Acolo unde tigrii sunt la ei acasă

Jean-Marie Blas de Roblès s-a născut în Algeria, în 1954. S-a mutat în Franţa, după ce ţara sa de origine şi-a câştigat independenţa şi a studiat filosofia la Sorbona. A predat limba franceză în Brazilia, China, la Parlermo şi în Taiwan. A călătorit mult, iar în 1986 a devenit membru al Misiunii Arheologice franceze din Libia. A scris: La mémoire du riz, L'impudeur des choses şi Rituel des dunes. A lucrat timp de zece ani la romanul de faţă, al cărui titlu este inspirat de un citat din Goethe, şi care s-a bucurat de un succes major la publicarea lui în Franţa, fiind în curs de apariţie în numeroase limbi străine.

Eléazard von Wogau - eroul acestui roman de aventuri - este corespondent de presă în regiunea Nordeste din Brazilia. Un prieten îi cere să revizuiască un vechi manuscris, biografia inedită a unui celebru iezuit din secolul al XVII-lea, Athanase Kircher. Un personaj straniu, care a existat în mod real şi care a fost considerat, la vremea lui, cel mai mare savant al tuturor timpurilor.

Pe măsură ce parcurge textul despre viaţa lui Kircher, Eléazard devine captiv al unei anchete fascinante asupra teoriilor, enigmelor şi poveştilor care au populat destinul acestui călugăr erudit, al cărui nume este complet uitat în zilele noastre. În acest fel, romanul pe care îl ţineţi în mână se desfăşoară potrivit unui scenariu complex în care se împletesc, pe de-o parte, trecutul şi prezentul, pe de altă parte, imaginarul şi realitatea pentru a contura vieţile câtorva personaje, dependente unele de celelalte şi aflate în căutarea propriului sens: Eléazard însuşi, scriitor nerealizat, care se retrage în oraşul baroc Alcantara, ruină a unui măreţ trecut colonial portughez; Elaine, soţia sa, paleontolog de succes, care - obosită de atitudinea nefericită a soţului său - îl părăseşte şi porneşte într-o expediţie prin jungla amazoniană, în căutarea unor fosile rare; în fine, fiica lor, Moéma, rebelă şi naivă, studentă la etnologie şi prizonieră a unui univers paradiziac creat de droguri.

Un roman cu o intrigă foarte bogată, enciclopedică aproape, care aminteşte de poveştile lui Umberto Eco, de magia lui Borges şi de şarmul lui Italo Calvino. Lectura pare adesea un joc semantic, pentru că unele texte se dovedesc a fi variante încifrate ale unor mesaje ce ar trebui să rămână enigmatice în ochiul neiniţiatului. O carte de mistere ale cunoaşterii.

Athanase Kircher: un nume care, în mod paradoxal, pe cât de faimos a fost în perioada clasică, pe atât de necunoscut este astăzi. Deşi atotcunoscător (a pretins că a descifrat hieroglifele) şi autor a numeroase invenţii (microscopul, lanterna magică), Athanase Kircher, acest Phoenix al întregii înţelepciuni şi învăţături - ale cărui scrieri s-au pierdut aproape în întregime - s-a înşelat, se pare, în mare parte din supoziţiile sale.

Un personaj fascinant, considerat de contemporanii săi drept cel mai luminat om al tuturor timpurilor, dar uitat de istorie, în favoarea marilor nume ale cunoaşterii din secolul al XVII-lea, Newton şi Leibniz.

Un roman ţesut în jurul unui personaj don quijotesc care demonstrează cât de relativă poate deveni în timp chiar şi povestea unei vieţi mari şi împlinite.

"Acest roman enciclopedic şi mistificator, ţesut din fire picareşti, fascinează şi încântă. Erudiţia intră în slujba foiletonului universal. Imaginaţi-vă un Umberto Eco interpretat de Indiana Jones. Un roman iezuit până în măduva oaselor, amazonian pursânge, brăzdat de bifurcaţii neîntrerupte. Un cameleon care «atârnă» greu! O minunăţie, o construcţie romanescă vertiginoasă." (Le Figaro littéraire)


În această zi, închinată Sfintei Genoveva, a treia a anului 1690, eu, Caspar Schott, aşezat ca un şcolar oarecare la una dintre mesele bibliotecii pe care am primit sarcina să o am în grijă, mă apuc să povestesc viaţa fără răgaz exemplară a reverendului părinte Athanase Kircher. Omul acesta, ale cărui opere luminate ne-au marcat istoria cu pecetea inteligenţei, s-a ascuns cu modestie în spatele cărţilor lui. Mi se va aduce prinos de recunoştinţă, nădăjduiesc în sufletul meu, dacă am să ridic uşor acest văl & am să aduc la vedere cu pudoare un destin pe care gloria l-a făcut de acum nemuritor.

La porţile unei încercări atât de îndrăzneţe, numai încredinţându-mă Fecioarei Maria, maica noastră, a tuturor, aceea căreia Athanase nu i se ruga nicicând fără rost, iau pana spre a da iarăşi viaţă acelui om care mi-a fost dascăl timp de cincizeci de ani & mi-a făcut favoarea, îndrăznesc să mă laud, unei prietenii adevărate.

Athanase Kircher se născu la trei ore ale dimineţii, în a doua zi a lunii mai, sărbătoarea Sfântului Athanase, în 1602. Părinţii săi, Johann Kircher & Anna Gansekin, erau catolici fervenţi & generoşi. La vremea naşterii lui trăiau la Geisa, un târguşor aflat la trei ceasuri de drum de Fulda.

Athanase Kircher văzu lumina zilei într-o epocă de concordie relativă, în sânul unei familii pioase & unite, & într-un mediu studios & de cercetare care, fără îndoială, nu fu străin de viitoarea sa vocaţie. Cu atât mai mult cu cât Johann Kircher avea o bibliotecă foarte bine pusă la punct & că micul Athanase fu înconjurat fără încetare de cărţi. Mai târziu îmi cita cu emoţie & recunoştinţă unele titluri pe care le avusese în mână la Geisa & mai ales De laudibus Sanctae Crucis a lui Raban Maur după care, practic, învăţă să citească.

Dăruit de la natură, şcolarul se instruia de parcă s-ar fi jucat materiile cele mai grele & punea în asta atâta sârguinţă încât îşi depăşi toţi camarazii. Nu era zi în care să nu se întoarcă de la şcoală cu câte o nouă decoraţie prinsă de haină, recompense de care tatăl său se arătă pe bună dreptate foarte mulţumit. Monitor al clasei, îşi seconda învăţătorul, explicând catehismul lui Canisius începătorilor & punându-i să-şi spună pe de rost lecţiile ajutoarelor sale. La unsprezece ani citea deja Evangheliile şi pe Plutarh. La doisprezece ani câştiga cu brio toate disputele publice, în latină, declamând ca nimeni altul & compunând uimitor în proză şi în versuri.

Lui Athanase îi plăcea mult tragedia, aşa că, la vârsta de treisprezece ani, ca răsplată a unei traduceri absolut strălucitoare din ebraică, obţinu de la tatăl său încuviinţarea de a merge la Aschaffenburg pentru a asista, alături de colegii lui, la o piesă de teatru: o trupă ambulantă prezenta acolo Flavius Mauricius, Împăratul Orientului. Johann Kircher încredinţă micul grup unui ţăran care se ducea cu cotiga în acel târguşor - la două zile de drum de Geisa - & care trebuia să îl aducă înapoi odată reprezentaţia încheiată.

Athanase fu entuziasmat de talentul actorilor & de capacitatea lor magică parcă de a aduce la viaţă un personaj pe care îl admira dintotdeauna. Pe scena în aer liber, în faţa ochilor lui uluiţi, valorosul succesor al lui Tiberius învingea încă o dată perşii cu zgomot & avânt, ţinea lungi cuvântări trupelor, alunga slavii şi avarii dincolo de Dunăre, în sfârşit, refăcea măreţia Imperiului. Iar la sfârşit, când trădătorul Phocas l-a ucis în chip înfricoşător pe acest creştin exemplar, fără a-i lăsa în viaţă nici măcar nevasta şi fiii, puţin a lipsit ca mulţimea de spectatori să nu-l facă bucăţi pe sărmanul actor care interpreta rolul centurionului ticălos.

Când veni timpul să se întoarcă la Geisa, ca un descreierat apucat de năbădăile tinereţii, Athanase, care simţea că îi ia partea lui Mauricius trup & suflet, a refuzat să îşi urmeze tovarăşii în căruţă. Ţăranul căruia îi fuseseră daţi în grijă copiii degeaba a încercat să pună mâna pe el: ambiţionând către o moarte care să îl acopere de glorie & înflăcărat de dorinţa de a-şi egala modelul în virtute, Athanase Kircher se hotărâse să înfrunte de unul singur, ca un erou antic, pădurea Spessart, care avea trista faimă de a colcăi de hoţi la drumul mare, dar şi de fiare sălbatice.

Odată ajuns în pădure, nu trecură nici două ceasuri până se rătăci. A umblat razna întreaga zi, încercând să recunoască drumul pe care ar fi trebuit să o ia, însă codrul se îndesea tot mai tare, iar el observă cu înfricoşare că noaptea se apropie. Îngrozit de himerele pe care propria-i imaginaţie le făcea să apară din tenebre, blestemându-şi orgoliul care îl aruncase într-o asemenea aventură, Athanase se căţără până în vârful unui arbore pentru a fi apărat cel puţin de bestiile pădurii. Întreaga noapte şi-o petrecu agăţat de o cracă, rugându-se lui Dumnezeu din toată inima & tremurând de spaimă & de remuşcări. De dimineaţă, înfometat, mai mult mort decât viu de frică & de oboseală, continuă să se afunde în codru. Umbla astfel, fără căpătâi, de nouă ceasuri, târându-se de la un copac la altul, când a văzut că pădurea începe să se rărească, lăsând să apară o câmpie mare. Plin de bucurie, Kircher merse să ceară lămuriri cosaşilor care munceau pe acolo, pentru a afla unde a ajuns. Până acasă mai erau două zile de mers! Fu îndrumat pe drumul cel bun, i se dădură de-ale gurii & abia peste cinci zile de la plecarea la Aschaffenburg ajunse din nou la Geisa, spre marea uşurare a părinţilor săi, care îl credeau pierdut pe vecie.

Cum întrecuse marginile răbdării tatălui său, acesta a hotărât să îşi trimită fiul să îşi continue studiile la internatul colegiului iezuit de la Fulda.

Desigur, disciplina era mult mai strică decât în mica şcoală din Geisa, însă profesorii se dovedeau cu mult mai învăţaţi & puteau satisface curiozitatea de nestins a tânărului Kircher. Mai era & oraşul atât de bogat în istorie & arhitectură, biserica Sfântului Mihai cu cele două clopotniţe asimetrice ale sale &, mai ales, biblioteca fondată de Raban Maur plecând de la propriile lui cărţi, în care Athanase îşi petrecea cea mai mare parte a timpului liber. În afara operelor lui Maur & în special a exemplarelor originale din De Universo & Osanale Sfintei Cruci, mai putea găsi tot soiul de manuscrise rare, de la Cântul lui Hildebrand, Codex Ragyndrudis, Panarion-ul lui Epiphan, Compendium-ul lui Guillaume d'Ockham, până la Ciocanul vrăjitoarelor pe care Athanase nu o deschidea nicicând fără ca un fior să nu-i treacă prin tot trupul.

Îmi vorbea deseori de această carte, de fiecare dată când i se întâmpla să îşi amintească de prietenul său din copilărie, Friedrich von Spee Langenfeld. Tânărul profesor preda pe atunci la seminarul din Fulda. Recunoscând în Kircher calităţile care l-au diferenţiat întotdeauna de tovarăşii săi, l-a şi îndrăgit nu peste multă vreme. Graţie lui, Athanase a descoperit cărţile interzise ale bibliotecii: Martial, Terentiu, Petronius... Von Spee îi prezentă toţi aceşti autori a căror lectură decenţa o interzice sufletelor inocente; iar dacă şcolarul iese mai întărit în aspiraţia sa către virtute din această dubioasă încercare, magistrul său nu e mai puţin vinovat căci "viciul e ca smoala-ntinsă: de degete, când o atingi, rămâne prinsă". O să-i iertăm, totuşi, uşoara cotitură pe lângă morală fiindcă, de altfel, influenţa sa asupra lui Kircher a fost benefică. Nu urcau ei oare în fiecare duminică pe Frauenberg - Muntele Sfintei Fecioare - spre a se reculege într-un schit părăsit & pentru a tăifăsui contemplând înălţimile & oraşul de mai jos?

Cât despre Ciocanul vrăjitoarelor, Athanase îşi amintea perfect de mânia tânărului său mentor în faţa cruzimii & arbitrariului tratamentelor aplicate pretinşilor posedaţi pe care Inchiziţia îi prindea în mrejele ei.
- Cum să nu mărturiseşti că ţi-ai ucis tatăl & mama ori că ai preacurvit cu demonul, când ţi se zdrobeau picioarele în ghetele de tortură făcute din oţel ori ţi se înfigeau ace lungi în tot trupul pentru a descoperi punctul lipsit de durere care atesta, conform imbecililor acelora, pactul cu diavolul.

Învăţăcelul se vedea nevoit să fie el cel care să liniştească furia maestrului, luându-l, din acest motiv, cu mai multă prudenţă, martor al cugetărilor sale. Von Speer începea atunci să-i vorbească în şoaptă, citând din Ponzibinio, Weier ori Cornelius Loos, spre a avea pe ce să îşi bazeze demonstraţia. Doar nu era el cel dintâi, insista, care critică procedurile inumane ale inchizitorilor. Johann Ervich denunţase încă din 1584 proba apei, Jordaneus pe aceea a petei insensibile &, spunând toate acestea, von Spee se aprindea iarăşi, ridica tonul, terorizându-l pe tânărul Athanase care îl admira astfel & mai mult, pentru curajul ce depăşea limitele rezonabilului.
- Înţelegi, prietene? exclama von Spee cu ochii scânteind. La fiecare adevărată vrăjitoare - deşi eu merg până acolo încât mă îndoiesc că a existat vreodată vreuna -, sunt arestate trei mii de persoane slabe de minte, de nebuni furioşi ale căror tulburări ţin mai degrabă de ştiinţa medicului decât de a inchizitorului. Ceea ce asigură triumful acestor aşa-zişi savanţi este pretextul interesului acordat lui Dumnezeu & religiei. Însă nu dovedesc decât teribila lor ignoranţă, atribuind cauze supranaturale pentru tot felul de evenimente, fiindcă habar nu au de motivele cu totul naturale care conduc lucrurile de pe pământ!

Toată viaţa Kircher mi-a vorbit despre omul acela & despre influenţa pe care o exercitase asupra formării lui intelectuale. Tânărul mentor îi citea câteodată poeme magnifice, pe care le scria el însuşi la vremea aceea, chiar cele ce au fost adunate după moartea lui sub titlurile Privighetoarea încăpăţânată şi Cartea de aur a Virtuţii. Athanase ştia multe dintre ele pe dinafară & în anumite seri de cumplită suferinţă, la Roma, recita câteva cu voce joasă, de parcă ar fi spus o rugăciune. Avea o preferinţă evidentă pentru Idolatrul, poem al cărei coloraturi egiptene îl încânta în mod deosebit. Mi se pare că îi aud şi acum vocea pronunţând cuvintele cumva grav & rezervat totodată:

Visează să stai trează, o, Ishtar ca o pană!
Binefăcătoare lunară, întunecată stea
Deasupra sorbilor sclipind cu-nfrigurare!
Licornă înţeleaptă din şaptele himere
Hienă, salamandră, sacrificată glifă,
Să dansăm chacona făr-de sfârşit surioară:
Pătatul taurobol a-nţepenit în
Muginda vizuină în care Christ îl botează...
Mortifică-l, Mântuitorule, pe cel ce vrea prea lacom
Ceea ce nume nu are!

A încheiat cu ochii închişi & a rămas tăcut, cuprins cu totul de frumuseţea versurilor ori de nu ştiu ce amintire legată de ceea ce citise. Am profitat pentru a mă retrage, convins că îl voi regăsi a doua zi cu obişnuita-i bună dispoziţie.

În anul 1616, von Spee a fost transferat la colegiul iezuit din Paderborn spre a-şi termina noviciatul, iar Athanase, sătul de Fulda, hotărî să plece la Mainz pentru a studia filosofia.

Iarna lui 1617 fu deosebit de aspră. Oraşul se prăbuşea, parcă, sub nămeţi & toate râurile erau îngheţate. Athanase se aruncase cu totul în studiul filosofiei, mai ales aceea a lui Aristotel, la care ţinea în mod deosebit & pe care o asimilă într-o viteză uimitoare. Dezamăgit însă de reacţiile uneori brutale ale colegilor de şcoală de la Fulda în faţa rafinamentului său de spirit, lucra în taină & refuza să îşi împărtăşească altora cunoştinţele. Prefăcându-se umil, ba chiar prost, trecea drept un elev nevoiaş & limitat ca putere de înţelegere.

La câteva luni de la sosirea la Mainz, Kircher manifestă dorinţa de a intra în Compania lui Isus. Cum, în aparenţă, nu era prea dotat, fu nevoie ca tatăl lui să intervină pe lângă Johann Copper, superiorul iezuiţilor din Rhenania, pentru ca acesta din urmă să îi accepte candidatura. Ziua plecării la noviciat, la Paderborn, fu lăsată pentru toamna lui 1618, după ultimele examene la filosofie. Athanase primi vestea cu o bucurie de care cu siguranţă nu era străină perspectiva de a-şi regăsi prietenul, pe von Spee.

Cum în iarna aceea era la modă patinajul, artă pentru care dovedea un talent ieşit din comun, Athanase resimţi o plăcere vinovată în a-şi demonstra posibilităţile în faţa colegilor. Plin de vanitate, se distra luându-le-o înainte graţie agilităţii & lungimii lunecuşurilor sale. Într-o zi, pe când se străduia să-şi întreacă unul dintre tovarăşi, a constatat că nu mai reuşea să se oprească pe fâşia de gheaţă, că picioarele îi pornesc fiecare în altă direcţie, lovindu-se rău de pământul tare ca piatra. După căzătură, care sosise ca o pedeapsă dreaptă a orgoliului de care dăduse dovadă, Kircher se alese cu o hernie păcătoasă & tot felul de julituri, pe care acelaşi orgoliul îl făcu să le ascundă.

Prin februarie, rănile începuseră să se infecteze &, fără tratament, supurau foarte tare, aşa că, în doar câteva zile, membrele nefericitului se umflaseră în asemenea hal, încât nu mai putea păşi decât cu mare greutate. Cum iarna părea să nu se mai sfârşească, Athanase îşi continuă studiile în cele mai rele condiţii, în frig & lipsit de confort. De teamă să nu fie refuzat de colegiul iezuit unde cu atâta greutate fusese admis, nu spuse un cuvânt despre starea în care ajunsese, în aşa fel încât, pe măsură ce se apropia ziua plecării la Paderborn, suferinţa acestora se înrăutăţea tot mai mult.

Călătoria pe jos, în câmpul de la Hesse, fu un adevărat supliciu. De-a lungul tuturor acelor zile & nopţi, Athanase îşi amintea de convorbirile cu Friedrich von Spee despre torturile la care erau supuse vrăjitoarele de către inchizitori: chiar aşa ceva îndura & el & doar credinţa în Isus şi apropierea reîntâlnirii cu bunul prieten îi permiseră, de bine de rău, să reziste. Ajunse şchiopătând îngrozitor, pe 2 octombrie 1618, la colegiul iezuit de la Padeborn. Imediat după primele manifestări de bucurie ale revederii, von Spee, aflat acolo pentru a-l întâmpina, îl forţă să îşi destăinuiască secretul. Chemat de urgenţă, chirurgul se îngrozi de starea picioarelor, descoperi o cangrenă & îl declară pe Kircher condamnat. Gândindu-se că o boală incurabilă era şi aşa de ajuns, Athanase păstră tăcerea asupra herniei. Johann Copper, superiorul colegiului, îl înştiinţă cu blândeţe că trebuia să se întoarcă acasă dacă nu avea să-i fie mai bine în cel mult o lună. Totuşi, la îndemnul lui, toţi novicii începură să se roage Domnului să-l aibă în pază pe bietul neofit.

După câteva zile, în care martiriul lui Athanase nu făcuse decât să sporească, von Spee îşi sfătui protejatul să o cheme în ajutor pe aceea care veghea asupra lui dintotdeauna. În biserica din Padeborn se găsea o statuie străveche a Fecioarei Maria, despre care se spunea că are puteri miraculoase. Mare îi era renumele printre puţinii locuitori ai regiunii. Prin urmare, Kircher fu purtat în biserică & întreaga noapte se rugă Maicii Sfinte să aibă milă de durerea fiului ei cel bolnav. Spre miezul nopţii, simţi în carnea-i rezultatul rugilor & se fu inundat de o minunată bucurie. Nemaiîndoindu-se că avea să se vindece, îşi continuă rugăciunile până în zori.

Când se trezi, după câteva ceasuri de somn fără de vise, îşi privi picioarele & văzu că amândouă erau vindecate, iar hernia dispăruse!

Degeaba chirurgul îşi potrivi mai bine ochelarii pe nas, tot fu nevoit să recunoască miracolul: spre uimirea lui, nu mai găsi decât nişte cicatrice & nici cea mai mică urmă de infecţie care, fără îndoială, ar fi trebuit să-i sfârşească pacientul... Prin urmare, se poate prea bine înţelege devoţiunea deosebită pe care Athanase a dovedit-o întreaga viaţă faţă de Maica Sfântă, care l-a ajutat să treacă peste asemenea încercări, lucru care demonstrează în ce măsură era Kircher predestinat să îl slujească pe Domnul în sânul Companiei lui Isus.

PE DRUMUL SPRE CORUMBA / "Trenul morţii"

Stând rău pe bancheta tare din compartiment, Elaine se uita la peisajul ce defila dincolo de fereastră. Era o femeie frumoasă, de treizeci şi cinci de ani, cu părul negru lung şi inelat, pe care îl strânsese într-un coc răvăşit, de o studiată neglijenţă. Îmbrăcată într-o sahariană bej, strânsă în talie, cu mâneci scurte şi buzunare aplicate, şi cu o fustă asortată, pusese fără să îşi dea seama, ori fără să-i pese, picior peste picior astfel încât lăsa să i se vadă coapsa stângă, bronzată, puţin mai mult decât ar fi trebuit. Fuma o ţigară lungă, mentolată, uşor afectată, dovedindu-şi lipsa de experienţă în domeniu. Pe bancheta din faţă, aproape faţă în faţă cu ea, Mauro era la largul lui: cu picioarele întinse până aproape sub locul din faţă, cu mâinile sprijinindu-şi ceafa, cu căştile pe urechi, asculta caseta cu Caetano Veloso dând din cap în ritmul muzicii. Profitând de faptul că Elaine se uita pe fereastră, îi fixa încântat picioarele. Nu-i era oricui la îndemână să admire astfel anatomia ascunsă a profesoarei von Wogau, şi multor studenţi ai Universităţii din Brasilia le-ar fi plăcut să fie în locul lui! Şi uite că tocmai pe el îl alesese pentru a o însoţi la Pantanal, fiindcă îşi susţinuse teza la geologie cu brio - cu menţiunea otimo, vă rog frumos! , fiindcă avea o mutră frumoasă de seducător înveterat şi, poate, dar asta chiar nu se punea la socoteală, îşi zicea, fiindcă tatăl lui era guvernatorul statului Maranhao. Cavaleiro de Jorge, seu chapeu azul, cruzeiro do sul no peito... Mauro dădu muzica mai tare, cum făcea de fiecare dată când ajungea la hitul său preferat. Cuprins de ritm, începuse să fredoneze cuvintele, lungind finalele în "u", cum făcea şi Caetano. Coapsele Elainei vibrau la fiecare zguduire a trenului, iar el jubila.

Deranjată din reverie de chiţăitul inoportun al însoţitorului, femeia întoarse brusc capul şi surprinse privirea aţintită asupra coapselor ei.
- Mai bine v-ar interesa peisajul, spuse coborând piciorul, lipindu-şi-l de celălalt şi trăgând în jos de fustă.

Mauro a oprit imediat walkmanul şi şi-a scos căştile de pe urechi.
- Iertaţi-mă, nu v-am auzit. Ce aţi spus?
- N-are importanţă..., îi răspunse surâzătoare, mişcată dintr-o dată de figura speriată a lui Mauro. Părea un puşti aşa, cu părul ciufulit şi aerul încurcat, de copil care a făcut o prostie: Uitaţi-vă, îi mai zise arătându-i pe fereastră, vin geologi din toată lumea ca să vadă lucrurile astea.

Mauro aruncă o privire asupra câmpiei lunare care trecea nepăsătoare prin cadrul ferestrei: părea că bucăţi roşii de gresie fuseseră aruncate, la întâmplare, pe acolo de cine ştie ce creatură gigantică.
- Reliefuri ruiniforme precambriene puternic erodate, recită tânărul cu o uşoară încruntare a sprâncenelor.
- Nu e rău... Însă aţi putea adăuga: "Superbă perspectivă a cărei frumuseţe sălbatecă dă fiinţei umane sentimentul fragilităţii sale pe acest pământ." Din păcate, aşa ceva nu se scrie nicicând în manualele de geologie, nici măcar în altă formă.
- Râdeţi de mine, ca de obicei, suspină Mauro. Ştiţi foarte bine că sunt un om sensibil, altfel aş fi ales istoria sau matematica. Adevărul e că încep să mă simt obosit.
- Trebuie să recunosc că şi eu. Parcă nu se mai termină drumul. Împăcaţi-vă cu gândul că ne vom întoarce la Brasilia cu avionul. Departamentul nu e prea bogat şi mi-a luat ceva să negociez. Pe de altă parte, nu mă deranjează că am luat trenul, visam de mult la voiajul acesta. După cum încă îmi mai doresc să mă urc într-o zi în Transsiberian.
- Trenul morţii! exclamă Mauro cu voce lugubră. Singurul tren din lume despre care nu se poate şti dacă va mai ajunge vreodată la destinaţie...
- Ei! Mauro! Nu-ncepe din nou! interveni Elaine râzând. Aduci ghinion...

Trenul morţii, numit aşa fiindcă regulat aveau loc accidente ori atacuri cu mână armată, lega Campo Grande de Santa Cruz, în Bolivia. Chiar înainte de frontieră se oprea la Corumba, orăşelul în care cei doi călători trebuiau să se întâlnească cu restul echipei, profesorul Dietlev H. G. Walde, specialist în paleozoologie la Universitatea din Brasilia, şi Milton Tavares Junior, şef de catedră şi director al departamentului de geologie. Pentru a mai reduce preţurile expediţiei, Elaine şi Mauro veniseră cu o camionetă până la Campo Grande, ultimul oraş accesibil cu maşina înainte de intrarea în Mato Grosso. Lăsaseră maşina în atelierul unui mecanic auto - Dietlev şi Milton, care făceau prima parte a drumului cu avionul, aveau să o recupereze la întoarcere - şi aşteptaseră în gară până dimineaţă. Trenul era o adevărată antichitate pe roţi, cu locomotivă cu aburi demnă de Far West, cu vagoane îmbrăcate în lemn de culoare stinsă şi cu ferestre în ogivă. Compartimentele păreau cabinele unui vapor din cauza lambriurilor de mahon lăcuit şi a toaletei dotate cu un mic lavabou de marmură roz. Într-un colţ exista chiar şi un ventilator din oţel nichelat montat pe un cardan, ceea ce fusese, probabil, cândva, culmea luxului. Până una-alta, robinetul nu te mai ducea cu gândul la vreun element lichid, într-atât era de mâncat de rugină, manivela ferestrei se rotea în gol, firele cauciucate ale ventilatorului păreau smulse de o eternitate, iar jegul de peste tot şi catifeaua sfâşiată a banchetelor făcea imposibil de ghicit cam în ce vremuri imemoriale putuse un asemenea echipament să însemne confort şi modernitate.

Căldura începuse să fie insuportabilă. Elaine şi-a şters fruntea, a desfăcut capacul bidonului şi, sub privirile indulgente ale lui Mauro, a încercat să bea în pofida zguduiturilor trenului, când, pe coridor, s-au auzit vociferări. Dominând vacarmul osiilor, glasul unei femei părea să încerce să stârnească întregul univers. Mai multe persoane s-au repezit spre partea dinapoi a vagonului, urmate de conductorul obez şi cu hainele în dezordine, cu cascheta alunecată într-o parte, care a gâfâit pentru o clipă în faţa uşii deschise a compartimentului. Strigătele au continuat şi mai puternic, până când două lovituri înfundate, care au zdruncinat peretele despărţitor, au făcut geamul să vibreze şi ventilatorul să zornăie, oprind brusc trenul.
- Mă duc să văd ce s-a întâmplat, a anunţat-o Mauro ridicându-se.

Şi-a croit drum printre bagajele care umpleau culoarul şi a ajuns până lângă un mic grup de oameni care îl înconjura pe conductor. Înarmat cu un topor de incendiu, acesta din urmă se apucase să spargă vagonul, începând cu uşa toaletei!