea şi istoricul - aidoma unui bun detectiv - deduce din indicii mărunte povestea unor clădiri de mult dispărute sau evenimente din vremuri de demult. Tocmai de aceea se poate întâmpla ca, în cursul unor noi cercetări arheologice, să iasă la iveală lucruri care să modifice imaginea noastră despre trecutul Clujului. Dacă, de pildă, cartea aceasta s-ar fi scris acum douăzeci de ani, capitolele despre epoca romană, despre migraţia popoarelor sau despre venirea şi aşezarea maghiarilor ar fi arătat altfel, dat fiind faptul că în anii din urmă arheologii au făcut multe descoperiri noi şi importante.

Ceea ce ne-am dori este să te facem să cunoşti mai bine, să îndrăgeşti şi mai mult oraşul unde te-ai născut, în care trăieşti sau prin care tocmai te afli în trecere, unde ai descins pentru prima oară sau, pentru a nu ştiu câta oară, ai revenit. Din nenumăratele comori ale oraşului am ales acum pentru Tine câteva: oameni celebri, edificii importante, vechi străzi şi pieţe, întâmplări deosebite, invenţii şi descoperiri. Toate acestea împreună alcătuiesc ceea ce, cu mândrie numim, Oraşul Comoară sau ceva mai modest: Cluj. Cele de aici servesc, desigur, doar spre a trezi apetitul, fiindcă toate comorile oraşului n-ar încăpea nici într-o carte de zece ori mai groasă. Dar sperăm că după citirea cărţii despre Oraşul Comoară vei porni Tu singur în căutarea altor comori.

Pe parcursul lecturii, glosarul ţi-ar putea fi de ajutor. Cuvintele considerate mai dificile le-am scris înclinat, ca să ştii că le poţi găsi explicate în indicele de expresii şi nume de la sfârşit.

În numele colectivului care a realizat această carte îţi dorim să ai parte de o călătorie minunată în timp prin Oraşul Comoară. (Redactorul)


Poate nici nu bănuieşti că, plimbându-te pe străzile vechi ale Clujului, la câţiva metri sub pământul pe care îl calci, resturi de ziduri, coloane şi paviment păstrează amintirea unui frumos oraş al anticei lumi romane, numit Napoca. Sub el se află vestigiile unor epoci încă şi mai vechi, mărturie a faptului că oraşul nostru s-a născut la o importantă răscruce de drumuri comerciale. Aici se întretăia calea care străbătea valea Someşului de la răsărit la apus cu cea care pornind de la ocnele de sare din zona Turzii, o lua spre nord şi, traversând Someşului, se îndreaptă spre Zalău şi de acolo mai departe, spre Câmpia Panoniei. Acestui drum i se spunea Calea sării, dat fiind că, încă de pe atunci, pe această rută negustorii transportau bulgării de sare extraşi în Ardeal spre numeroase regiuni ale Europei Centrale.

Regatul dac, vestit pentru comorile sale, a fost cucerit după două campanii deosebit de dure, în anul 106 d.Hr. de către împăratul Traian. Mii de colonişti romani şi-au aflat aici o nouă patrie, întemeind numeroase sate, dar şi câteva oraşe însemnate. Printre acestea din urmă se număra şi Napoca, iniţial doar o aşezare modestă lângă podul de peste Someş, la poalele Cetăţuii de azi. Însă poziţia s-a dovedit a fi atât de favorabilă încât, în doar cincisprezece ani, avea să se ridice aici un înfloritor oraş roman. Noua aşezare avea străzi aşa de drepte încât păreau că au fost trasate cu rigla. În toate oraşele lor, romanii dădeau aceleaşi nume celor două străzi principale care se intersectau în centru: cardo maximus şi decumanus maximus. La întretăierea străzilor principale construite pe cele două rute comerciale a luat naştere forul, piaţa centrală a oraşului - în mare, pe locul actualei biserici Sf. Mihail - iar în cuprinsul său capitoliul, templul celor mai importante trei zeităţi romane: Jupiter, Junona şi Minerva. Tot acolo, faţă în faţă cu templul, a fost ridicată basilica, precursoarea tribunalului din zilele noastre. Nu departe, către podul peste Someş se găsea reşedinţa guvernatorului imperial, numită praetorium. Desigur, oraşul nu ducea lipsă nici de locurile preferate de întâlnire şi de distracţie ale romanilor: băile, teatrul şi amfiteatrul.

Napoca trecea drept un oraş roman de dimensiune medie, însă bogat, a cărui populaţie se compunea nu numai din veterani, ci şi din meşteşugari şi negustori înstăriţi. Cetăţenii bogaţi aveau sclavi precum şi moşii şi case - villa rustica - în afara oraşului.

Pe la jumătatea secolului al treilea s-a produs o răcire a vremii, lucru greu suportat de romanii obişnuiţi cu o climă mai dulce. Acest fapt, precum şi înmulţirea atacurilor din afara imperiului au condus la părăsirea oraşului de către romani.


În secolul al XIV-lea Clujul devine unul dintre cele mai însemnate oraşe ale Transilvaniei, în rând cu Braşovul, Sibiul, Bistriţa şi Sighişoara. Un rol important în dobândirea acestui statut l-a avut şi faptul că cetăţenii săi l-au sprijinit tot timpul, consecvent, pe regele Carol Robert de Anjou în lupta sa de două decenii pentru coroană. Când Carol Robert a ajuns, în cele din urmă, la putere, a extins privilegiile oraşului, pe care aveau apoi să le întărească, la rândul lor, Ludovic cel Mare şi regele Sigismund.

Clujul a început să-i atragă şi pe iobagii din împrejurimi, care, după ce-şi achitau datoriile faţă de moşier, puteau să se mute în oraş. Cetăţenii erau înainte de toate proprietari de pământuri dar, cu timpul, a sporit şi numărul meşteşugarilor şi al comercianţilor. Meşteşugarii erau reuniţi în bresle, iar negustorii călătoreau în locuri din cele mai îndepărtate. Pentru îngrijirea bolnavilor şi bătrânilor s-a construit un spital, care servea în acelaşi timp şi ca sălaş pentru negustorii, calfele de meşteşugari şi studenţii aflaţi în trecere.

În această perioadă s-au ridicat şi primele construcţii spectaculoase. Cea mai veche parte a oraşului a fost împrejmuită cu ziduri, cu câte un turn în cele patru colţuri. În preajma zidului acesteia a luat fiinţă o piaţă nouă, predecesoarea Pieţei Centrale de azi, unde, pe la jumătatea veacului, s-a început construirea unei noi biserici parohiale. Sute de credincioşi veneau la biserică dat fiind faptul că, în conformitate cu bula papală din 1349, puteau primi iertarea păcatelor şi la Cluj.

1316. Cetăţenii Clujului dobândesc primele privilegii

La sfârşitul lui august 1316, Clujul şi-a pus veşminte de sărbătoare. Benedict, parohul oraşului, aducea o diplomă împodobită cu peceţi, primită direct de la rege. Drept recunoştinţă pentru loialitatea cetăţenilor, Carol I dăruia Clujului o seamă de privilegii orăşeneşti. Era un moment important în istoria oraşului, sărbătorit deopotrivă de bogaţi şi săraci. Punctul culminant al festivităţilor l-a constituit comunicarea conţinutului diplomei:

1. Cetăţenii oraşului îşi pot alege liber judecătorii care să împartă dreptatea.
2. Tot astfel, pot alege liber parohul oraşului.
3. Negustorii oraşului nu plătesc vamă în interiorul Transilvaniei.
4. Cetăţeanul care dispune de casă şi moşie este obligat să plătească 52 mărci de argint pe an.
5. Câte şaizeci de familii împreună sunt obligate să înzestreze un soldat şi să-l trimită să slujească în oastea regelui.

1367. Feleacul, satul de veghe şi de apărare

Drumul principal care lega Turda de Cluj era una dintre cele mai circulate rute comerciale din Ardeal. Negustorii care soseau cu bogate încărcături de mărfuri erau adeseori atacaţi de tâlharii ascunşi în pădurea Feleacului. În 1367 regele Ludovic cel Mare le-a permis cetăţenilor din Cluj să aşeze douăzeci de familii de români pe culmea Feleacului, cărora le revenea obligaţia de a păzi această porţiune de drum. Aceasta este prima relatare din care aflăm despre prezenţa şi rolul românilor în viaţa Clujului.

1373. Fraţii Martin şi Gheorghe din Cluj

În 1373 doi fraţi originari din Cluj, Martin şi Gheorghe, au turnat o statuie ecvestră din bronzaurit, de o frumuseţe unică în toată Europa. Copia statuii păstrate astăzi la Praga se află în faţa bisericii din uliţa Lupului (astăzi strada Kogălniceanu). Ea îl înfăţişează pe cel ce întruchipa virtuţile creştine cavalereşti, Sfântul Gheorghe, înfigând lancea în gâtul balaurului. Cei doi eminenţi meşteri s-au născut şi au crescut la Cluj, iar personalitatea lor artistică a prins contur în atelierul tatălui lor, Nicolae, care trecea drept un pictor talentat. În atelierul său se lucrau altare şi icoane, se colorau statui pentru bisericile din oraş şi din împrejurimi. În acest atelier au deprins Martin şi Gheorghe primele secrete ale meseriei, spre a depăşi până la urmă cu mult talentul artistic şi faima tatălui lor.

1377. Primul sigiliu al oraşului

Dovada libertăţii şi nobleţei oraşelor medievale o făcea nu numai diploma, ci şi sigiliul. Aceasta însemna că oraşul putea emite înscrisuri oficiale a căror autenticitate era recunoscută pe tot teritoriul regatului. Regele Ludovic cel Mare a acordat Clujului încă din 1377 dreptul de a folosi un asemenea sigiliu.

Sigiliul, a cărui pecete de ceară ne-a rămas până azi pe câteva documente, înfăţişează un zid de cetate cu trei turnuri şi o poartă a cărui grilaj e pe jumătate ridicat. Se vede şi de aici cât de mândri erau cetăţenii oraşului de zidurile lor de apărare. În Evul Mediu multe alte oraşe aveau sigilii cu imagini asemănătoare.

Vezi acest fragment în format pdf, cu ilustraţiile originale aici.


Odată cu secolul al XVIII-lea, în viaţa Clujului începe o nouă epocă. Transilvania încape pe mâna dinastiei de Habsburg, străzile Clujului se umplu de soldaţi austrieci, iar prin poarta oraşului trece primul poştalion. Curând avea să se instaleze şi Guberniul General şi cu aceasta Clujul devine centrul, s-ar putea spune, capitala Transilvaniei. Datorită sprijinului imperial, religia catolică şi, în primul rând, ordinul iezuit, pătrund din nou în viaţa de zi cu zi a oraşului. Se construiesc noi biserici, biserica Sfântul Mihail trece iarăşi în grija catolicilor, iar mobilierul e reînnoit.

Şiruri lungi de care şi căruţe huruie spre centrul oraşului: se transportă piatra spre zona din capul uliţei Lupului, pentru construcţia bisericii iezuite, a casei ordinului, respectiv a colegiului. Iezuiţii asigurau şi găzduire, peste drum de colegiu, tinerilor nobili care învăţau la ei. Vestita şcoală atrăgea studenţii cu sutele, încât foarte curând colegiul construit în deceniul al treilea avea să se dovedească neîncăpător. Din această cauză, s-a construit seminarul, cunoscut mai târziu sub numele de Báthory-Apor. Aici au studiat pe lângă studenţi maghiari şi saşi, numeroşi tineri români. Tot aici a predat şi chirurgul oculist Ion Piuariu Molnar. În centrul pieţei delimitate de biserică, colegiu, internat şi seminar s-a ridicat, odată trecută epidemia de ciumă, drept mulţumire adusă lui Dumnezeu, un monument baroc închinat Sfintei Fecioare Protectoare. Răsunând de larma făcută de studenţi, acest centru iezuit a devenit unul dintre locurile reprezentative pentru oraş.

Între curuţi şi lobonţi

Vestea luptei antihabsburgice pentru libertate condusă de Francisc Rákóczi al II-lea s-a răspândit cu repeziciune în toată ţara. Generalul Rabutin, comandantul oştilor imperiale din Transilvania a adus la Cluj o asemenea garnizoană, încât, se spune, caii erau priponiţi pretutindeni, în curţile oamenilor, ba uneori chiar şi în case.

În anul 1704 livezile hoştaturilor n-au prea dat roade: la începutul anului periferiile oraşului fuseseră pârjolite de către curuţi, iar toamna lobonţii i-au pedepsit pe locuitori pentru că simpatizau cu curuţii. Zi şi noapte bubuiau tunurile, se cutremurau zidurile. Locuitorii oraşului au fost jefuiţi de tot ce aveau. Căminele le-au ars. Porcii şi vitele erau fripte în curţile caselor, la proţap, de către soldaţii imperiali. Când, în 1711, lupta pentru libertate a fost definitiv înfrântă, "din oraşul comoară, Clujul a ajuns acum oraşul cerşetor măcinat între cele două oştiri" - scria un cronicar.

1735. Cetăţuia

În 1714 Giovanni Morando Visconti, arhitect militar imperial, sosea în oraş ca să execute schiţe şi măsurători necesare pentru construcţia fortăreţei destinate armatei austriece. Aceasta din urmă plănuia să ridice fortificaţia în faţa Clujului, pe dealul de pe malul opus al râului Someş. Contele Steinville, comandantul militar al Ardealului, a organizat în luna mai 1715 o festivitate măreaţă pentru a marca începerea lucrărilor. Situaţia politică însă nu era favorabilă unei desfăşurări rapide a construcţiei, iar după moartea lui Visconti, când, în 1735, Cetăţuia a fost în cele din urmă terminată, rolul său de apărare era deja mult diminuat. Artileria evoluată a vremii n-ar fi întâmpinat prea multe dificultăţi în cucerirea fortăreţei. Cetatea, de forma unui pentagon neregulat, cu bastioane fortificate pe colţuri, prezenta importanţă mai degrabă deoarece a fost construită pe un loc de unde oraşul putea fi ţinut cu uşurinţă sub observaţie. Construirea fortăreţei a adus ca un beneficiu pentru oraş, scutirea cetăţenilor de obligaţia de încartiruire a trupelor austriece.

1786. Palatul Bánffy

La începutul primăverii în anul 1774, în spatele bisericii Sfântul Mihail, spre marea mirare a cetăţenilor, au început lucrări de demolare a unor case aflate aici. În scurt timp s-a răspândit vestea că Gheorghe Bánffy, guvernatorul Transilvaniei, îl însărcinase pe Johann Eberhart Blaumann, arhitectul şef al Sibiului, să ridice pe locul caselor demolate un palat mai luxos decât toate clădirile de până atunci ale Clujului. Conform contractului, îi făgăduia arhitectului nu mai puţin de 12 000 de florini renani, 200 de vedre de vin şi 100 de baniţe de grâu pentru munca sa. Într-un singur an a fost terminată aripa dinspre stradă, cu portalul său cu trei intrări şi cu loggie cu coloane deasupra. Însă construcţia consuma sume imense, astfel că abia doisprezece ani mai târziu a putut avea loc inaugurarea. Marele palat baroc, cu curţi interioare, trecea drept cel mai modern edificiu al oraşului. Amici şi rivali deopotrivă îl admirau şi îl pizmuiau pentru sălile sale în alb şi în aur, împodobite cu covoare de mătase, uriaşe oglinzi veneţiene şi portrete ale familiei.

Vezi acest fragment în format pdf, cu ilustraţiile originale aici şi aici.