Greşeli de neiertat

Ştiam perfect că ea nu era acolo. Ascultam Pastima Paradise, vocea miraculos plângăreaţă şi răguşită a lui Patti Smith, şi mă uitam cum aterizează avionul lui Alice, greu şi vibrând într-un soare de sfârşit de vară portocaliu, cald încă, ştiind foarte bine că ea nu se găsea în el.

De obicei nu aveam acest gen de premoniţie - aproape că mi se şi reproşa asta -, dar în acea dimineaţă o avertizasem pe Judith că fiica noastră nu va fi în avion şi că era mai bine să aşteptăm înainte de a comanda friptura. Ce sărbătoream oare? N-aş fi putut să spun. Judith pretindea că ea ne-ar fi dat măcar un telefon.

Ridicasem din umeri. Soţia mea avea fără îndoială, dreptate. Totuşi, numai după un minut, eram din nou convins că Alice nu va fi acolo.

Coborând din avion, Roger ne spuse că ea nu se mai întorsese acasă, de două zile. Nu i-am răspuns nimic şi le-am sărutat pe fetiţele gemene, care nu păreau deloc tulburate de absenţa mamei lor şi căscau politicos.
"Aveţi o vreme nemaipomenit de frumoasă, îmi spuse el. Asta le va face foarte bine".

Cel mai adesea, copiii care veneau de la oraş aveau pielea foarte albă, şi, uneori, aveau cearcăne mari sub ochi, iar cele două fetiţe nu păreau nici ele altfel.

Roger îmi explică, pe un ton confidenţial, când nu putu fi auzit de ele, că se săturase. Nu trebuia s-o spună. Oricine l-ar fi văzut, n-ar fi putut spune că tânărul ăsta se simte bine.
"Despre ce-i vorba de data asta...? am spus. Despre un film? Despre o piesă de teatru?"
- Ce contează despre ce-i vorba, Francis. Puţin îmi pasă care-i motivul. M-am săturat, Francis. Ducă-se dracului.

Se arătase răbdător, fără îndoială, dar eu nu puteam face altceva decât să-l încurajez să reziste - văzând cum mă ameninţă spectrul obligaţiei de a mă ocupa eu de gemene, dacă cuplul exploda, experienţă pe care Judith şi cu mine o cunoscuserăm cu prilejul călătoriei ca iubiţi pe care şi-o impuseseră, în urmă cu doi ani, ca să ia totul de la început, pe cele mai bune baze.

La cei şaizeci de ani ai mei, nu mai voiam nici măcar să mai aud de anumite lucruri. Voiam să fiu lăsat în pace. Voiam să citesc cărţi, să ascult muzică, să mă plimb la munte sau pe plaje, în zori de zi. Nu mă mai interesa deloc să mă ocup de copii, deşi erau carne din carnea mea, aşa cum îmi amintea mereu Judith. Mă ocupasem la timpul potrivit de Alice şi de sora ei, şi mi se părea că epuizasem toată gama experienţelor posibile şi susceptibile să-l stârnească pe bătrânelul tânăr care devenisem - timpul meu era preţios, chiar dacă nu mai scriam aproape nimic.

Astfel încât ceva mai târziu, la sfârşitul mesei, când mi s-a încredinţat misiunea de a le conduce pe fetiţe pe malul oceanului, până nu ar fi apucat să răvăşească întreaga grădină, n-am izbutit să-mi stăpânesc o grimasă, căci tocmai eram pe punctul de a mă instala la etajul întâi, în plăcuta penumbră a biroului meu, cu computerul pe genunchi, adică în fotoliul meu, cu mâinile încrucişate la ceafă - oh, cât de mult mi-ar plăcea ca moartea să mă prindă astfel, şi nu într-o clinică, cu tuburi în nas - şi din toate astea nu mai rămânea nimic. Din cauza celor două fetiţe părăsite de mama lor. Le-am oferit câte o prăjitură şi m-au aşteptat afară, în timp ce eu încercam s-o sun pe Alice, care nu mi-a răspuns.


"Crede-mă, Roger, sunt de partea ta. O cunosc, ştii bine. Două zile...? Patruzeci şi opt de ore? A făcut ea altele şi mai rele, nu-i aşa? Poate că nu-i cazul să ne alarmăm...".

Prin aceste cuvinte voiam să liniştesc pe toată lumea. Eu însumi nu aveam niciun motiv să mă neliniştesc numai pentru că nu aveam veşti de două zile de la ea, fiind vorba de Alice, în afară de certitudinea pe care o avusesem dimineaţa, la sculare, că nu va coborî din avion. Nu ştiam cum să interpretez acest gând, dar el nu-mi mai ieşea din minte. Alice dispărea uneori o săptămână întreagă. De ce, atunci, aceste două zile trezeau în mine o vagă indispoziţie?
"Pariez că vom avea veşti de la ea până la acest sfârşit de săptămână", am mai adăugat.

Nu se putea să mă înşel. Alice nu o lua niciodată cu totul razna. Nu tot ea se căsătorise cu un bancher? Şi asta într-o vreme când frecventa tot felul de muzicanţi, de vagabonzi şi de drogaţi. Trebuia să ai capul solid înfipt pe umeri ca să ştii să alegi dintre ei un bancher. "Din cauza ta, am tras o spaimă vecină cu moartea", i-am spus în ziua nunţii. În loc de răspuns m-a fulgerat cu privirea.


A doua zi dimineaţa Roger îmi vorbi despre semnele pe care Alice le avea pe coapse şi pe sâni. Nu dormisem prea bine. Gemenele avuseseră coşmaruri şi Roger, la sfatul meu, luase 4 mg de Rohypnol. "Nişte semne?". M-am încruntat, în timp ce pipăiam, în rafturile negustorului de la care îmi făceam cumpărăturile de obicei, nişte fructe de mago cam prea coapte. "Cum adică, nişte semne, Roger?".

M-am gândit la asta întreaga după-amiază. Mă întrebam dacă mă va cruţa măcar o singură zi. Lucrurile nu păreau a merge prea bine. Roger încercă de mai multe ori să o prindă la telefon, dar nu reuşi.

La căderea nopţii, se porni şi vântul, şi Roger mă ajută să strâng marea umbrelă de soare şi tot ceea ce putea să zboare spre cerul întunecat şi zumzăitor, în afară de florile de bougainvillé pe care vijelia le izbea de zidul casei, decapitându-le. Lumina farului punea din când în când în evidenţă norii mari negri, impresionanţi.

Judith se întoarse acasă chiar înainte de a începe furtuna. De la San Sebastián. Încă de la San Sebastián furtuna era pe urmele ei, ne spuse. Toată după-amiaza fusese străbătută de străfulgerări fierbinţi.

Gemenele semănau între ele ca două picături de apă, dar cea care era mai puţin înaltă cu jumătate de deget, Anne-Lucie, sări şi anunţă că-şi va pune costumul de baie. Când promiţi ceva trebuie să-ţi ţii promisiunea. Afară, de-a lungul oceanului, mari bucăţi de spumă albă îşi luau zborul duse de furtună şi se pulverizau în palmierii care mărgineau plaja. Nu se mai auzeau între ei decât dacă ţipau. Roger părea ca şi-a ieşit din minţi.

Seara nu era multă lume la piscină - în ziua aceea nu era nimeni - şi ne-am instalat în faţa uriaşelor ferestre care se deschideau spre oceanul învolburat. Spectacolul era formidabil - ne-am fi putut crede în partea din faţă a unui pachebot care ar fi înaintat prin ceaţă.

Judith era perplexă. "Ca să-ţi răspund, Roger, eu cred că Alice este o persoană inteligentă. A trecut de vârsta când faci vrute şi nevrute. Să-i acordăm încredere. Simte nevoia să respire în voie. Aşa-i făcută ea. De ce să vedem în asta ceva rău?".

Eu n-o scăpam din ochi pe Lucie-Anne, care nu se mai ridica la suprafaţa apei, în timp ce o aprobam pe Judith, dând din cap.
"Greşesc când pun răul înainte? scânci Roger. Greşesc când pun răul înainte, Judith?"

Privirea lui se încrucişa cu a mea. N-am pretins niciodată că fata mea e o sfântă. Trăznăile ei erau bine cunoscute de toată lumea. În mediul acesta totul se ştia. Nu prea vedea ce aş fi putut să-mi reproşez.
"Nu te uita aşa la mine, te rog. Cred că le-am dat copiilor mei o educaţie bună. Le-am consacrat, pentru a-i educa cum trebuie, un număr incalculabil de zile şi de nopţi. Şi pentru a-i învăţa să vadă diferenţa dintre bine şi rău. Luni şi ani, Roger. Eu nu sunt răspunzător de nimic, dragă prietene".

M-am ridicat şi am scos-o pe Anne-Lucie din bazin: îşi scrântise încheietura mâinii, se pare. Am încredinţat-o tatălui ei, ca să pot şi eu să înot un pic.

În curând voi împlini şaizeci de ani. Doctorii recomandau ca la vârsta asta să înoţi cât mai mult şi să mănânci cât mai sănătos, ca să se întărească bătrânele oase. Două sfaturi la îndemână.


După o săptămână ne-am hotărât să anunţăm poliţia. Veneau marile maree. Roger nu mai deschidea gura. Dădusem telefoane cu nemiluita, îi întrebasem pe prietenii noştri şi pe prietenii prietenilor noştri şi chiar şi pe cei care nu aveau o părere bună despre ea, dar nimeni nu ştia nimic, nimeni nu o văzuse, nimeni nu-i vorbise în aceste zece ultime zile, nimeni nu ştia unde se află.

Judith se duse din nou la San Sebastián şi eu am rămas, aşadar, aproape o săptămână singur cu Roger şi cu fetiţele. Mă întrebam dacă nu şi-a pus în gând să se înfometeze până moare de foame. Abia dacă împlinise treizeci de ani şi începuse să chelească.
"Roger, nu-ţi spun că-i uşor să-ţi câştigi viaţa. Îţi spun că-i uşor să pierzi o femeie. Cu o uşoară diferenţă, deschizi ochii şi vezi că nu mai este aici, că ai pierdut-o".

Îl lăsam uneori într-un loc şi-l regăseam după o oră sau două în acelaşi loc, complet inactiv, pe jumătate adormit. Asta numea el, cu siguranţă, să se bată.

Am petrecut o dimineaţă întreagă cu poliţiştii care anchetau cazul, destul ca să înţelegem că dinspre partea asta nu trebuia să aşteptăm nimic - bărbaţii aceştia şi femeile acestea se întorceau la ei acasă seara şi se confruntau cu propriile lor probleme, cu soţul sau soţia, cu copiii, cu vecinii. Chiar dacă nu erau cu totul nepăsători, nu-i simţeai gata să o zbughească din fotoliile lor pentru a ne-o aduce înapoi pe Alice.

Acum mă cuprinsese şi pe mine o mare nelinişte. Orele parcă se subţiau, îşi pierdeau din consistenţă. Eu ieşeam la plimbare cu gemenele. Când ne întorceam acasă, îl găseam adeseori pe tatăl lor întins pe canapea - deloc în formă.

Eu găteam - Judith trebuise să-şi prelungească şederea de cealaltă parte a frontierei, pentru a vinde un teren de pe malul mării, unde preţurile crescuseră foarte mult în ultimele luni. Cerul rămânea nesigur. Alice. Fata mea. Mă gândeam la ea tot timpul. Revedeam scene întregi. Gătitul, de exemplu. O învăţasem să gătească. În timpul celor doi ani în care coabitasem - între accident şi ziua când mă căsătorisem cu Judith -, încercasem să uşurez situaţia prin care treceam învăţând-o câteva reţete de bază, o omletă cu ardei, de exemplu, sau o tocană de rinichi flambaţi. Putusem vorbi. Reuşisem să nu ne înecăm împreună. O faptă eroică.

Am angajat un detectiv. Roger a propus să împărţim cheltuielile, dar eu am refuzat. Am ales o femeie, pe o anume Anne-Marguerite Lémo, care locuia la cinci sute de metri de mine şi pe care o cunoscusem la şcoală.

Din informaţiile pe care le putusem culege din jurul meu, reieşea că Anne-Marguerite Lémo era cea mai bună din branşa ei. I-am făcut o vizită imediat şi i-am prezentat cazul.

Trecuseră cel puţin patruzeci de ani de când nu mai ştiam unul de altul, aşa că am evocat vechi amintiri şi am consacrat un bun număr de minute ca să ne povestim unul altuia vieţile. Ea avea un fiu. Soţul ei murise de o criză cardiacă. Fesele ei nu arătau prea rău, dacă te gândeşti că erau cele ale unei detective particulare care nu mai era chiar aşa de tânără.

Anne-Marguerite aflase despre accidentul în care muriseră soţia mea şi una dintre cele două fete ale mele, în toamna lui '96. Jurnalele vorbiseră mult despre asta. I-am acceptat condoleanţele şi i-am explicat ce s-a întâmplat.

Pentru început, i-am dat două mii de euro. Ea n-a acceptat decât jumătate, sub pretextul că odinioară fusesem prieteni buni. Exagera. În acea vreme toată lumea se culca cu toată lumea. Făcu conştiincios câteva însemnări, în timp ce ploaia cădea la fereastra biroului pe care-l împărţea, în centrul oraşului, cu un cabinet de asigurări.
"Sunt nerăbdătoare s-o găsesc pe Alice", spuse ea, întinzându-mi mâna.

În sfârşit, cineva din preajmă e entuziasmat şi-mi surâde. La despărţire, mi-a strâns puternic mâna.

Anne-Marguerite Lémo. Aproape vecină cu mine. Lumea era oare altceva decât un sat minuscul, cu întâmplări foarte caraghioase?


Roger se întoarse la Paris câteva zile mai târziu. Nu l-am reţinut, dimpotrivă, chiar l-am încurajat s-o facă. Preferam să le am în grijă pe gemene decât să-i simt în preajmă prezenţa sinistră care îmi întreţinea neliniştea profundă.

Ne-am înţeles să ne ţinem reciproc la curent şi cu cele mai mici informaţii şi l-am întovărăşit la avion după ce i-am dat două xanaxuri şi l-am bătut uşor, prieteneşte pe umăr.

Judith era pentru gemene cea mai bună bunică - o adorau - şi deci aveam norocul să nu fiu eu acela care trebuia să le citească seara poveşti. Când Judith era acasă.

Nu ştiam dacă nu era pe punctul să vândă toată La Baie de la Concha, dar n-o vedeam prea mult. Când se întorcea, se interesa ce se mai întâmplase cu noi. Când pleca din nou, ne dădea diferite indicaţii în legătură cu ceea ce trebuia să facem.

Pretindea că are foarte mult de lucru. Aşadar, orice fel de sexualitate dintre noi fusese redusă la zero.

Le citeam Jurnalul lui Bridget Jones până când în cameră se lăsa o tăcere deplină, care îmi spunea că trebuie să ies tiptil, cu spatele, fără să fac vreun zgomot.

Nu rezistam uneori nevoii de a o chema la telefon pe Anne-Marguerite, după ce se făcea noapte şi eram singur, ştiind foarte bine că, dacă ea nu mă chemase, însemna că nu se întâmplase nimic nou, dar ea nu părea niciodată enervată sau deranjată de stupidul meu apel telefonic şi, dimpotrivă, se arăta plină de solicitudine. Îi eram recunoscător. Simţeam nevoia să vorbesc despre Alice, pe măsură ce orele treceau, una după alta. Mi se părea că faptul de a-i rosti numele o apăra.

Prima menţionare în ziare a dispariţiei sale, m-a umplut de groază, şi, din acel moment, telefonul meu a început să sune fără întrerupere. Mediul în care trăiam era foarte dornic de ştiri noi şi jumătate dintre actorii şi actriţele din ţară - lăsam cealaltă jumătate să aştepte - ţineau să-mi geamă lung în urechi. Cerul era întunecat. De fiecare data când puneam telefonul în furcă, surprindeam privirile fetiţelor aţintite asupra mea, şi atunci blestemam în sinea mea faptul de a fi evocat în faţa lor dispariţia lui Alice, care le era mamă - unde-mi fusese capul? - până când telefonul vibra din nou.

În timpul după-amiezii l-am făcut să nu mai vibreze - soneria o întrerupsesem de multă vreme. Toate aceste suspine, toate aceste lacrimi se transformau curând într-o abia şoptită şi sumbră melopee de care nu aveam nevoie.

Am pregătit un fel de gustare somptuoasă, ca să-mi cer iertare că uitasem de masa de prânz, pe care o înlocuisem cu un mare bol de cereale şi de sufleu de orez - păstrasem bunul reflex de a umple dulapurile cu asemenea produse când ele erau aici, cu asemenea produse, dar şi cu lapte UHT pe jumătate degresat.

Fiul lui Anne-Marguerite era la închisoare. Mi-a spus asta ea însăşi, în timp ce eu făceam clătite pentru acea gustare. Părea că tratează faptul cu indiferenţă. Fusese o spargere care luase o întorsătură urâtă. O clipă am privit-o neîncrezător, în timp ce mi se ardeau clătitele - pentru cei cărora nu le place să sufere, rolul de tată sau de mamă este cel mai rău pe care-l pot avea, nu-i aşa? S-ar putea da nenumărate exemple, nu-i aşa?
"M-am gândit la tine când am deschis ziarul, a continuat ea. Francis dragă, cred că treci printr-un moment foarte greu".

Aşa şi era. Cu sau fără ziare. Cu sau fără prieteni. Cu sau fără telefoane.


Trecutul fetei mele, ca şi interogatoriile care durau zile întregi, sugerau poliţiei că ar fi fost vorba despre o fugă sau de ultimul dintre episoadele scârboase cu care era presărat parcursul ei sentimental şi profesional.

Ceea ce nu însemna, mi se precizase, că poliţia urma să-şi suspende căutările, dar trebuia să înţeleg că, neajungându-se la vreun rezultat indiferent de pista urmată şi neexistând elemente noi, ancheta, aflată în acest punct, nu mai putea înainta. Vor continua, totuşi, să caute? Bineînţeles că vor continua. Nu aveam nimic de câştigat dacă m-aş fi arătat dezagreabil faţă de ei. Cui îi place să se învârtească în cerc? Cine n-ar fi dorit ca povestea asta să aibă un sfârşit fericit şi rapid? Ce poliţist n-ar fi fost bucuros să-mi aducă acasă fata teafără?

Poliţistul care-mi spusese toate astea îmi sporise şi mai mult neliniştea, căci eu încă nu mă gândisem la posibilitatea ca viaţa fiicei mele să fie în pericol. "Nu mi-am închipuit asta nici măcar o clipă, Anne-Mar. Cel puţin nu în mod conştient. Cum să fi avut puterea să-mi închipui? Cum să-ţi imaginezi un lucru care poate să te copleşească cu totul?".

Anne-Marguerite dădu din cap. Timp de trei zile făcuse cercetări la Paris şi se întorcea fără niciun rezultat. Începeam să mă simt cu adevărat singur. Prezenţa gemenelor - pe care Roger, încă foarte lovit, se pare, le lăsa tot la noi - uşura oarecum lucrurile, dar eu nu mă simţeam cu adevărat bine decât atunci când Anne-Marguerite trecea să ne vadă, înlocuindu-mă astfel pentru câteva momente, căci eu mă bucuram în acest fel de prezenţa lor făcând un efort mai mic, şi de conversaţia lor sănătoasă fără să fiu obligat să particip la ea.

Această situaţie dureroasă i-o datoram lui Judith, emblematicei sale absenţe, indiferenţei sale faţă de suferinţa mea.

Zece ani de căsătorie ne abrutizaseră, atât pe ea cât şi pe mine. Eram ca năuci, incapabili să explicăm limpede ce ni se întâmplă. Ca anesteziaţi, nu reuşeam să formulăm toate astea, dar nu lăsam să se creadă că le ignorăm.

Ea lipsea cu uşurinţă de acasă. Tot mai mult. Adeseori lipsea mai multe zile la rând, şi eu mă mulţumeam cu explicaţiile ei, nu căutam să ştiu cu de-amănuntul cum îşi petrecuse timpul. Eram uluit descoperind cum între noi se ridică un zid de netrecut. Degeaba ne mai priveam în ochi. Când pleca, îi uram călătorie plăcută. Ea promitea că mă va suna. Şi o făcea - fără să depăşească suma la care avea dreptul prin contract, bineînţeles.

Oricum, faptul de a mă lăsa singur cu gemenele era o lovitură sub centură. În starea de tensiune şi de angoasă în care mă găseam. Dar nu eu trebuia să i-o spun.

În seara aceea ea luase cina într-un restaurant, cu nişte negustori spanioli, şi nu putuse scăpa mai devreme.
- N-ar fi trebuit să suni şi să spui că vei veni curând, i-am spus. Ele te-au aşteptat.
- A fost cât pe ce să calc un mistreţ.
- După telefonul tău, le-am adormit cu mare greutate.
- Întâmplarea cu mistreţul m-a întârziat. M-am asigurat că traversa drumul fără probleme. N-am făcut bine?

Se auzi soneria de la uşă. Anne-Marguerite vru să plece pe loc, închipuindu-şi că ne deranja, dar eu am insistat şi le-am prezentat una alteia.

Anne-Marguerite, sau Anne-Mar, pe care o numeam acum A.M, - aşa o numea fiul ei -, venise să vadă dacă nu era nicio problemă cu gemenele, şi am văzut strălucind timp de o clipă în privirea lui Judith o expresie de recunoştinţă şi totodată de iritare faţă de prietena mea detectiva.