Previziuni pentru următorii 100 de ani

Citiţi un fragment din această carte.



Două au fost experienţele din copilărie care au contribuit la formarea persoanei care sunt astăzi şi au generat două pasiuni care m-au ajutat să-mi definesc întreaga viaţă.

Mai întâi, când aveam opt ani, îmi amintesc că toţi profesorii vorbeau despre vestea că un mare om de ştiinţă tocmai murise. În seara aceea, în ziare a apărut o fotografie a biroului său, cu un manuscris neterminat pe masa de lucru. Sub poză se spunea că cel mai mare om de ştiinţă al erei noastre nu îşi putuse duce la bun sfârşit capodopera. M-am întrebat atunci ce lucru ar putea fi atât de dificil încât un savant atât de mare să nu-l poată termina. Până la urmă, pentru mine acest lucru a devenit mai fascinant decât orice roman poliţist, mai interesant decât orice carte de aventuri. Trebuia să aflu ce scrie în acel manuscris neterminat.

Mai târziu, aveam să aflu că numele omului de ştiinţă era Albert Einstein, iar manuscrisul neterminat urma să fie încununarea întregii lui activităţi, încercarea sa de a crea o "teorie a tuturor lucrurilor", o ecuaţie, poate nu mai lată de două degete, care să dezvăluie secretele universului şi, probabil, să-i permită "să citească gândurile lui Dumnezeu".

Dar cealaltă experienţă crucială din copilăria mea a fost când urmăream programele TV de duminică dimineaţă, îndeosebi serialul Flash Gordon, avându-l pe Buster Crabbe în rolul principal. Săptămână de săptămână stăteam cu nasul lipit de ecranul televizorului. Eram transportat magic într-o lume misterioasă populată de extratereştrii, nave spaţiale, bătălii în care erau folosite arme cu fascicule energetice, oraşe subacvatice şi monştri. Eram fermecat. A fost prima oară când am intrat în contact cu lumea viitorului. De atunci simt, de fiecare dată când mă gândesc la viitor, o emoţie copilărească.

După ce-am vizionat toate episoadele serialului, am început să-mi dau seama că, deşi Flash primea toate elogiile, savantul Zarkov era cel care făcea de fapt să funcţioneze serialul. El inventase racheta, scutul de invizibilitate, sursa de energie pentru oraşul din cer etc. Fără savant nu există viitor. Se poate ca cei frumoşi şi chipeşi să câştige admiraţia societăţii, dar toate invenţiile minunate ale viitorului sunt produsele unor oameni de ştiinţă anonimi.

Mai târziu, când am ajuns în liceu, am decis să pornesc pe urmele acestor mari oameni de ştiinţă şi să-mi pun la încercare o parte din lucrurile învăţate. Voiam să iau parte la această măreaţă revoluţie despre care ştiam că va schimba lumea. Am decis să construiesc un "spărgător" de atomi. I-am cerut mamei mele voie să construiesc în garaj un accelerator de particule de 2,3 milioane de electron-volţi. Deşi un pic surprinsă, mi-a dat permisiunea. Apoi m-am dus la Westinghouse şi Varian Associates, mi-am cumpărat cam 180 de kilograme de oţel pentru transformatoare, 35 de kilometri de sârmă de cupru şi mi-am asamblat un accelerator betatron în garajul mamei.

Mai construisem o "cameră cu ceaţă" cu un câmp magnetic extrem de puternic şi fotografiasem traiectoriile particulelor de antimaterie. Dar fotografierea antimateriei nu-mi era de ajuns. Ţelul meu era acum să produc un fascicul de antimaterie. Toroidele magnetice ale spărgătorului de atomi au produs cu succes un uriaş câmp magnetic de 10.000 de gauss (cam de 20.000 de ori mai puternic decât câmpul magnetic terestru, ceea ce în principiu ar fi fost de ajuns ca să-ţi smulgă un ciocan din mână). Instalaţia consuma o putere de 6 kilowaţi, "sorbind" toată electricitatea pe care putea s-o asigure casa noastră. Când porneam maşinăria, ardeam în mod regulat siguranţele din casă. (Biata maică-mea probabil că se întreba de ce n-o fi avut şi ea noroc de un băiat care să joace fotbal.)

Aşadar, două pasiuni mi-au acaparat interesul pentru întreaga viaţă: dorinţa de a înţelege toate legile fizice ale universului sub forma unei singure teorii coerente şi dorinţa de a prevedea viitorul. În cele din urmă, mi-am dat seama că aceste două pasiuni sunt de fapt complementare. Cheia pentru înţelegerea viitorului este să pricepem legile fundamentale ale naturii şi apoi să le aplicăm la invenţii, maşini şi terapii care să ne redefinească civilizaţia în viitorul îndepărtat.

Existaseră, după cum am aflat, numeroase tentative de a prezice viitorul, multe dintre ele utile şi instructive. Totuşi, erau scrise în principal de istorici, sociologi, scriitori de science-fiction şi "futurologi", cu alte cuvinte nespecialişti care fac predicţii cu privire la lumea ştiinţei fără să posede o cunoaştere nemijlocită a ştiinţei înseşi. Oamenii de ştiinţă, cei care de fapt creează viitorul în laboratoarele lor, sunt prea ocupaţi cu descoperirile ca să mai aibă timp să scrie cărţi despre viitor pentru marele public.

Iată de ce cartea de faţă este diferită. Sper ca ea să ofere o perspectivă din interior asupra descoperirilor miraculoase care ne aşteaptă şi, totodată, o privire autentică şi nu lipsită de temei în lumea anului 2100.

Este desigur imposibil să prezicem viitorul cu precizie desăvârşită. În opinia mea, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să pătrundem în mintea savanţilor aflaţi în domeniile de vârf ale ştiinţei, care, practic, inventează viitorul. Ei sunt aceia care creează dispozitivele, invenţiile şi tratamentele care vor revoluţiona civilizaţia. Iar cartea pe care o ţineţi în mână este povestea lor. Am avut posibilitatea să stau pe rândul din faţă la această măreaţă revoluţie, intervievând peste 300 dintre savanţii, gânditorii şi visătorii de vârf ai planetei pentru posturile naţionale de radio şi televiziune. De asemenea, am dus echipe de televiziune în laboratoarele lor ca să filmăm prototipurile remarcabilelor dispozitive care ne vor schimba viitorul.

Pentru mine a fost o mare onoare să fiu gazda a numeroase programe cu profil ştiinţific la BBC-TV, Discovery Channel şi Science Channel, descriind remarcabilele invenţii şi descoperiri ale vizionarilor care îndrăznesc să creeze viitorul. Având libertatea de a-mi continua munca legată de teoria stringurilor şi să aflu informaţii la prima mână despre cercetările de vârf care vor revoluţiona secolul XXI, am sentimentul că deţin una dintre cele mai râvnite slujbe din ştiinţă. Visul meu din copilărie se transformă în realitate.

Dar cartea de faţă se distinge de cărţile mele precedente. În cărţi precum Beyond Einstein (Dincolo de Einstein), Hyperspace (Hiperspaţiul) şi Parallel Worlds (Lumi paralele), am scris despre curentele proaspete, revoluţionare care se manifestă în domeniul meu, fizica teoretică, curente care deschid noi căi de înţelegere a universului. În Physics of the Impossible (Fizica imposibilului) am discutat despre modul în care ultimele descoperiri din fizică ar putea în cele din urmă să facă posibile până şi cele mai pline de imaginaţie plăsmuiri din science-fiction.

Cel mai mult, cartea de faţă se aseamănă cu altă carte de-a mea, Visions (Viziuni), în care am discutat despre felul în care va evolua ştiinţa în deceniile următoare. Sunt mulţumit de faptul că multe din predicţiile pe care le-am formulat în acea carte sunt astăzi transformate în realitate după orarul previzionat.

Exactitatea previziunilor din acea carte a depins, în mare măsură, de înţelepciunea şi spiritul vizionar ale numeroşilor oameni de ştiinţă pe care i-am intervievat.

Dar cartea de faţă îşi asumă o viziune mult mai extinsă asupra viitorului, discutând tehnologii care ar putea ajunge la maturitate într-o sută de ani şi care vor determina, în ultimă instanţă, soarta omenirii. Felul în care vom negocia provocările şi oportunităţile următorului secol va decide traiectoria finală a speciei umane.

Prezicerea viitorului secol

Să prezici ce va fi peste câţiva ani, cu atât mai mult peste un secol, este o sarcină intimidantă. În acelaşi timp este una care ne provoacă să visam la tehnologii despre care credem că vor schimba cândva soarta omenirii.

În 1863, marele scriitor Jules Verne a întreprins probabil cel mai ambiţios proiect al său. A scris un roman profetic, intitulat Parisul în secolul XX, în care, valorificându-şi la maximum uriaşul talent, a făcut previziuni privind viitorul secol. Din păcate, manuscrisul s-a pierdut în negura timpului, până când strănepotul său l-a găsit întâmplător într-un seif, unde fusese închis cu grijă vreme de 130 de ani. Dându-şi seama ce comoară descoperise, el a făcut aranjamentele necesare pentru a fi publicat în 1994. Cartea a devenit un bestseller.

În 1863, regii şi împăraţii încă mai conduceau imperii străvechi, în vreme ce ţăranii săraci lipiţi trudeau pe câmp. Statele Unite erau mistuite de un război civil distrugător care aproape că va sfâşia ţara, iar puterea aburului abia începea să revoluţioneze lumea. Dar Verne prezicea că Parisul anului 1960 va avea zgârie-nori din sticlă, aer condiţionat, televizoare, ascensoare, trenuri de mare viteză, automobile acţionate cu benzină, şi chiar ceva ce semăna cu internetul. Cu o exactitate tulburătoare, Verne a descris viaţa din Parisul modern.

Aceasta n-a fost doar o lovitură norocoasă, pentru că după doar câţiva ani el a făcut o altă predicţie spectaculoasă. În 1865, a scris De la Pământ la Lună, în care a descris în avans detaliile misiunii care avea să trimită nişte astronauţi pe Lună după mai bine de 100 de ani, în 1969. A prezis dimensiunile capsulei spaţiale cu o eroare de câteva procente, situarea rampei de lansare în Florida, nu departe de Cape Canaveral, numărul de astronauţi ai misiunii, durata călătoriei, imponderabilitatea cu care se vor confrunta astronauţii şi amerizarea în ocean. (Singura greşeală majoră a fost folosirea prafului de puşcă în loc de combustibil de rachetă, pentru transportarea astronauţilor până la Lună. Însă rachetele cu combustibil lichid vor fi inventate abia după 70 de ani.)

Cum a fost în stare Jules Verne să prezică la o aşa de mare distanţă în timp, cu o astfel de precizie năucitoare? Biografii lui au remarcat că, fără să fie om de ştiinţă, Verne cauta în permanenţă compania savanţilor, bombardându-i cu întrebări privind viziunea lor asupra viitorului. A acumulat o imensă arhivă care sintetiza marile descoperiri ştiinţifice ale vremii sale. Verne, mai mult decât alţii, şi-a dat seama că ştiinţa era motorul care mişca fundaţiile civilizaţiei, propulsând-o într-un nou secol plin de neaşteptate minunaţii şi miracole. Viziunea şi intuiţiile profunde ale lui Verne se explică prin faptul că a înţeles ce importanţă are ştiinţa în revoluţionarea societăţii.

Un alt mare profet al tehnologiei a fost Leonardo da Vinci, pictor, gânditor şi vizionar. Spre sfârşitul secolului al XV-lea, el a desenat diagrame frumoase şi exacte ale unor maşini care, cândva, aveau să umple cerul: schiţe de paraşute, elicoptere, deltaplane şi chiar aeroplane. De remarcat este că multe dintre invenţiile sale ar fi zburat. (Totuşi maşinile lui zburătoare aveau nevoie de încă un ingredient: un motor de cel puţin 1 cal-putere, ceva ce nu va deveni disponibil decât peste alţi 400 de ani.)

La fel de uluitor este faptul că Leonardo a schiţat planul de construcţie pentru o maşină de calcul mecanică, fiind cu circa 150 de ani înaintea vremurilor sale. În 1967 un manuscris rătăcit a fost reanalizat, dezvăluind ideea lui privind o maşină de socotit cu treisprezece roţi digitale. La răsucirea unei manivele, angrenajele din interior se roteau secvenţial, efectuând operaţii aritmetice. (Maşina a fost construită în 1968 şi a funcţionat.)

Mai mult, în anii 1950 a fost descoperit un alt manuscris care conţinea schiţa unui războinic automaton, purtând armură germano-italiană, ce putea sta în poziţia şezut şi să-şi mişte braţele, gâtul şi mandibula. Şi acesta a fost construit şi s-a constatat că funcţionează.

La fel ca Jules Verne, Leonardo a fost în măsură să aibă viziuni profunde despre viitor consultând câţiva gânditori progresişti contemporani cu el. Facea parte dintr-un mic cerc de oameni aflaţi în avangarda inovaţiilor. În plus, Leonardo experimenta întotdeauna, construia şi schiţa machete, un atribut esenţial al oricui vrea să transforme gândirea în realitate.

Având în vedere intuiţiile uriaşe, profetice ale lui Verne şi Leonardo da Vinci, se pune întrebarea: este posibil să prezicem lumea anului 2100? În tradiţia iniţiată de cei doi mari înaintaşi, cartea de faţă va examina îndeaproape activitatea savanţilor de frunte angrenaţi în construirea unor prototipuri de tehnologii care ne vor schimba viitorul. Cartea aceasta nu este o opera de ficţiune, un produs al imaginaţiei înfierbântate a vreunui scenarist hollywoodian, ci se bazează pe idei ştiinţifice solide, care îşi găsesc aplicarea în zilele noastre în principalele laboratoare de pe tot cuprinsul planetei.

Prototipurile tuturor acestor tehnologii există deja. După cum spunea cândva William Gibson, autorul romanului Neuromancer, cel care a inventat termenul de ciberspaţiu: "Viitorul e deja aici. Doar că e distribuit neuniform".

Să prezici lumea anului 2100 este o sarcină intimidantă deoarece ne aflăm în miezul unei ere de profunde transformări ştiinţifice, în care ritmul descoperirilor se accelerează permanent. În ultimele decenii s-au acumulat mai multe cunoştinţe ştiinţifice decât în toată istoria omenirii. Iar până în anul 2100, această cunoaştere ştiinţifică se va multiplica şi mai mult.

Dar probabil că cea mai bună cale de a înţelege proporţiile imense ale încercării de a prezice ce va fi peste 100 de ani este să ne amintim lumea anului 1900 şi să rememoram viaţa pe care o duceau bunicii noştri.

Jurnalistul Mark Sullivan ne cere să ne imaginăm pe cineva citind ziarul în anul 1900:
În ziarul său de pe 1 ianuarie 1900, americanul nu găsea cuvinte precum "radio", pentru că până la apariţia lui aveau să mai treacă 20 de ani; nici "cinema", pentru că şi acesta avea să apară mai târziu; nici "şofer", căci automobilul abia dacă apăruse şi fusese numit "trăsură fără cai". Nu exista cuvântul aviator... Fermierii nu auziseră de tractoare şi nici bancherii de Federal Reserve System.

Comercianţii nu auziseră de "lanţurile de magazine" şi nici de "autoservire", aşa cum oamenii mărilor nu auziseră de motoare cu petrol... Turme de bivoli puteau fi încă văzute pe drumurile rurale... Caii sau catârii de tracţiune erau practic peste tot... Fierarul cu atelierul sub coroana largă a castanului era o realitate.

Pentru a înţelege dificultatea formulării de predicţii pentru următorii o sută de ani, trebuie să evaluam greutatea cu care oamenii din 1900 puteau să prezică lumea anului 2000. În 1893, în cadrul Expoziţiei Mondiale de la Chicago, unui număr de 74 de personalităţi bine-cunoscute li s-a cerut să prezică cum va fi viaţa în următorii 100 de ani. O problemă comună a fost subestimarea ratei de progres a ştiinţei. De exemplu, mulţi au prezis corect că într-o bună zi vom avea aeronave transatlantice comerciale, dar s-au gândit că acestea vor fi baloanele. Senatorul John J. Ingalls a spus: "Pentru orice cetăţean va fi la fel de banal să ia dirijabilul cum îi este acum să cheme trăsura sau să-şi încalţe cizmele". De asemenea, nimeni nu a prevăzut apariţia automobilelor. Directorul executiv al Poştei SUA, John Wanamaker, declara că în SUA corespondenţa va fi livrată cu diligenţa şi cu poştaşii călare chiar şi peste o sută de ani.

Această subestimare a ştiinţei şi inovaţiilor se manifestă chiar şi la biroul pentru patente. În 1899, Charles H. Duell, Înalt Comisar al Biroului pentru Patente al SUA, spunea: "Tot ce se putea inventa s-a inventat".

Uneori, experţii dintr-un anumit domeniu au subestimat ceea ce se petrecea chiar sub nasul lor. În 1927, Harry M. Warner, unul dintre fondatorii companiei Warner Brothers, remarca în epoca filmelor mute: "Cine naiba vrea să-i audă pe actori vorbind?"

Iar Thomas Watson, preşedinte al IBM, declara în 1943: "Cred că există o piaţă mondială pentru cel mult cinci computere".

De această subestimare a forţei descoperirilor ştiinţifice s-a molipsit până şi venerabila publicaţie New York Times. (În 1902, ziarul a declarat că maşinile zburătoare sunt o pierdere de timp, cu doar o săptămână înainte ca fraţii Wright să efectueze cu succes primul zbor cu avionul la Kitty Hawk, Carolina de Nord. În 1920, New York Times l-a criticat pe Robert Goddard, fizicianul specialist în propulsia rachetelor, declarând că activitatea lui e absurdă deoarece rachetele nu se pot deplasa în vid. După 49 de ani, când astronauţii transportaţi de Apollo 11 au aselenizat, spre meritul lor, cei de la Times au publicat o retractare: "Acum s-a stabilit fără îndoială că o rachetă poate funcţiona în vid. Times regretă eroarea comisă".

De aici putem desprinde lecţia că e foarte periculos să pariezi împotriva viitorului.

Cu câteva excepţii, predicţiile pentru viitor au subestimat mereu ritmul progresului tehnologic. Istoria, ni se spune iar şi iar, este scrisă de optimişti, nu de pesimişti. După cum spunea cândva preşedintele Dwight Eisenhower: "Pesimismul n-a adus niciodată victoria în vreun război".

Putem chiar să observăm cum înşişi scriitorii de science-fiction au subestimat ritmul descoperirilor ştiinţifice. Urmărind reluări ale vechilor episoade din prima serie Star Trek, cea difuzată în anii 1960-1970, ne putem da seama că o mare parte din elementele acelei "tehnologii pentru secolul XXIII" sunt deja realitate. În acele zile, spectatorii de televiziune erau surprinşi să vadă telefoane mobile, computere portabile, maşini capabile să vorbească şi maşini de scris apte să scrie după dictare. Toate aceste tehnologii există în zilele noastre. Curând vom avea versiuni ale translatorului universal, care poate traduce cu rapiditate în timp real, şi de asemenea "tricordere", care pot diagnostica boala de la distanţă. (Exceptând motoarele warp şi transportoarele, multe dintre aceste exemplificări ale ştiinţei de secol XXIII sunt deja printre noi.)

Având în vedere erorile grosolane comise de oameni prin subestimarea viitorului, cum am putea să asigurăm o bază ştiinţifică mai fermă predicţiilor noastre?

Să înţelegem legile naturii

Astăzi nu mai trăim în epoca întunecată a ştiinţei, când se credea că trăsnetele şi molimele sunt lucrarea zeilor. Avem un mare avantaj pe care Verne şi Leonardo da Vinci nu l-au avut: o înţelegere solidă a ştiinţelor naturii.

Predicţiile vor fi întotdeauna afectate de erori, dar o modalitate de a le spori autoritatea este să înţelegem cele patru forţe fundamentale ale naturii care guvernează întregul univers. De fiecare dată când una dintre ele a fost înţeleasă şi descrisă, istoria omenirii a cunoscut schimbări.

Prima forţă explicată a fost gravitaţia. Isaac Newton ne-a dat mecanica, disciplina cu ajutorul căreia am înţeles că obiectele se mişcă sub acţiunea forţelor şi nicidecum influenţate de spirite mistice şi metafizică. Aceasta a netezit calea Revoluţiei Industriale şi a înlesnit folosirea forţei aburilor, mai ales a locomotivei.

A doua forţă înţeleasă a fost forţa electromagnetică, cea care ne luminează oraşele şi ne alimentează cu energie aparatele electrocasnice. Când Thomas Edison, Michael Faraday, James Clerk Maxwell şi alţii au contribuit la explicarea electricităţii şi a magnetismului, s-a declanşat o revoluţie electronică ce a dus la crearea unui tezaur de minuni ale ştiinţei. Vedem asta ori de câte ori se produce câte o pană de curent electric şi întreaga societate este aruncată cu 100 de ani în trecut.

A treia şi a patra forţă înţelese au fost cele două forţe nucleare: forţele slabă şi tare. Când Einstein a scris ecuaţia E = mc² şi când s-a obţinut fisiunea atomului în anii 1930, oamenii de ştiinţă au început pentru prima oară să înţeleagă forţele care luminează cerul. Astfel a fost descoperit secretul stelelor. Nu doar că a dezlănţuit puterea înfricoşătoare a armelor atomice, dar a reprezentat şi promisiunea că, într-o bună zi vom fi în stare să stăpânim această forţă pe pământ.

Astăzi deţinem o înţelegere destul de corectă a acestor patru forţe. Prima forţă, gravitaţia, este acum descrisă prin intermediul teoriei relativităţii generalizate a lui Einstein. Iar celelalte trei forţe sunt redate cu ajutorul teoriei cuantice, care ne permite să descifrăm tainele lumii subatomice.

Teoria cuantică, la rândul ei, ne-a dat tranzistorul, laserul şi revoluţia digitală, care constituie forţa motrice a societăţii moderne. În mod similar, savanţii au folosit teoria cuantică pentru a desluşi secretul moleculei de ADN. Viteza ameţitoare a revoluţiei biotehnologice este un rezultat direct al tehnologiei computerelor, dat fiind că ordinea şi modul de aranjare al constituenţilor moleculei de ADN se determină în întregime de către maşini, roboţi şi computere.

Ca urmare, suntem mai bine pregătiţi să înţelegem direcţia în care se îndreaptă ştiinţa şi tehnologia în secolul următor. Vor fi, fără îndoială, căi neaşteptate, care ne vor lăsa fără grai, dar bazele fizicii, chimiei şi biologiei moderne au fost stabilite în linii generale şi nu ne aşteptam la vreo revizuire importantă a acestor cunoştinţe fundamentale, cel puţin în viitorul previzibil. Prin urmare, predicţiile pe care le facem în cartea de faţă nu sunt produsul unor speculaţii aiuritoare, ci nişte estimări chibzuite ale momentului în care tehnologiile ce astăzi se află în faza de prototip vor ajunge la maturitate deplină.

În concluzie, iată motivele care ne îndreptăţesc să credem că putem contura lumea anului 2100:

1. Cartea de faţă se bazează pe interviuri realizate cu peste 300 de savanţi renumiţi, aflaţi în avangarda descoperirilor.
2. Fiecare evoluţie ştiinţifică menţionată în carte este în concordanţă cu legile cunoscute ale fizicii.
3. Cele patru forţe şi legile fundamentale ale naturii sunt cunoscute în mare măsură; nu ne aşteptam la vreo modificare majoră în privinţa acestor legi.
4. Prototipurile tuturor tehnologiilor menţionate în carte exista deja.
5. Cartea este scrisă de către un "insider", care cunoaşte nemijlocit tehnologiile aflate în avangarda cercetării ştiinţifice.

De când e lumea, am fost observatori pasivi ai dansului naturii. Ne-am mulţumit să privim cu ochi mari şi temători cometele, trăsnetele, erupţiile vulcanice şi molimele, presupunând că depăşesc capacitatea noastră de înţelegere. Pentru cei din vechime, forţele naturii au fost un etern mister care stârnea teamă şi veneraţie, făcându-i să creeze zei pentru a-şi explica lumea înconjurătoare. Anticii sperau că, rugându-se zeilor, aceştia să se arate milostivi şi să le împlinească dorinţele cele mai scumpe.

Astăzi, am devenit coregrafii dansului naturii, capabili să aducem, ici-colo, mici reglaje legilor acesteia. Dar până în 2100 vom fi făcut pasul spre a fi stăpânii naturii.

(...)

De ce uneori predicţiile nu se împlinesc

Doar câteva predicţii enunţate cu privire la epoca informaţiei au fost spectaculos de false. De exemplu, mulţi futurologi au prezis "biroul fără hârtie", cu alte cuvinte, computerul ar fi urmat să facă hârtia inutilă şi demodată. De fapt s-a întâmplat exact pe dos. O privire aruncată în orice birou arată că, paradoxal, cantitatea de hârtie consumată este mai mare ca oricând.

Alte predicţii au prefigurat "oraşul fără locuitori". Futurologii au prezis că teleconferinţele mijlocite de internet vor anula necesitatea întâlnirilor de afaceri faţă în faţă, aşa încât nu va mai fi nevoie să ne deplasăm dintr-un loc în altul. De fapt, oraşele propriu-zise se vor goli, devenind nişte metropole-fantomă, pe măsură ce oamenii vor prefera să lucreze de acasă decât la birou.

Tot astfel ar fi trebuit să fim martori la naşterea ciberturiştilor, nişte împătimiţi ai canapelei care îşi vor petrece întreaga zi lenevind pe sofa, hoinărind prin lume şi privind peisajele prin intermediul internetului, pe computerele lor. Am vedea, de asemenea, şi "cibercumpărători", care îşi vor face cumpărăturile din faţa calculatoarelor. Mallurile vor da faliment. Iar "ciberstudenţii" şi-ar urma toate cursurile online, şi în secret vor juca jocuri video şi vor bea bere. Universităţile, au susţinut futurologii, îşi vor închide porţile ca urmare a lipsei de interes a publicului.

Sau gândiţi-vă la soarta "telefonului cu imagini". În timpul Târgului Mondial din 1964, firma AT&T a cheltuit circa 100 de milioane de dolari pentru perfecţionarea unui ecran TV care să se conecteze la sistemul de telefonie, astfel încât cei angajaţi într-o convorbire telefonică să se poată vedea reciproc. Ideea n-a prins niciodată; AT&T a vândut cam 100 de unităţi, ceea ce a dus la un preţ de cost de un milion de dolari pentru fiecare unitate. A fost un eşec foarte costisitor.

Şi, în sfârşit, s-a crezut că media şi mijloacele de entertainment tradiţionale au sfârşitul aproape. Unii futurologi au afirmat că internetul va fi monstrul care va înghiţi teatrele, cinematografele, radioul şi televiziunea, toate acestea urmând a deveni în scurt timp exponate de muzeu.

De fapt s-a întâmplat exact pe dos. Blocajele de trafic sunt mai rele ca oricând, rămânând o caracteristică permanentă a vieţii urbane. Oamenii se îngrămădesc să plece în ţări străine mai mulţi ca niciodată, făcând din turism una dintre industriile cu dezvoltarea cea mai rapidă de pe planetă. Cumpărătorii se înghesuie în magazine, în ciuda vremurilor dificile economic. Şi, deşi sunt tot mai mulţi oameni care decid să lucreze acasă şi să ia legătura cu colegii şi colaboratorii prin teleconferinţă, oraşele nu s-au golit deloc. În schimb, s-au transformat în nişte megaoraşe tot mai întinse ca suprafaţă. Astăzi este uşor să porţi o conversaţie video pe internet, dar majoritatea oamenilor au reţineri în a se lăsa filmaţi, preferând întâlnirile faţă în faţă. Şi, desigur, internetul a schimbat întregul peisaj media, urmând ca giganţii media să-şi dea seama cum să câştige cât mai mult de pe urma comunicării online. Dar nici nu se pune problema dispariţiei televiziunii, a radioului sau a teatrelor. Luminile de pe Broadway sunt la fel de strălucitoare ca altădată.

(...)