Brâncuşi. Pravila de la Craiova

Cel de-al doilea volum din seria Brâncuşi a lui Petre Pandrea prezintă cititorilor un text inedit, intitulat Pravila de la Craiova. Scris în inimitabilul stil al marelui creator de texte literare care a fost Petre Pandrea, volumul se constituie nu numai într-un portret al lui Brâncuşi, văzut din perspectiva compatriotului său de pe meleagurile Olteniei, ci şi într-un portret al lui Pandrea însuşi, cu trăsăturile sale ce pot fi recunoscute în tot ceea ce a scris. Se desfăşoară astfel în faţa cititorului priveliştea fascinantă a unei minţi sclipitoare, a unei culturi pe cât de profunde, pe atât de vaste, a unui spirit viu şi acid. O lectură la fel de captivantă ca şi toate celelalte scrieri ale lui Pandrea, la fel de instructivă şi la fel de necesară celor care doresc să se familiarizeze cu creaţia marilor artişti şi scriitori ai secolului XX.


C. Brâncuşi declara deseori, în momente de melancolie şi dor de ţară, în atelierul său parizian mobilat în pur stil rural de Hobiţa, că el ţine de Pravila de la Craiova. În această Pravilă de pe Jii ar fi sursa inspiraţiei sale tainice.

Pravila de la Craiova ar fi Muza adormită, acel nisus formativus şi Oul primordial al creaţiei plastice şi al lumii cu forme brâncuşiene (Le commencement du monde, The Beginning of Life).

Fiecare artist şi gânditor are o viziune proprie şi forme de exteriorizare specifice. Critica cuprinde aceste forme, le arată izvoarele, depistează influenţele şi le delimitează. Una dintre cele mai vechi şi mai bune pravile valahe este Pravila lui Matei Basarab, voievod la Târgovişte (din anul 1652).

Pravila lui Vasile Lupu a apărut la Iaşi (pentru Moldova), cu şase ani mai înainte (1646). Primele pravile pe teritoriul României au fost contractele de negustori romani, explicate de arheologul Vasile Pârvan în lucrarea sa Despre neguţătorii romani la gurile Dunării (Die römischen Kaufleuten am Donaumünden - teză de doctorat la Breslau). Tema a fost tratată şi de latinistul Popa-Lisseanu, profesor secundar emerit.

Pravila de la Craiova (ca denominaţiune) am auzit-o pomenită, pentru prima oară, la Paris, din gura lui Constantin Brâncuşi. Am rămas perplex. Ştiam despre foarte multe pravile române şi străine, antice, medievale şi mai moderne. Le studiasem la I. Peretz, dramaturg şi universitar de Istoria Dreptului.

Tocmai sosisem, de la Berlin, în atelierul din Impasse Ronsin, "înfundătura dracului", cum îi spunea sculptorul în momente de mânie şi de nostalgie după Hobiţa şi după Craiova, după Hanul lui Spirtaru din Craiova, după bodega lui Zamfirescu, unde lepădase "şorţul verde", pentru a avea "bordeiul" şi tejgheaua lui.

Audiasem, la Berlin, în 1927, din primele semestre la Istoria Dreptului, Oglinda saxonilor (Sachsenspiegel). Era un soi de pravilă din istoria dreptului german şi se preda la Universitatea de pe Unter den Linden, unde îl aveam profesor la Ştiinţa pravilelor pe dr. Ernst Heymann. Pe acolo trecuseră puţini români. Fusese şi Mihail Kogălniceanu. Non multa, sed multum. Fantoma lui mă obsedase la Alma Mater de pe Spreea, din 1927 până în 1933, cu spiritul lui de reforme, de inovaţie, de progres, cu bătălia pentru ţăranii dijmaşi, pentru robii ţigani şi pentru o literatură a băştinaşilor, pentru Unire şi progres. Bătălia lui şi cea de la Podul Înalt mi se păreau tot atât de mari ca şi bătălia de la Valmy şi bătălia lui Humboldt, patronul nostru umanist şi universitar.

Dascălul berlinez Heymann îmi vorbise la o oră a colocviilor individuale (Sprechstunde) despre Codex Sturdzanus.

Heymann fusese prieten cu Dimitrie A. Sturdza, membru şi secretarul Academiei Române, colecţionarul de texte istorice şi prim-ministru.

Istoricul meu de drept german şi de drept comparat mondial purta o barbă albă şi lungă, ca un Moş Crăciun de pe Spreea şi de pe Jii. Profesorul neamţ fusese prieten de tinereţe cu istoricul şi academicianul bucureştean, pe vremea când D. A. Sturdza avea bărbuţa albă. Un moment l-am considerat pe Herr Prof. dr. Ernst Heymann cam ramolit, puţintel zaharisit, fapt care se cam întâmplă şi la aulicii universitari şi academicieni berlinezi sau balcanici.

Am rămas în perplexitate la Berlin. Am rămas perplex şi la Paris, la Brâncuşi (cu barba argintiu înspicată), care-mi vorbea despre o Pravilă a Craiovei. Oare sculptorul vindea castraveţi, grădinarului? Ştia despre o pravilă, despre care eu nu auzisem, deşi eram expert?

Lucrurile merg între cobiliţarii olteni. Oltenii aceştia sunt destul de esopici între ei. Oltenii, zişi juveţi, sunt îndeobşte de o voioşie încântătoare şi permanentizată, aş spune euforică, plus politeţea de moşneni, care a devenit prototip pentru toţi (tradusă în acea joie brâncuşiană). Unii juveţi se consideră, făloşi, "boieri de la facerea lumii", cum se zice într-adevăr în hrisoave sau cum spusese despre sine Brâncuşi, moşnean din Hobiţa, că este un prince-paysan. Eram de faţă când o spusese unui străin indiscret de genealogia, de familia şi de naţionalitatea sa.

Era în ziua cu chestia Pravilei de la Craiova, discutată după plecarea "striinului" (Străin - în dialect oltean local - n.n.). Pe maistrul Brâncuşi l-am dezaprobat energic după plecarea străinului moftangiu, în "chestia" cu prince-paysan. Mi se părea o prejudecată inadmisibilă la un intelectual. I-am zis-o cu impetuozitatea tinerei generaţii (tocmai trimisesem la Bucureşti Manifestul Crinului Alb, împreună cu Sorin Pavel şi arheologul Ion Nestor, asistentul lui Pârvan, astăzi academician).
- À d'autres, Maître! S-o spui altora, neică Costache! Dacă te-ar auzi Muica de la Gorj, s-ar supăra! Nu face frumos! Noi nu suntem ciocoi, ca să ne facem prinţi, ca Nicolas Petresco-Comnène, diplomatul nostru de la Legaţia din Berlin, descendent halucinat din dinastia Comnenilor bizantini. El e, de fapt, Nae Petrescu şi semnează N.P. Comnène. Şi aşa sunt prea mulţi prinţi români la Paris, la Nisa şi pe continent. De ce să-i mai sporim şi noi, cu moşnenii din Juveţia? N.P. Comnen, luat în ansamblu, este, în fond, un om de treabă. Are o marotă princiară care strică totul. Are o fată deşteaptă şi un băiat, la fel. Copii cuminţi, fără mofturi. Sunt prietenii mei. Moşnenii nu sunt principi-ţărani, ci ţărani-sadea, ţărani mijlocaşi, selecţionaţi prin muncă şi bătălii duse contra boierilor veliţi români şi contra principilor plăcintari ai Fanarului.

La început, în economia naturală, pe care mulţi sociologi şi istorici serioşi europeni o consideră economie "paradiziacă" (în special berlinezii mei şi sociologul Ferdinand Tömmies de la Bonn), se afla pământ mult de arătură, pentru grădini şi pentru pometuri, pentru islazuri şi fâneaţă. Prin selecţia naturală darwiniană, cei harnici şi cei mai sănătoşi au ocupat pământ mult.

S-a început bătălia cu boierii veliţi, adică boierii cei mari care "pofteau" (pohteau - zice cronicarul), pe lângă ce aveau ei, şi "curelele" moşneneşti. Au învins, uneori. Alteori, moşnenii şi răzeşii au fost înfrânţi şi au ajuns iobagi. N-au învins, totdeauna, veliţii, fiindcă voievozii aveau nevoie de ei, de cei mici. Moşneanul oltean şi răzeşii moldoveni sunt ţărani sadea, ţărani mai viguroşi, care şi-au păstrat "curelele" şi fişteicile de pământ, muncesc şi astăzi la coarnele plugului, cu burta mai plină şi dau vlăstare mai puternice.

Conversaţia avea loc în anul 1928, în plină criză mondială.

În Oltenia, ca şi pretutindeni în lume, dijmaşii, pălmaşii şi robii ţigani sunt mai piperniciţi, mai chirciţi, mai degeneraţi (ca să spunem cuvântul grav). Au trăit şi trăiesc în bordeie puţin luminoase, fără hrană suculentă. În privinţa zisului "prince-paysan" sunt bâzdâcuri esopice şi senioriale care nu sunt demne de un oltean adevărat de pe Jii şi de pe Olteţ, de la Hobiţa, de la Strehaia (unde a început Mihai Bravu ca mic dregător), de la Cerneţi (unde a fost mic dregător Domnul Tudor Vladimirescu) sau de la Izlazul lui Radu Şapcă, popă iluminist. Cât despre Pravila de la Craiova n-am auzit. Ştiu de Codex Sturdzanus şi de Sachsenspiegel, ştiu de o sută de pravile române şi "striine".

I-am povestit anecdota cu Herr Prof. dr. Ernst Heymann care mă întreba în 1927, la Berlin, dacă mai trăieşte Dimitrie A. Sturdza, valahul cu barbiche blanche (bărbuţă albă), amicul suspus la Bucureşti, pe la Academie (preşedinte), preşedinte al partidului liberal, prinţ şi cumnat cu P.P. Carp, prin neveste cantacuzineşti.

Constantin Brâncuşi îşi mângâie barba argintie şi mă întreabă ironic şi voios:
- Şi ce ai răspuns belferului tău neamţ, de la care văd că ai învăţat tot soiul de drăcovenii şi-mi ţii prelegeri despre moşneni, adică înveţi pe taică-tău cum se fac copiii?! Vom vorbi şi despre Pravila de la Craiova. Întâi să caut printre hârţoagele mele, ca să-ţi arăt că un moşnean este un prinţ. Pravila de la Craiova nu s-a scris. În loc să scrii despre Sachsenspiegel şi despre Izvoarele germano-engleze ale lui Montesquieu (subiect de teză), mai bine ai face bine să scrii despre Pravila Craiovei.

C. Brâncuşi a scotocit în hârţoagele şi boarfele lui şi a găsit un text în care scria, negru pe alb, despre moşneni: "boieri de la facerea lumii". Am rămas perplex. În orice avocat zace chiţibuşarul şi proceduristul.

Făcusem practică în tribunalul Ilfov, purtând cu orgoliu geanta (ca al cincilea secretar) marelui avocat Anibal Teodorescu, profesor universitar, ajuns, pe meritele sale, membru al Academiei Române. Mă învăţase rânduiala unui dosar, precizia termenelor şi a concluziilor, în fapt şi drept, nevoia austerităţii, şi în viaţa particulară şi în negoţul cu clienţii (cam zănatici şi aflaţi în criză).

Învăţasem chiţibuşurile de la adversarul său, Istrati Micescu, adversar de bară şi de metodă. Lucrurile rele se învaţă mai uşor decât cele bune şi dacă vrei să captezi un om suspus, un dregător, te adresezi viciilor şi defectelor lui, iar nu părţilor pozitive şi excelente.

Primele lucruri care se învaţă de către secretari sunt chiţibuşurile şi procedura. (Mai târziu, am redactat şi publicat o Procedură penală, cu adnotări, jurisprudenţă şi comentarii, lucrată la mare viteză de doi amici: Lucreţiu Bănărescu şi V. Atanasiu).

Când am văzut textul cu "moşnenii, boieri de la facerea lumii" în Oltenia noastră rurală, am ridicat obiecţii:
1. am contestat autenticitatea textului (de care habar n-aveam), deşi făcusem istorie cu V. Pârvan şi-l citeam pe Iorga, fără să-l termin vreodată;
2. nu se scrie cuvântul fatidic "prinţ", ci "boieri de la facerea lumii";
3. boierii sunt de mai multe categorii. Am început să enumăr, pe dinafară, tot ceea ce învăţasem (cu memorie fotografică) din Istoria dreptului românesc a lui I. Peretz.

Profesorul Peretz era un dramaturg istoric în orele sale libere şi tatăl prea frumoasei Erastia Peretz, Miss România, azi Erastia Septimiu Sever, fiică mult mai reuşită decât piesa sa dramatică Bimbasa Sava, jucată la Teatrul Naţional, într-o plictiseală solemnă, ca şi piesele lui N. Iorga.

Brâncuşi m-a întrerupt:
- Lasă prelegerile germano-române, de tip universitar, făloase şi prea acidulate. Nu prind la Paris. Chiţibuşurile referitoare la sineturile, hârţoagele şi pravilele mele nu prind pe Sena. Nu cred că mai prind nici pe valea Vlăicii la Craiova sau în Boldul din Caracalul tău, unde s-a rupt carul cu proşti. Ştiu că proştii au plecat şi au rămas deştepţii, la voi, pe şesurile Romanaţiului. Pe-acolo aveţi numai robi, iobagi şi slugoi. Ce-ai spus neamţului de la Berlin în chestia autorului lui Codex Sturdzanus?
- Ce să-i spun? Că a murit. Şi a murit nebun. Se afla în funcţia de prim-ministru. Când s-a deschis şedinţa cu solemnitate şi s-a rostit rugăciunea Tatăl nostru (pe rând), după ce Dimitrie A. Sturdza (Ginerele prinţului Cantacuzino şi cumnatul conservatorului boiernaş P.P. Carp - n.n.) a referit că a fost în audienţă la Maiestatea sa Carol I de Hohenzollern (Regele îi primea pe demnitari în picioare şi le dădea numai un deget la pupat - n.n.), s-a aşezat sub masă. Acolo, a început să cânte: Cucurigu! Cucurigu! Cucurigu! Pe urmă, cocoşul-prinţ a ieşit de sub masă şi a vrut să înceapă şedinţa. Nu mai era cocoş, ci prim-ministru. Atunci, miniştrii săi servili, liberali, au priceput: Dimitrie A. Sturdza, marele şef al celui mai mare partid de guvernământ din "rotativa" celor două partide, înnebunise. Nu au mai ascultat comanda. L-au dus la Viena, la sanatoriu. Profesorul neamţ de boli nervoase l-a primit la clinică şi l-a chestionat îndelung pe pacient. Sturdza stăpânea perfect limba germană. Diagnosticul de nebunie a fost pus, la precizie, după o jumătate de oră de conversaţie.

Profesorul de neurologie de la Viena a întrebat suita strălucită de secretari şi de ofiţeri în fireturi:
- Ce demnitate are prinţul Sturdza, pacientul meu, în România?
- Este prim-ministru.
- Fericită ţară! Acest om este nebun de cel puţin doi ani. N-aţi observat?

Am mai vorbit despre alt neamţ din România, de la care s-a scornit blazonul de "ţară a lui Hübsch", o ţară hilară. (Expresia a fost prelucrată de Tudor Arghezi în Ţara de Kutty).

Am luat la refec, prin contrast, bănia Craiovei lui Mihai Bravu şi a Basarabilor, pe voievodul oltean moşnean, marele Constantin Brâncoveanu, pe Domnul Tudor şi pe Iancu Jianu.

Olteni serioşi şi pamfletari esopici, purtători de sabie, de peniţă, de penel, de verb înaripat sau daltă, n-au iubit, nu au îngăduit şi nu s-au scăldat în apele murdare ale "ţării lui Hübsch", şi nici nu s-au plimbat, fericiţi şi trivial-joviali, în Ţara de Kutty. Ei posedă voioşia, optimismul, euforia, omenia, dar nu jovialitatea râncedă şi sentimentalitatea neghioabă. Nu acceptă status quo ca o băltoacă stagnantă şi nici relele aşezări care contravin progresului, inovaţiei creatoare, naturalităţii fertile, silogismului atenian heladic (care este altceva decât sofisma pezeventlâcului fanariot, invadat din Levant pe filiera Fanarului, a Sublimei Porţi şi a arguţiilor ecleziastice ale marilor prelaţi).

Popa Şapcă era serios. Popa Radu Şapcă este zeul nostru, zeu şi patriarh. Episcopii şi mitropoliţii sunt nişte "porci cu mitra în cap", după formula ex-ierodiaconului T. Arghezi, de la Cărbuneşti-Gorj (în foile matricole, Neica Ioniţă TeodorescuArghezi). Poetul fusese prietenul de tinereţe al sculptorului.

Am bârfit copios, împreună, la Paris, pe Dr. Miron Cristea, Patriarh al bisericii autocefale române, care nu semăna la purtare cu stareţii de la Tismana. Dr. Cristea era considerat un hăndrălău. În această atmosferă olteană, la Paris, şi-apoi la Bucureşti, într-o atmosferă de voioşie şi de Tischreden (rosturi de masă à la Luther, cu Melanchton, fiul său spiritual şi ginere), s-a încherbat această Pravilă de la Craiova.

Pravila de la Craiova n-a mai fost scrisă vreodată.

N-am scris-o Eu, puţinătatea mea, eu, omul de pe Olteţ, cu învăţătură la Craiova pe Jii, pe Dâmboviţa, pe Sena, pe Neckar, pe Isar sau pe malurile Tibrului, în contemplaţia Columnei lui Traian la Roma şi a Columnei Infinitului la Târgu Jiu, un învăţăcel-vagabond, în căutarea înţelepciunii şi a disciplinelor duhului. Căutarea în asemenea domenii este mai preţioasă, uneori, decât ţelul, îndeobşte intangibil, şi în devenire (das Werden). Avem unele fixităţi în matematizări (galaxiile, cosmosul, Terra). Avem şi unele principii, aş zice, nemuritoare, în umanismul antic, medieval sau modern.

Valorificarea moştenirii culturale a clasicilor, din marea categorie a celor sănătoşi şi rodnici, este marea realitate şi necesitate a maselor de proletari, de ţărani şi a intelectualilor cuminţi, dornici de rânduială. Pravila de la Craiova conţine fragmente şi documente din toate acestea.

Eu cred că am descoperit la Constantin Brâncuşi latura esopică şi sâmburele eticei stoicismului antic. Gândind mai atent la operă şi în conversaţii cu statuarul, am constatat că ţăranul oltean cel bun şi cuminte este, în etica şi filosofia lui, un stoic. Brâncuşi n-a fost o excepţie, ci o sintetizare. N-a fost o personalitate lăbărţată, ca N. Iorga, ci un exponent al poporului său. Stoicismul se opune hedonismului şi epicureismului. Ţăranul oltean nu este epicureu, iar hedonicii sunt alungaţi din cetatea Craiovei, fugăriţi pe uliţele satelor şi ale cătunelor. Acolo se trăieşte în restrângere, în austeritate culinară, în zgârcenie de bunuri şi bani, în rânduială, în voioşie, în preceptele sănătăţii şi ale cuminţeniei pământului milenar. Brâncuşi îşi păstrase Pravila de la Hobiţa şi de la Craiova. A ajuns în cetatea babilonică a Parisului, a Oraşului-Lumină, la vârsta de 28 de ani, adică un bărbat format, un artist şi un meşteşugar avertizat, care dăduse probele de foc prin Vitellius, la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, pe care o absolvise. A făcut şi armata. Prin Ecorşeul şi alte statui, îşi dăduse măsura talentului la Academia de Belle Arte din Bucureşti, unde stătuse tot printre cobiliţarii din Obor (care l-au ajutat, dintru început, cu aur şi credit).

T. Arghezi şi alţi intelectuali din mica provincie, căutători de artă, de adevăruri, de tehnică, de esenţă şi de aur (care era motorul civilizaţiei capitaliste), îi erau prieteni. Căutările oltene le-a încheiat la Bucureşti, pe Dâmboviţa, cu insatisfacţie, la vârsta de 26 de ani. Vârstele au rolul lor, după cum o au şi anii. Sunt ani decisivi şi ani sterpi, după cum sunt ani lungi şi ani scurţi. Timpul este de gumilastic. În biografia unui scriitor şi a unui statuar există ani decisivi ai personalităţii artistului. Experienţele infantile (după cum au arătat psihologii abisali), adolescenţa şi tinereţea până la 25 de ani cristalizează personalitatea, devenită ireversibilă. Tot ceea ce se adaugă, alteori, sunt creşteri de ani, cercuri concentrice, ca la stejar, la brad, care pot fi numărate, ca vârstă, după inele. Sămânţa, creşterea vlăstarului, a pomului şi a omului tânăr definesc substanţa, profilul şi coama rotată într-un ansamblu organic. James Joyce, prietenul lui Brâncuşi, definea pe artist ca pe omul rămas pururea tânăr. Artistul nu ştie să facă altceva la maturitate, decât să-şi continue jocul infantil şi adolescentin, cu o forţă sporită. Nu cunoaşte bătrâneţea. Artistul, cu adevărat autentic şi creator, a sorbit şi soarbe din Fântâna Juveţiei. Este Fons Juventis, este La Fontaine de la Jouvence.

La Craiova şi la Brâncuşi s-ar chema, pentru artişti şi bătrânii trăiţi după pravilă, pur şi simplu, fântâna Juveţiei în loc de Fons Juventis. Longevitatea senină şi robustă nu este prea rară în Juveţia şi în Balcani.

Între Juveţia şi Balcani sunt întrepătrunderi de oameni, de stiluri de viaţă, de artă populară, de jocuri, de folclor, de alimentaţie, de datini, de eroi şi de legende.

Pandurul n-a răsărit la Bucureşti (oraş obedient) şi nici în Moldova. În Balcani, haiducul s-a numit comitagiu. Prototipul românesc al haiducului este Iancu Jianu, boiernaş de Caracal, cu moşnenia pe Olteţ, în cătunul Racoviţa, azi, satul Mărgăriteşti. Situaţia geografică şi circumstanţele istorice au facilitat alte cristalizări în Moldova (provincia aflată în "capul răutăţilor", cum spune cronicarul).

Avalanşa Levantului în cozile cailor turceşti, la Târgovişte şi Bucureşti, sub formă de negustori de provianturi, de plăcintari, de dragomani (tâlmaci şi terzimani, ajunşi, prin slugărnicie şi pungi cu aur, voievozi şi prinţi), au dat alt profil Valahiei-Mari şi în capitalele succesive.

Stilurile de viaţă se formează de sus în jos.

Idealul şomerului britanic este de a fi un gentleman sau măcar gentlemanlike.

Un văxuitor american vrea să ajungă miliardar, iar un italian, il cortegiano.

Idealul golanilor din marea Valahie a fost de prinţ fanariot.

Idealul micilor valahi a fost Mihai Bravu şi Bicireştii săi.

Diplomatul-martir pentru o cauză sublimă, Brâncoveanu Constantin, este alt ideal. Domnul Tudor, Popa Radu Şapcă şi Iancu Jianu formează panoplia cu idealuri de eroi, de martiri, de purtători de sabie, pentru o cauză dreaptă.

Spiritul popular s-a zămislit mereu şi s-a dezvoltat în cinci sute de ani de bătălie, cu opresiunea Imperiului Otoman.

Geneza pandurului se află în opresiune şi rezistenţă. Nu este o taină mare, ci o taină lesne descifrabilă. La acest fapt se mai adaugă situaţia geografică: îndepărtarea de Bucureşti, unde se primeau primele trăsnete şi primele lovituri. Şocurile se mai amortizau până la Craiova. Oltenia a mai stat şi sub austrieci, ca provincie cucerită şi încorporată în Imperiul Habsburgic, cedată de turci. De timpuriu s-au stabilit, între Oltenia şi Viena, schimburi comerciale avantajoase de export, de vite mari şi mici, de lână şi de miere. Economia paradiziacă patriarhală şi închisă, care producea în limitele consumului, s-a dizolvat, în condiţii favorabile de export alimentar, pentru Budapesta, Viena, Praga, Cluj, Sibiu şi Timişoara.

Oltenia s-a aflat în situaţia Danemarcei faţă de Hamburg, Londra şi Berlin, trei metropole care achiziţionau produse alimentare.

Ţăranii s-au trezit din letargia paradiziacă a unei economii de consum închise şi au devenit harnici, activi, întreprinzători şi au ţinut ritmul nou al progresului. Ţăranii moşneni şi-au păstrat curelele de pământ. Au intensificat agricultura şi producţia pentru export de vite, care aducea aur. Aşa se explică şi cultul salbelor de aur, răspândit în Oltenia. Cu aur şi cu copiii numeroşi ai moşnenilor, s-au expatriat şi au ajuns negustori pe întinsul ţărilor româneşti, cot la cot şi în concurenţă cu armenii, evreii, grecii, nemţii şi cuţovlahii.

Negustorul oltean nu e o raritate în secolele XVIII, XIX şi XX, începând de la cobiliţari, de la comerţul cu mărunţeaua la cel cu ridicata, în materie alimentară (monopol), apoi, în petrol (Barbacioru şi Osiceanu), pentru a da pe regele aurului român (I.P. Gigurtu, nepotul lui N. Bălcescu).

În calitate de emigranţi pecuniari, au ajuns la averi mari sau mijlocii.
În calitate de emigranţi politici, au dat o liotă de miniştri şi de jandarmi ai burghezo-moşierimii, unelte excelente şi de primă vioară.
În calitate de emigranţi voluntari, în branşa militară, între 1877 şi 1947, au ocupat 80% din rangurile de generali ai armatei române.
În calitate de exilaţi voluntari artistici, s-au numit Brâncuşi, Arghezi, Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ana de Noailles, Bibeştii, Motru et ejusdem farinae.

În genere, au fost inovatori în tehnică şi moderni, cu adevărat căpetenii şi principi în genurile abordate.

Prototipul de om care a fluturat în zările îndepărtate ale trecutului şi ale viitorului pentru Constantin Brâncuşi, din fragedă tinereţe şi până la adânci bătrâneţi, a fost Domnul Tudor Vladimirescu. Îi cunoştea viaţa, bătăliile, portretele, proclamaţiile, circumstanţele istorice. Duşmanii lui Tudor şi ai haiducului Jianu au fost duşmanii săi. Prietenii lui Tudor şi ai Jianului au fost prietenii săi. Legendele din jurul lui Tudor şi Iancu, apărători ai ţărănimii împilate, cu metode felurite, au fost legendele preferate.

Evlavia adâncă a iluministului pandur Tudor Vladimirescu faţă de misterul cosmic - temă centrală de gândire şi lucru la Brâncuşi - l-a dus la organicitatea filosofiei istorice a lui Dimitrie Cantemir, la teoria "spiralei" şi a piramidei fatale în istoria universală. Fără organicitate nu se înţelege nici Brâncuşi, nici Pravila de la Craiova.

Sculptorul craiovean nu-şi are izvoarele şi nu se încadrează în contractualismul vestic, de tip Jean-Jacques Rousseau, nici în raţionalismul cartezian (care este adevărata faţă a Franţei), nici în descompunerea formelor şi în "informal", care sunt aspecte ale dezagregării artei plastice vest-europene. Izvoarele artei şi gândirii, ale sensibilităţii şi eticii lui Brâncuşi se regăsesc în etica stoică a Pravilei de la Craiova (stoicismul rural oltean şi balcanic), în sensibilitatea dinamică a omului viteaz (iar nu a decrepitului), în gândirea conştientă plurivalentă a organicităţii şi în arta geometrică a celor cinci districte ale Olteniei, în special a celor trei districte de munte (Mehedinţi, Gorj şi Vâlcea) unde s-au păstrat proprietăţile şi stilul de muncă moşnenesc, în proporţie de minimum 63%, într-o istorie zbuciumată şi în bătălii date cinci sute de ani de eroii, pandurii, haiducii, ocârmuitorii şi martirii Olteniei.

Brâncuşi a fost un fragment de istorie, de sociologie şi de artă locală între anii 1876 şi 1957. Brâncuşi este o personalitate pe planul mondial al sculpturii şi al problematicii filosofice şi estetice.

Înainte de a fi o personalitate, Brâncuşi a fost un exponent viteaz al spiritului pandur. Concepţia sa de bază nici nu-i îngăduie excesele personalismului şi ale egolatriei. Le-a combătut în predici de atelier, de Tischreden şi de conversaţii, în 13 aforisme publicate, sub supravegherea sa, în Catalogul Expoziţiei de la New York, din noiembrie 1926. Acestea au fost convingerea sa intimă şi practica diriguitoare a inspiraţiei şi a elanului creator. Brâncuşi s-a ferit de efluviile Eului. A fost, fireşte, o personalitate covârşitoare. Nu s-a dorit ca atare, s-a cristalizat, s-a concentrat şi a dat expresie, în mod conştient, unui fond milenar uman, prin reflexivitate şi visare dirijată. Într-un moment istoric al artei contemporane, când se schimba, se predica şi se dezlănţuia subiectivismul cel mai deşănţat, C. Brâncuşi a purces la impersonalizare, la zăgăzuirea Eului spontan. Nu căuta originalitatea cu orice preţ. Încerca să dea glas, în mijlocul Parisului, zăcămintelor folclorice ancestrale rurale, într-un orgoliu de prinţ-ţăran. Încerca să tipizeze, a lucrat după leit-motive eterne, după temele legendei şi ale mitologiei elino-romane (Narcisus, Socrate, Ledda, Laokoon), a reluat tematica lui Buddha (ajutat de Milarepa) şi tema biblică a fiului risipitor. Temele sale sunt universale şi puţine, mereu reluate, în versiuni numeroase, în polisări tenace, care transformau bronzul în aur. Izvoarele lui Brâncuşi se află în Oltenia, în Balcani şi în Elada. Aspiraţiile lui spre Buddha, prin Milarepa, sunt reveriile unui stoic autohton.

Poetul român favorit al lui Brâncuşi a fost Mihai Eminescu. Acest poet a fost un budist, un nirvanian şi un adept convins al filosofului Arthur Schopenhauer, prin care Buddha a fost introdus în Europa. Brâncuşi este eminescian român şi stoic oltean. Brâncuşi, la rădăcină, ţine de Pravila Craiovei. Coama rotată de brad argintiu a asimilat atmosfera Parisului, a Europei şi a lumii, în temele universale şi eterne.