Valsul florilor

Yasunari Kawabata s-a născut la Osaka, în 1899. În 1924 a absolvit Universitatea Imperială din Tōkyō. A debutat în 1925, şi doi ani mai târziu a devenit cunoscut prin nuvela Dansatoarea din Izu (Izu no odoriko; Humanitas Fiction, 2008), iar în 1948 şi-a câştigat definitiv notorietatea cu romanul Ţara zăpezilor (Yukiguni; Humanitas, 2007). Este primul scriitor japonez care primeşte Premiul Nobel, în 1968, motivaţia juriului fiind "măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez".

S-a sinucis în aprilie 1972, la mai puţin de doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără O mie de cocori (Sembazuru, 1952; Humanitas, 2000), Maestrul de go (Meijin, 1954; Humanitas Fiction, 2007), Lacul (Mizuumi, 1954; Humanitas Fiction, 2012), Sunetul muntelui (Yama no oto, 1954; Humanitas, 2010), Frumoasele adormite (Nemureru bijo, 1961; Humanitas, 2006; 2009), Vechiul oraş imperial (Koto, 1962; Humanitas Fiction, 2009) şi Frumuseţe şi întristare (Utsukushisa to kanashimi to, 1964; Humanitas, 2000).


Valsul florilor este povestea emoţionantă a pasiunii obsesive pentru dans. Hoshie, Suzuko şi Nanjō au crescut în spiritul sacrificării personale în numele unui scop mai înalt, cel artistic. Personajele povestirii sunt prinse ca într-un dans al vieţii, uneori hieratic şi spectaculos, alteori morbid şi frizând pierderea lucidităţii, pentru ca, la final, disciplina de fier a acestei arte, reflectate asupra personalităţii fiecăruia, să-şi spună cuvântul. Având frumuseţea echivocă şi enigmatică a stampelor lui Hiroshige, maestrul peisajului nipon, Un rând de copaci dezvăluie, dincolo de metafora inexplicabilei desfrunziri a unor arbori de ginkgo, drama din sânul unei familii. Prima zăpadă pe Fuji relatează întâlnirea dureroasă a unui cuplu despărţit de mult, care a trecut, separat, prin tragedia celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi printr-o serie de drame personale. Tăcerea, una dintre cele mai acute proze ale volumului, e o poveste-în-poveste, despre pasiunea pentru scris şi consecinţele, uneori dramatice, ale acesteia, iar Norii de dimineaţă surprinde sentimentele confuze, de iubire şi vină, ale unei eleve pentru profesoara sa de literatură japoneză. Povestirile din volum au, în ciuda dimensiunilor reduse, calităţile stilistice ale unor capodopere, în care fiecare cuvânt are forţa de a evoca un întreg univers.

Volumul de faţă cuprinde nouă povestiri, dintre cele mai frumoase creaţii literare ale lui Yasunari Kawabata, traduse pentru prima dată în limba română.

Valsul florilor are muzicalitatea şi graţia baletului compus de Ceaikovski. Suzuko şi Hoshie, balerine şi discipole ale lui Takeuchi, trăiesc o criză morală declanşată de întoarcerea fiului rătăcitor al acestuia, Nanjō, trimis de maestru să studieze în Europa. O poveste despre iubire şi trădare, despre pasiunea pentru dans şi sacrificiile pe care le presupune această artă, Valsul florilor rămâne una dintre capodoperele lui Kawabata.

"În povestirile sale inteligente şi emoţionante, Kawabata se dovedeşte un maestru al prozei scurte." (Newsday)

"Prima zăpadă pe Fuji este una dintre cele mai subtile şi mai puternice povestiri scrise de Kawabata." (The New York Times)

"Limbajul acestor povestiri este atât de rafinat, de bogat în detalii semnificative pentru fiecare text în parte, încât orice încercare de a le rezuma ar risca vulgarizarea." (Washington Post)


Au terminat de dansat Valsul florilor.
 
În momentul acela, deşi cortina care începuse să coboare nu le trecuse încă nici de piept, Hoshie Tomoda îşi schimbă brusc poziţia.
 
Tot atunci, Suzuko Hayakawa, sprijinindu-se pe vârful unui picior şi ridicându-l pe celălalt mult în aer, îşi lăsase toată greutatea trupului pe partea cu mâna care atingea braţul lui Hoshie, până când fetele ajunseră să formeze cu corpurile lor o singură figură. Pe punctul de a se prăbuşi, ca şi când i s-ar fi secerat jumătate din corp, Suzuko se prinse de mijlocul lui Hoshie.
 
Din cauza impactului, aceasta se dezechilibră. În timp ce încerca să-şi revină din poziţia aceea caraghioasă - atârnând de Hoshie cu faţa lipită de pântecul ei, dar încă ţinându-se cu o mână de umărul ei -, Suzuko zise:
- Proasto!
 
Şi o plesni pe Hoshie peste obraz.
 
Se uita la ea, surprinsă de faptul că o lovise, dar adăugă:
- În viaţa mea nu mai dansez cu tine!
 
Însă, în timp ce rostea aceste vorbe, se dezechilibră iar şi se sprijini de umărul lui Hoshie.
 
Fata scutură brusc din umăr. Nu făcuse mişcarea ca şi cum ar fi vrut să scape de Suzuko. Nici ca şi când s-ar fi supărat că fusese lovită. Rămasă fără sprijin, Suzuko aproape că se prăvăli cu mâinile întinse înainte.
 
Fără să se întoarcă spre Suzuko, de parcă nu-şi dădea seama că fusese vina ei, Hoshie rămase în picioare cu un aer absent, dar spuse cu glas puternic:
- Nici eu n-o să mai dansez în viaţa mea!
 
În acel moment căzu cortina. În clipa în care aceasta lovi podeaua scenei, aplauzele spectatorilor, care nu mai conteneau, se îndepărtară ca duse de vânt şi dintr-odată se făcu linişte. Pe scenă lumina se diminuă.
 
Dar numai pentru un scurt răstimp, căci, îndată ce cortina avea să se ridice din nou, urma să devină şi mai puternică, şi mai strălucitoare, ca răspuns la aplauzele din sală. Anticipând şi ele acest lucru, balerinele părăsiră scena cu mişcări care păreau să continue dansul de mai înainte. În culise, le aşteptau nerăbdătoare fetiţe cu buchete de flori în braţe.
 
Valul de aplauze se înălţă din nou.
- N-am mai pomenit atâta egoism! spuse Suzuko, dar o luă pe Hoshie cu forţă pe după umeri şi porniră după celelalte spre culise.
 
Hoshie, care părea să fi rămas acolo, înţepenită, o urmă pe Suzuko cu o supunere de păpuşă.
- Iartă-mă. Oare chiar te-am lovit? întrebă Suzuko râzând şi întinse mâna spre obrazul lui Hoshie, dar aceasta se feri şi spuse încet, ca pentru sine:
- Nu mai dansez în viaţa mea.
- Ce s-ar fi întâmplat dacă spectatorii ar fi înţeles ce se întâmplă? Ar fi râs de noi. Am fi ajuns şi în ziare. Succesul de astă-seară ar fi fost în zadar. Chiar nu s-a observat, nu? Eram deja ascunse de cortină, nu-i aşa? Poate numai picioarele să se fi văzut? Or fi crezut că mi s-au împleticit picioarele? Şi totuşi, nu cred că şi-au dat seama. Doar ne aplaudă şi strigă bis. Sunt sigură că va trebui să ieşim iar pe scenă, spuse Suzuko, zgâlţâind-o de umăr pe Hoshie. Trebuie să ne cerem scuze lui sensei. Bine că nu ne-a văzut!
 
Când intrară în culise, balerinele şi fetiţele care se înghesuiau şi se zbenguiau tăcură un moment. Suzuko părea puţin ruşinată, dar le arătă o faţă zâmbitoare; Hoshie strângea din buze bosumflată. Ceva din expresia ei te făcea să amuţeşti.
 
Dar cortina se ridica deja din nou. Îndemnându-se una pe alta din priviri, balerinele se luară de mâini şi ieşiră pe scenă. Le lăsară în faţă pe Suzuko şi Hoshie. Cu ele două la mijloc, se aliniară pe un rând şi salutară publicul. Ieşiră şi fetiţele, fiecare cu câte un buchet de flori în braţe, pe care le înmânară lui Suzuko şi lui Hoshie.
 
Fetiţele care primiseră sarcina să împartă buchetele de flori nu aveau mai mult de unsprezece sau doisprezece ani. Printre ele erau şi copile de numai şase sau şapte ani. Toate erau gătite în chimonouri cu furisode[1]. Mai devreme, în culise, mamele şi surorile mai mari, precum şi balerinele care nu dansaseră în Valsul florilor, aşa cum erau îmbrăcate, în costume diferite, se agitaseră pe lângă ele, netezindu-le părul şi îndreptându-le obi[2]-urile, şi le arătaseră cui să dea florile, ca să nu se încurce pe scenă.
 
Hoshie şi Suzuko se treziră cu braţele pline de flori. Asta se întâmpla pentru că Valsul florilor le fusese dedicat lor. Şi coregrafia tot pentru ele fusese creată. Celelalte balerine ieşiseră pe scenă numai pentru a servi drept fundal sau decor pentru dansul lor. Ca să iasă în evidenţă tot timpul, costumele lor erau diferite faţă de ale celorlalte fete.
 
La vederea micuţelor cu flori în braţe, aplauzele spectatorilor se înteţiră iar. Suzuko şi Hoshie abia se mai vedeau de mulţimea florilor pe care le duceau în braţe. Numai cea mai mică dintre fetiţe, care părea încă nesigură pe propriile picioare, nu le dăduse încă florile. Ducea un bucheţel de flori mărunte, de culoarea cerului, parcă mai mic decât o floarea-soarelui de mărime medie. Fetiţa stătea în faţa lui Hoshie, dar şi ea, şi florile fiind prea mici, aceasta nu părea să le vadă.
- Hoshie-san, pentru tine sunt! Ce flori drăguţe! o atenţionă Suzuko de alături, însă fetiţa, care se uita cam încurcată la Hoshie, auzind glasul lui Suzuko, îi întinse ei buchetul.
- Nu, nu mie, lui Hoshie-san! îi şopti Suzuko, dar, cum copilul nu înţelegea semnele din ochi, iar Hoshie nu putea, de alături, să întindă mâna după flori, Suzuko se înduioşă şi luă buchetul, apoi, mângâind-o pe cap, îi spuse încet:
- Mulţumesc. Gata. Te cheamă mama ta, uite-o acolo.
 
Când, odată îndeplinită sarcina de a înmâna florile, fetiţele în chimonouri cu furisode se retraseră, balerinele de pe scenă făcură din nou o reverenţă publicului, iar cortina se lăsă în jos.
- Buchetul ăsta e pentru tine! spuse Suzuko şi îi puse lui Hoshie bucheţelul la piept, peste florile pe care aceasta le purta deja în braţe. De ce nu l-ai luat? E prea de tot! Să faci de ruşine pe scenă un copil aşa de mic! Aproape că izbucnise în lacrimi.
- Da?
- N-ai nici un pic de omenie-n tine! Să ţii minte asta! spuse Suzuko, zâmbind însă.
 
Dimpotrivă, deşi îngrămădit între buchetele de trandafiri şi garoafe, mănunchiul de flori albastre părea că numai el străluceşte viu, ca o floare adevărată. Curioase, balerinele veniră să se uite la el şi exclamară în cor că e drăguţ, elegant, superb, ca o coroniţă din poveşti sau ca o prăjitură din vis.
- Cum miroase? întrebă una dintre ele şi-l luă să vadă. Aş vrea să dansez cu el în braţe! Oare ce flori or fi? Hoshie-san, ce flori sunt acestea?
- Nu ştiu.
- N-am mai văzut aşa flori până acum. Oare cine-ţi trimite aşa un buchet deosebit?
 
Hoshie le luă înapoi cu nepăsare şi spuse:
- Florile astea sunt ofilite.
 
Surprinsă, cealaltă se uită la ea. Dar Hoshie repetă:
- Sunt ofilite.
- Cum să fie ofilite? Cum poţi să spui aşa ceva acum? Du-te acasă şi pune-le într-o vază, şi să vezi cum îşi revin. Nu-i frumos dacă te aude cel care ţi le-a trimis.
- Da, dar sunt ofilite.
 
Suzuko, privind din apropiere, spuse:
- Dacă nu-ţi plac pentru că sunt ofilite, dă-mi-le mie, te rog. Te-ai supărat pentru că le-am luat eu din greşeală?
 
Fără nici un cuvânt, Hoshie îi aruncă neglijent buchetul. Suzuko îl prinse, dar, înainte ca acesta să ajungă în mâinile ei, ceva căzu pe scenă. Era un colier cu pietre preţioase. Probabil că fusese ascuns printre flori. Odată cu el căzură şi una sau două flori de care fusese prins. Dar, imediat ce aruncă buchetul, Hoshie trecu repede printre dansatori şi, lăsându-se pe vine în faţa fetiţei, îi spuse:
- Te rog să mă ierţi. Eu am fost de vină. Iartă-mă.
 
Şi vorbind astfel, o ridică în braţe, alături de flori, şi urcă alergând scările spre cabina de machiaj. Totul se petrecu aşa de repede, că nu observă colierul căzut.
- Hoshie-san! o strigă Suzuko.
 
După ce aruncă o privire scurtă în urma ei, Suyuko luă colierul de jos şi se uită la cartea de vizită din buchetul de flori albastre. Una sau două dintre celelalte balerine se uitară şi ele.
- Katsumi... Suzuko-san, ştii pe cineva cu numele ăsta?
- Da, ştiu.
- Un bărbat?
 
Suzuko nu răspunse.
 
Hoshie urcă în fugă scările, fără să-i pese de florile care-i scăpau din braţe. I se desfăcu panglica de la una din poante. O azvârli din picior, iar aceasta căzu departe, pe una dintre scările de mai jos. Hoshie nici măcar nu se uită în urma ei.
 
În tot acest timp, se auzeau în continuare aplauzele spectatorilor care cereau un bis. Instrumentiştii porniră spre loja orchestrei. Aplauzele se înteţiră iar.
 
Suzuko deschise vijelios uşa şi spuse:
- Bis, Hoshie-san, bis!
 
Intră în cabină, aşeză uşor colierul pe un capăt al mesei de toaletă a lui Hoshie şi, ridicând ochii şi văzând în ce stare era, spuse cu glas voit vesel:
- De ce eşti tristă? Dăm un bis. Orchestra a ieşit deja şi ne aşteaptă. Nu ştiu de ce te-ai întristat, dar nu se poate să ne laşi aşa.
 
Probabil că fetiţa pe care o adusese în braţe plecase, pentru că Hoshie era singură, la fereastră, şi privea oraşul cufundat în noapte.
- Nu supăra pe toată lumea, spuse Suzuko.
 
O îmboldi cu mâna să se grăbească şi Hoshie făcu cinci-şase paşi fără să se împotrivească, dar în dreptul oglinzii mari se opri.
- A! Un picior desculţ. Unde ţi-e pantoful? întrebă Suzuko, când văzu picioarele lui Hoshie în oglindă.
 
Hoshie însă îşi privi chipul şi zise:
- Nu pot să dansez în halul ăsta.
- Dar nu ţi se vede faţa!
- Şi tu ai zis că nu mai dansezi în viaţa ta.
- Ba o să dansez toată viaţa. O să dansăm împreună toată viaţa. Unde e pantoful?
- Nu vreau să dansez. Aşa simt, că nu vreau să dansez.
- Dar la cum se simt alţii te-ai gândit? Nu se poate aşa ceva. Gândeşte-te şi tu un pic: nu pentru noi a pregătit sensei spectacolul din seara asta? Nu înţelegi că o mulţime de oameni muncesc numai pentru noi două? Ştii cum e: îţi plânge inima, dar tu trebuie să râzi. Şi gândeşte-te şi la spectatori - la cât de mult s-au bucurat.
- S-au bucurat? Deşi am dansat cu atâta neplăcere?
- N-auzi aplauzele?
- Le-aud.
- Hai, gata, să lăsăm asta. Încalţă-te repede. Unde e pantoful?
 
 
Cabina de machiaj era o cameră mică, în stil occidental[3], dar de-a lungul peretelui, pe o treaptă mai sus, erau întinse tatami[4]-uri, pe care erau aşezate măsuţe de toaletă, una lângă alta. Exista o singură oglindă mare. Pentru că nu încăpeau toate agăţate pe perete, erau costume, talmeş-balmeş, şi pe masa scundă din mijlocul cabinei. Pe masă mai erau împrăştiate coşuleţe de flori, cutii de bomboane şi buchete de flori primite cadou.
 
Suzuko, aplecată deasupra unor pantofi de dans feluriţi, aşezaţi unul lângă altul sub treapta cu tatami, căuta cu mişcări febrile pantoful lui Hoshie, când se deschise uşa. Era profesorul lor, Takeuchi. Într-o mână ţinea pantoful lui Hoshie. Se apropie de ea şi i-l lăsă la picioare ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
- Vezi că ţi-a căzut, fu tot ce spuse el, în şoaptă.
- Vai, sensei, spuse Suzuko şi ea fu cea care, roşie la faţă, se apropie de Hoshie în fugă şi, lăsându-se în genunchi în faţa ei, îi puse pantoful.
 
Hoshie îşi lăsă piciorul în mâinile lui Suzuko şi se uită ţintă la Takeuchi.
- Sensei, nu vreau să dansez, spuse şi-şi întoarse privirea de la el.
- Vrei, nu vrei, dansezi, că ăsta-i dansul. Şi cam aşa e şi-n viaţă, spuse Takeuchi râzând şi, aşezându-se la măsuţa lui, începu să se machieze.
 
Era costumat numai pe jumătate. De aproape, machiajul de scenă nu-i putea ascunde faţa îmbătrânită trist, mai îmbătrânită decât ai fi crezut că poate fi la vârsta lui de nu mai mult de cincizeci de ani.
 
Suzuko şi Hoshie ieşiră din cabină. Nici nu puseră bine piciorul pe prima treaptă, că suflătorii scoaseră primele acorduri. Aplauzele spectatorilor se stinseră brusc. Era Valsul florilor din Spărgătorul de nuci de Ceaikovski. Dansul Zânei Dulciurilor, Dansul rus, Dansul arab din suita Spărgătorul de nuci... le dansaseră pe toate la un spectacol dat cu trei-patru ani în urmă de Şcoala de Dans Takeuchi. Atunci, Hoshie interpretase Dansul chinez. Suzuko interpretase Dansul fluieraşelor.
 
Spărgătorul de nuci e, la origine, povestea visului unei fetiţe în seara de Crăciun, pusă pe muzică. E un balet-poveste.
 
Pe-atunci, şi Suzuko, şi Hoshie erau încă la vârsta la care ar mai fi putut să-l viseze pe Spărgătorul de nuci.
 
Valsul florilor de la finalul programului fusese ca o întrecere a fetelor în care tinereţea lor înflorea fermecător.
 
Era o amintire frumoasă pentru amândouă.
 
Takeuchi adăugase Valsul florilor şi în programul din seara respectivă: "Suzuko Hayakawa şi Hoshie Tomoda - Primul recital", pe care-l organizase pentru a le face cunoscute pe cele două eleve ale sale, modificând şi vechea coregrafie, astfel încât ele să fie figurile centrale. Când Hoshie şi Suzuko ieşiră din cabină, Takeuchi se ridică brusc şi luă în mână colierul de pe măsuţa de toaletă a lui Hoshie, dar apoi îl puse uşor la loc. După care, fără vreun scop anume, îşi trecu mâna peste costumele mici, ca de fetiţă, agăţate pe perete. Cu cât erau mai în dezordine costumele, buchetele de flori sau instrumentele de machiaj, cu atât păreau mai vii.
 
Orchestra începuse valsul înainte ca ele să coboare scările şi să ajungă în culise, iar ceilalţi dansau şi aşteptau să iasă în scenă balerinele din rolurile principale.
- Tomoda-san! Tomoda-san! strigă cineva în urma ei, dar Hoshie nu auzi. Luă poziţia de dans încă din culise şi intră în scenă. În acelaşi moment, Suzuko ieşi din partea cealaltă şi, când o întâlni pe Hoshie la mijlocul drumului, îi şopti ca s-o încurajeze:
- Ne-am înţeles? O să fie bine.
 
Hoshie încuviinţă numai din ochi. Şi, în cele ce urmară, în timp ce dansa, Suzuko îi arunca din când în când priviri îngrijorate lui Hoshie. Când se apropiară din nou una de cealaltă, Suzuko zise:
- Ce mă bucur! Ţi-a revenit buna dispoziţie.
 
A treia oară îi zise:
- Minunat, Hoshie-san!
 
Dar Hoshie părea să nici nu audă. Absorbită de dans, uitase de sine. Se înviorase, începând să danseze cu tot mai multă plăcere. Când Suzuko văzu acest lucru, dansul ei deveni mai dezordonat. Nici trupul, nici mintea nu se mai concentrau în întregime asupra dansului; corpul îi era conştient de mişcările stângace pe care le făcea. Nu după mult timp, când coregrafia le aduse iar aproape una de cealaltă, în timp ce se luau de mână, Suzuko îi aruncă:
- Mincinoaso! Nesuferito!
 
Şi iar nu după mult timp, iritată de un sentiment care nu ştia ce e - gelozie, furie, tristeţe -, zise:
- Răutăcioaso! Eşti groaznică!
 
Însă Hoshie continua să danseze, complet absorbită de propriile mişcări. Parcă pentru a arăta că nici ea nu se lasă mai prejos, Suzuko începu dintr-odată să se mişte plină de un dinamism tineresc. Şi, cu toate acestea, Suzuko, dansând în competiţie cu Hoshie, şi Hoshie, dansând fără să aibă habar de asta, nu dădeau decât impresia unei frumuseţi asimetrice. Nu erau ca aripile unui fluture ce dansează în aer.
 
Bineînţeles că spectatorii nu şi-au dat seama de nimic. După ce au terminat dansul, au fost chemate la rampă de două ori.
 
Ca şi când ar fi fost o cu totul altă persoană, Hoshie afişa o veselie neruşinată. Până şi vocea îi era nefiresc de ascuţită când a zis:
- A fost foarte bine, nu? Nu mi s-a mai întâmplat până acum să dansez cu atâta plăcere. Muzica şi dansul s-au armonizat perfect.
 
Deşi Suzuko îi salutase cu voioşie pe spectatorii care aplaudau şi strigau, în clipa în care ajunse în culise şi Takeuchi, care urmărise dansul de acolo, îmbrăcat într-un costum oriental, şi care o luă pe după umeri şi-i zise ca pentru a o consola: "A fost bine!", lacrimi de dezamăgire i se iviră în ochi şi aproape că se agăţă de pieptul lui. Totuşi, se întoarse şi, depăşindu-i pe scări pe ceilalţi dansatori, fugi în cabină.
 
Hoshie intră în cabină în paşi de dans, fluierând câteva acorduri din vals.
- Mincinoaso! Ipocrito! Eşti de-un egoism fără margini! Cum m-am lăsat păcălită! Asta chiar că e josnic, să înşeli oamenii aşa!
- Vai! Dar de ce te-ai supărat?
- Dacă vrei să te iei la întrecere cu mine, măcar fă-o cinstit!
- Dar nu-mi plac întrecerile! spuse Hoshie şi, ca şi când nu putea sta liniştită, începu să smulgă florile dintr-un buchet şi să le împrăştie în jur.
- Te rog să nu te-atingi de florile mele!
- Sunt ale tale? Nu-mi plac întrecerile, să ştii.
- Aşa e. În halul ăsta eşti de egoistă. Nu mai cunosc nici o persoană atât de răsfăţată şi îngrozitoare ca tine.
- Te-ai supărat?
- Păi cum să nu mă supăr? Nu tu făceai pe întristata, pe ofensata, ziceai că nu vrei să dansezi şi erai abătută? Eu chiar mi-am făcut griji pentru tine şi, cu gândul la asta, nu m-am putut concentra asupra dansului. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată un lucru atât de oribil. Iar tu? Tu uiţi complet de toate astea şi dansezi cu mare plăcere! Se pare că m-am lăsat păcălită. Mincinoaso!
- Dar nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Nu-i nedrept? De parc-ai fi vrut să mă prinzi în cursă. Adică să te foloseşti de un tertip ca să-i scoţi din competiţie pe alţii, ca să ieşi tu în evidenţă.
- Ba nu! Nu eu am fost de vină!
- Atunci cine?
- Dansul. Când dansez, uit de toate. Nu poţi dansa bine dacă te gândeşti numai la asta.
- Sigur, pentru că tu eşti un geniu, nu? răbufni Suzuko, oarecum ironică, şi pentru că vocea cu care rostise cuvintele îi sunase ei însăşi cam trist, continuă: Nu mă dau bătută, să ştii! Nici în ruptul capului nu mă dau bătută! spuse şi, în timp ce aranja, enervată, costumele din jurul ei, adăugă: Da\' să ştii că în curând o s-o păţeşti pentru asta. O să vină momentul când o să cazi şi tu. Aşa cum te văd eu, eşti genul de om care traversează pe sârmă o prăpastie plină de nenorociri. Dar tu nu-ţi dai seama de nimic. Toţi se gândesc că eşti instabilă emoţional, demnă de milă - oare ce-o să se aleagă de tine în curând? -, îşi fac griji pentru tine şi până la urmă ei sunt cei care pierd. Dar tu habar n-ai de asta şi pozezi în marea curajoasă.
- Dar ce-i aşa de rău că am dansat cu un sentiment de plăcere pe scenă?
- Sentiment, dacă-i vorba de sentimente, tu te-ai gândit, naibii, măcar o dată, şi la sentimentele altora?
- Nu sunt o persoană atât de josnică, încât să calculez cum îi fac pe alţii să se simtă în timp ce dansez. E trist şi să te gândeşti la aşa ceva. Nu-i deloc plăcut.
- Eşti grozavă dacă poţi să răzbaţi în viaţă cu deviza asta, spuse Suzuko şi apoi continuă cu glas scăzut: Dar ca să reuşeşti pe scenă, ca să ajungi o vedetă a dansului, nu-ţi trebuie exerciţiu sau talent; primul lucru care-ţi trebuie e o voinţă ca a ta. E bine şi-aşa. Adică să mă calci pe mine în picioare ca să ajungi tu sus, nu?
- Ce oribil!
- Te-ai gândit vreodată cu bucurie la faptul că cineva a fost drăguţ cu tine sau că ţine la tine?
 
Hoshie se privi în oglindă fără să răspundă.
 
Suzuko veni în spatele ei şi, uitându-se în oglindă la feţele lor alăturate, spuse:
- Poţi şi tu să iubeşti pe cineva? Aşa cum eşti? Să văd atunci ce faţă o să ai!
- Dar nu vezi ce faţă tristă am şi-acum?
- Minţi!
- Nu se vede din cauza machiajului.
- Hai să aranjăm costumele şi restul mai repede.
- Nu-i nevoie. Vine servitoarea.
 
În acel moment, Takeuchi se întoarse de pe scenă. Dansul lui de după Valsul florilor încheiase programul din seara aceea. Suzuko alergă sprintenă să-l întâmpine.
- Sensei, vă mulţumesc pentru tot ce-aţi făcut pentru noi în seara asta, zise şi, cu un prosop, îi şterse sudoarea de pe gât şi de pe umeri.
 
Aşa cum stătea aşezată în faţa propriei mese de toaletă, Hoshie zise şi ea:
- Sensei, vă mulţumesc.
- Felicitări. A fost un mare succes. Asta-i cel mai important, zise Takeuchi şi, lăsând-o pe Suzuko să se ocupe de restul corpului, îşi şterse machiajul de pe faţă.
- Dumneavoastră vă datorăm totul, spuse Suzuko şi, dezbrăcându-l de costum, îi şterse spinarea.
- Suzuko-san! Suzuko-san! o chemă Hoshie, ca şi când ar fi mustrat-o sever, şi bătu cu pensula de pudră în masa de toaletă.
 
Dar Suzuko se făcu că n-o aude; se duse să stoarcă prosopul la toaletă şi, când se întoarse, continuă să-l şteargă pe Takeuchi pe piept şi pe spinare cu mare zel, sporovăind veselă despre spectacolul din seara aceea. La sfârşit, îi luă picioarele lui Takeuchi, ca şi cum le-ar fi îmbrăţişat, şi le şterse frumos pe tălpi, până între degete. După care începu să-i maseze gambele. Cu atâta voioşie se comporta Suzuko şi atâta suflet punea în ce făcea, că totul nu părea decât o frumoasă relaţie între profesor şi elev, de un devotament sincer, complet inofensiv. Dar era prea multă obişnuinţă în mişcările ei. Şi, fiindcă nu se schimbase încă de costum, era mai mult dezbrăcată. Pe undeva parcă te-ai fi uitat pe furiş la un bărbat şi o femeie aflaţi într-o cameră secretă.
- Suzuko-san! o chemă iar Hoshie, cu un glas asprit de repulsie şi enervare.
 
Se ridică furioasă şi ieşi din cabină. Takeuchi o urmări în tăcere cu privirea şi apoi spuse:
- Gata, ajunge. Mulţumesc.
 
Intră în toaleta instalată într-un colţ al cabinei şi, în timp ce se spăla pe faţă, zise:
- Să ştii c-am auzit că Nanjō se întoarce cu vaporul săptămâna viitoare.
- Adevărat? Ce mă bucur! De data asta chiar se întoarce?
- Da.
- Oare mă mai ţine minte?
- Câţi ani aveai atunci?
- Eu aveam şaisprezece. Vă mai amintiţi cum m-a certat Nanjō-san şi mi-a zis că nu poate să danseze cu o fată care n-a fost îndrăgostită niciodată, pentru că n-are nici un farmec?
- Sigur că-mi amintesc. Să vezi tu că de data asta o să fie fericit să te roage el să dansezi. Poate o să spună chiar că e mai bine că n-ai fost îndrăgostită niciodată. Erai un copil şi acum eşti o dansatoare minunată - n-o să-i vină să creadă.
- Nu mai vorbiţi aşa, sensei! Pe de-o parte abia aştept să învăţ lucruri noi de la el după ce se întoarce, dar, când va veni şi momentul acela, o să mi se facă frică şi voi fi şi mai neliniştită. A primit o pregătire foarte bună la şcoala din Anglia, în Franţa a văzut dansând balerini de prim rang, o să-şi piardă repede răbdarea cu mine.
- Un bărbat nu poate dansa mereu de unul singur. Orice-ar face, îi trebuie o parteneră.
- Dar mai e şi Hoshie.
- Îi arăţi că nu te dai bătută în faţa ei.
- Sunt sigură că atunci când se va uita Nanjō-san la mine, o să mă fac mică-mică şi o să încep să tremur din tot corpul. Hoshie nu are emoţii când dansează. Dacă are un partener pe potrivă, cu fiecare salt e tot mai bună, de parcă ar fi vrăjit-o cineva. E ceva de speriat.
- Îţi faci prea multe griji, spuse Takeuchi şi continuă un pic iritat: Când vine Nanjō, probabil că o să dăm imediat un spectacol cu ocazia întoarcerii lui; dansezi atunci cu el şi vezi cum e. Mă bazez pe voi trei să vă înţelegeţi bine şi să dezvoltaţi şcoala de dans, sub conducerea lui. Şi aşa pot şi eu să zic că mă retrag din activitate liniştit. Te-am făcut să înduri destule; acum, în sfârşit, mână-n mână cu Nanjō, vă veţi lansa spectaculos. Poate schimbaţi pardoseala în sală şi zugrăviţi pereţii.
 
Suzuko ştia că planul fusese ca Nanjō să se întoarcă încă de acum doi sau trei ani şi că această întârziere îl îngrijora pe Takeuchi, dar, gândindu-se cu câtă bucurie îl vor întâmpina în Yokohama, întrebă:
- E adevărat că a fost în America?
- Aşa se pare.
- Se pare? se miră Suzuko şi întrebă dacă nu scrisese nimic despre asta în scrisori sau telegrame.
- Adevărul e că tocmai m-a întrebat un reporter: "Se întoarce Nanjō-kun[5], nu?" - şi aşa am aflat şi eu.
- Cum? Fără să vă dea de ştire? Cum, cum e posibil? răspunse Suzuko uimită, dar, văzând faţa întunecată a lui Takeuchi, i se făcu milă de profesorul ei şi, în acelaşi timp, simţi o dezamăgire ca şi când ar fi fost şi ea respinsă de Nanjō.
 
Apoi, gata să izbucnească în plâns, spuse:
- Nu pot să cred! După ce aţi făcut atâtea pentru el, de a reuşit să plece în străinătate... E un nebun nerecunoscător! Şi cu toate astea mergeţi până la Yokohama ca să-l aşteptaţi? Nu se poate! Eu nu dansez cu un asemenea om, orice-ar fi!
 
 
Când Hoshie ieşi în hol, maşiniştii şi electricienii se grăbeau deja să facă ordine, în obişnuita agitaţie. Cei din orchestră îşi luaseră instrumentele şi plecaseră. Sala era pustie şi întunecată. Cei care ajutaseră la organizarea spectacolului, familiile şi prietenele balerinelor, eleve şi tinere domnişoare - care păreau să fie admiratoarele entuziaste ale acestora -, fiecare cu chipul animat dintr-un motiv sau altul, comentau spectacolul din seara aceea, aşteptau cu toţii aşezaţi pe bănci, intrau şi ieşeau din cabine.
 
"Balerinele" erau de fapt elevele şcolii de dans artistic, care nu-şi câştigau existenţa pe scenă şi dintre care puţine intenţionau să devină adevărate balerine. Cam jumătate dintre ele erau eleve de gimnaziu sau şcoală primară. Multe proveneau din familii înstărite. Cabina lor era mai mare decât a lui Suzuko şi Hiroe, iar acum fiecare se pregătea de plecare în mare grabă, care cu ce avea de făcut: să-şi dea jos costumul, să facă baie, să se fardeze sau să-şi caute buchetul de flori. În veselia lor gălăgioasă, în vocile tinere, se distingea ceva din energia dată de dans.
 
În hol, Hoshie fu salutată de diverse persoane care îi adresară obişnuitele felicitări. I se ceru autograful. Fu lăudată. La toate acestea, Hoshie răspunse scurt, prea scurt. O vreme se amuză împreună cu celelalte balerine în cabina lor. Apoi servitoarea ei o strigă din hol şi se întoarseră împreună în cabina ei. Deschise uşa chiar când Suzuko îl ajuta pe Takeuchi să se îmbrace, punându-i haina pe umeri.
 
De data aceasta, Hoshie nici măcar nu se uită la ei. Fără să le dea vreo atenţie, îi arătă servitoarei costumele ei:
- Ăsta, ăsta, ăsta...
 
Apoi, când Suzuko îi făcu semn din priviri, dădu ascultătoare din cap şi, cu paltoanele de primăvară puse pe umeri, îl conduseră împreună pe Takeuchi până la ieşire. Chiar înainte ca maşina acestuia să pornească din loc, nemaiavând răbdare, Suzuko îi spuse înflăcărată că Nanjō se va întoarce cu vaporul săptămâna următoare. Hoshie răspunse cu indiferenţă:
- A, da?
- Dar sensei pretinde că n-a primit nici o veste despre asta. Un nerecunoscător! N-am mai pomenit atâta prostie. Revoltător! Mi-e aşa milă de sensei!
- Da, aşa e.
- Ar trebui ca noi toţi, dansatorii, să-l dăm afară din rândurile noastre şi să-l criticăm într-un glas în ziare. Hai să ne dăm cuvântul acum că nu mergem să-l aşteptăm şi că nu o să dansăm cu el orice-ar fi.
- Bine.
- Nu-i bine! Nu se poate baza omul pe tine. Trebuie să te revolţi mai mult de-atât! N-aveţi decât să vă luaţi la întrecere tu şi Nanjō, care sunteţi mai fără inimă!
- Dar eu nici măcar nu-l cunosc.
- Nu vorbeşte mereu sensei despre el ca despre propriul copil? Nu l-ai văzut nici cum dansează?
- Ba cum dansează am văzut.
- Nu-i aşa că dansează superb? Primul geniu al dansului european care s-a născut în Japonia - aşa s-a spus despre el. Un Nijinsky al Japoniei, un Serge Lifar al Japoniei. De-asta sensei a făcut un împrumut uriaş ca  să-l trimită în Europa. De-atunci e şcoala de dans atât de săracă.
- Da?
 
Se întâlniră cu şoferul şi servitoarea lui Hoshie, care cărau la maşină valiza cu costume şi kusudama[6] primite de Hoshie.
 
Un tânăr care aştepta aşezat pe bancă se ridică brusc şi, gata să pornească după Hoshie, o strigă:
- Tomoda-san!
- Vai, dar ce faci aici? N-ai plecat încă? spuse Hoshie şi trecu indiferentă pe lângă el.
 
Ajunse înapoi în cabină, unde se spălă de machiajul de pe faţă, după care, în timp ce se dezbrăca de costum în spatele paravanului din colţ, Suzuko zise:
- Să ştii că şi pentru organizarea spectacolului nostru de astă-seară sensei a împrumutat o sumă enormă.
- Aşa deci, spuse Hoshie, pe care părea să o supere pudra de pe piept şi braţe. Nu ne spălăm înainte să plecăm?
- Gândeşte-te şi tu un pic! Clădirea şcolii, instrumentele... toate lucrurile de valoare sunt ipotecate. Sensei a umblat timp de trei sau chiar patru zile ca să împrumute banii de chirie pentru sala de astă-seară.
- Cred că are datorii şi la croitoria care ne face costumele. Cei de acolo se plângeau de asta în gura mare. Nu pot să suport gândul ăsta!
- Hoshie-san! spuse Suzuko pe un ton care arăta că-şi pierduse răbdarea. Ai auzit zicala "Între tine şi cerşetorul de-afară nu-i decât un perete subţire"?
- Am auzit! Dar am mai auzit şi alta: "Ai sărăcit, vinzi brâul de mătase".
- Ai grijă că nu ştii când o să trebuiască să-ţi vinzi şi tu brâul de mătase! Şi cerşetorii mănâncă acelaşi orez ca şi noi. Prea nu te gândeşti deloc la ceilalţi. Şi mai devreme nu crezi că ai întrecut măsura? Cu faţa aia dezgustată. Ce-i rău în faptul că eu, ca elevă, am grijă de sensei?
- E murdar.
- Murdar? Ce e murdar?
- E murdar! Corpul lui gol e murdar. Mă mir cum de poţi să-l atingi!
- Vai! spuse Suzuko, dar apoi rămase fără cuvinte, surprinsă, dar şi rănită pe neaşteptate.
- Hai să ne spălăm.
- Adică să mă spăl pe mâini? spuse Suzuko, cu faţa îngheţată, simţindu-se cumva umilită.
- Nu-mi place să te văd făcând aşa ceva.
- Dar...
- E jalnic, spuse hotărât Hoshie.
 
Cu sufletul zdrobit, Suzuko nu răspunse nimic.
- Parcă mi se face cumva milă şi nu pot să stau să mă uit. Mă înfurii.
- Din cauza mea?
- Da.
- Am înţeles. Cred c-ar trebui să mă bucur, spuse, ca pentru sine, Suzuko. E vorba de diferenţa dintre o domnişoară crescută în puf şi fata unui sărac. Sau poate că e vorba de caracterul fiecăreia. N-avem ce face. Dar să ştii că eu îmi doresc din tot sufletul să fac ceva pentru el, pentru că mi-e milă. Nu mă îngrijesc de el cu gândul că asta-i datoria unui ucenic care trăieşte în casa lui sau ca să-i câştig bunăvoinţa. Mi-e drag, asta-i tot. Şi apoi, odată măritate, toate femeile...
- Nu mă interesează de altele. Mie mi-e drag de tine şi de-asta nu-mi place, şi mi-e greu să suport lucrurile aşa cum sunt.
- Bine, spuse Suzuko şi, cuprinzând-o pe după umeri, o făcu să se aşeze în faţa mesei de toaletă şi zise: Hai că te machiez eu.
 
Hoshie încuviinţă din cap ascultătoare. Deja se schimbaseră amândouă în hainele obişnuite.
 
În timp ce-i aranja părul lui Hoshie, Suzuko zise:
- Ştii că eu locuiesc în casa lui sensei ca ucenică de la paisprezece ani. M-a dat şi la şcoala de fete şi s-a purtat frumos cu mine, de parc-aş fi fost copilul lui. Dar am făcut şi treabă în bucătărie împreună cu servitoarea şi, locuind în casa altcuiva, am ajuns să fiu atentă la tot felul de lucruri şi să mă gândesc la ce simte altul înainte să mă gândesc la ce simt eu. Numai din dorinţa de a învăţa să dansez am putut să îndur totul.
- Chiar poţi să-ţi dai seama ce simt alţii privind din afară? Mă îndoiesc.
- Şi dacă toţi ne-am permite să gândim aşa, ce bine ar fi! Sensei nu mai are soţie. Mă întreb dacă nu cumva din cauza asta înţeleg şi mai bine ce simte. Chiar m-am întrebat uneori ce s-ar face dacă n-aş fi lângă el. Oare n-ar fi tot timpul cu cămaşa murdară şi unghiile netăiate?
- Nu ţi se pare un lucru trist să înţelegi ce simt ceilalţi?
- Ba da. De-asta îmi dau seama şi mai bine ce fericire e să fii artist. Dacă nu m-aş fi dedicat artei, sunt sigură că aş fi ajuns făţarnică, rea, obraznică. Mi-aş fi pierdut toată inocenţa de copil. Arta m-a salvat.
- Pe mine mă sperie astfel de lucruri, cum e arta.
- Dar dansul nu e o artă? De ce crezi că oamenii te iartă pentru că eşti răsfăţată şi egoistă? Numai pentru că eşti un geniu în arta dansului, nu-i aşa? Dacă ţi s-ar lua asta, ai rămâne doar o nebună de legat.
- Nu ştiu de ce, dar pe mine mă îngrozeşte arta asta. Imediat pune stăpânire pe mine. Când dansez şi mă las absorbită de mişcările pe care le fac, atunci e tare plăcut, deşi uneori încolţeşte în mine şi neliniştea - când am senzaţia că plutesc în aer, mă întreb oare unde mă duc şi cine mai sunt? E o senzaţie ca atunci când visezi că zbori. Nimic nu te poate opri şi zbori departe, tot mai departe. Chiar dacă vrei să te opreşti, parcă zboară cu totul altcineva, nu tu. Eu nu vreau să uit de mine. Nu vreau să mă las stăpânită de nimic.
- Ce domnişoară nepăsătoare! Ai o părere foarte bună despre tine şi crezi în propriul geniu, de-asta poţi să spui aşa ceva. Te invidiez!
- Oare aşa să fie? Chiar ai de gând să te faci balerină?
- Ce întrebări poţi să pui şi tu! Nu-i cam târziu să mă întrebi aşa ceva acum? spuse Suzuko râzând şi o tamponă cu pensula mare de pudră peste faţă.
 
Hoshie strânse din ochi şi, cu bărbia împinsă un pic înainte, zise:
- Te rog să te uiţi la mine. Nu-i aşa că eu am o faţă mai tristă?
 
În timp ce îi dădea cu roşu în obraz şi-i desena sprâncenele, Suzuko o întrebă:
- De ce erai tristă mai devreme? N-am mai văzut ceva aşa de nesăbuit. Să ieşi din poziţie aşa, dintr-odată.
 
Dar chipul lui Hoshie rămase imobil, ca o mască frumoasă.
- Închipuieşte-ţi ce caraghios ar fi fost să cad pe scenă din cauza ta!
- Nu-mi venea să dansez. Chiar înainte să ies pe scenă am văzut-o pe mama printre spectatori. "Ce enervant!" m-am gândit, şi dintr-odată am greşit pasul şi n-am mai reuşit să ţin ritmul cu muzica. Şi acompaniamentul a fost prost.
- A, a venit mama ta?
- Şi a adus pe ascuns şi un posibil viitor ginere. Chiar dansând în pielea goală nu-i nevoie să m-arate, nu?
 
Surprinsă, Suzuko se uită la Hoshie, dar nu spuse decât:
- Da.
 
Puse pensula de sprâncene în trusa de machiaj de lângă masa de toaletă zicând:
- A! Şi colierul? L-ai pus undeva?
- Nu ştiu nimic de el.
- Era aici. Chiar nu ştii? Ce rău mi-ar părea să fi dispărut! Dă-te puţin la o parte, spuse şi începu să-l caute agitată, trăgând de sertarul mesei de toaletă şi privind în spatele ei.
 
Hoshie o lăsă pe Suzuko să cotrobăie şi zise:
- Nu te îngrijora. Probabil l-a luat servitoarea.
- Ar fi bine, dar nu pare ca servitoarea să fi făcut ordine pe masă. Ar fi chiar păcat să se fi pierdut. Ce imprudenţă, să-l laşi într-un asemenea loc - doar nu-i din cele false, de scenă. Mă duc să-i întreb şi pe alţii, spuse Suzuko, părând încă neliniştită, şi ieşi din cabină.
 
Hoshie se privi în oglindă.
 
Afară, briza de seară vestea deja începutul verii, dar în cabină, costumele de dans, buchetele de flori, pudra şi roşul de obraz încă mai umpleau aerul cu mirosul sfârşitului de primăvară, aşa cum umezeala catifelează o piele tânără.
 
 
Pachebotul Tsukuba-maru, care făcea legătura cu America, a intrat în portul Yokohama la ora opt dimineaţa. Takeuchi, obişnuit, datorită meseriei lui, să aştepte şi să conducă muzicieni şi dansatori străini, a socotit cât timp urma să treacă până când vaporul ajungea la debarcader şi a sosit împreună cu fetele puţin mai târziu.
 
Turnul clădirii vămii strălucea ca într-o dimineaţă de vară şi umbra lăsată de şirul de copaci arăta şi ea orele dimineţii. Opriră maşina în faţa vămii, iar Suzuko se duse să ia autorizaţia de intrare de la administraţia portului. Traversară podul care lega vama de chei având în faţa ochilor rândul de depozite scunde şi lunguieţe de pe partea dreaptă, aşa cum se văd în orice port. În stânga, apa murdară a mării, ca un canal, din faţa depozitelor Mitsubishi, era împânzită de vaporaşe tradiţionale, pe care se aflau întinse la uscat jupe, şosete, izmene, maiouri, scutece, chimonouri roşii pentru copii şi câte şi mai câte, deja uzate de atâta purtat, şi care, în mijlocul portului maritim modern, alcătuiau mai degrabă un peisaj dintr-o altă ţară. Erau şi vaporaşe pe care se spălau vasele de la masa de dimineaţă.
 
Cu Takeuchi şi Suzuko veniseră încă două eleve. Una din ele coborî din maşină în faţa punctului de control al vămii şi se duse să arate aparatul de fotografiat.
 
La debarcaderul 4 îi aştepta Hoshie. Locuia în Yokohama şi ajunsese mai devreme.
- Salut. Mulţumesc c-ai venit, îi spuse Takeuchi imediat cum coborî din maşină şi îi întinse buchetul lui de flori.
 
Deşi îl luă, Hoshie zise:
- Dar, sensei, nici nu-l cunosc pe Nanjō-san. Cum să-i dau eu florile?
- Aşa bine. Doar o să-i fi parteneră pe scenă de-acum. El e elevul de care sunt mândru, iar tu îi eşti ca o soră.
- Dar eu şi Suzuko ne-am promis una alteia că nu dansăm cu Nanjō-san. Nu trebuia nici să veniţi să-l aşteptaţi.
 
Takeuchi se mulţumi să surâdă, apoi se duse la reprezentantul liniei maritime şi se uită pe lista cu numele pasagerilor. Suzuko aruncă şi ea o privire din spatele lui şi zise:
- A, e pe listă. Cabina 185, sensei. S-a întors, într-adevăr! S-a întors! zise, cu obrajii strălucind, şi-şi puse mâinile pe umerii lui Takeuchi ca şi cum ar fi vrut să sară în sus de fericire, iar Takeuchi spuse şi el cu bucurie:
- Aşa, deci. Într-adevăr s-a întors.
- Parcă e un vis. E atât de emoţionant, nu, sensei? adăugă fata, privind portul cu chipul înseninat.
 
Dacă nu cumva înnebunise între timp, Nanjō nu era omul care să se întoarcă fără să-i dea de ştire lui Takeuchi, profesorul lui. Ce se întâmplase? Dar şi mânia, şi suspiciunea faţă de Nanjō parcă se pierdură în bucuria revederii şi se amestecară cu emoţiile oamenilor de pe chei în momentul în care vaporul intră în port. Lui Takeuchi îi reveneau în minte, probabil, imagini ale elevului lui favorit încă de pe vremea când acesta era doar un băieţel.
 
Hotărâră să urce la etajul debarcaderului şi să aştepte în cantina portului. Şi acolo era plin de oameni veniţi să-i întâmpine pe cei de pe vapor. Prin ferestrele larg deschise, toată lumea privea spre port, iar elevele, care păreau că nu pot să stea locului, abia se atinseră de ceai şi ieşiră pe coridor, lăsând buchetele de flori pe masă. Peste port se revărsa lumina dimineţii de început de vară. Bărci cu motor circulau între vapoarele de pasageri şi de marfă venite din diverse ţări, acum ancorate.
 
Suzuko se agita încercând, fără să reuşească, să distingă Tsukuba-maru printre celelalte vapoare, dar Hoshie, care crescuse în Yokohama, arătă spre largul mării şi zise:
- Ăla e, vaporul mare, frumos, cu linie roşie pe coşurile albe. Vaporul cu coşuri scurte şi groase. Se spune că pasagerii nu se simt în siguranţă dacă vaporul nu are coşuri cu aburi. Aşa că una dintre strategiile companiilor de a-şi atrage clienţii este să le decoreze cât mai frumos. Li se spune "coşuri de decor". Dacă vaporul are coşuri mari, pare rapid şi de încredere.
 
Când Suzuko îşi dădu seama care era Tsukuba-maru, se gândi la ce-ar fi trebuit să simtă Nanjō la vederea ţărmului patriei dragi şi se bucură ca şi cum ea însăşi se întorcea acasă.
- Şi Nanjō-san probabil că se uită înspre noi. Sigur se uită. Oare nu se bat pentru telescop pe punte? spuse, privind cu jind la binoclul femeii de lângă ea.
 
Femeia era încălţată cu o pereche de zōri[7] cu talpa groasă; avea părul foarte încreţit şi mânecile chimonoului păreau să fie foarte lungi, ca de furisode.
- Mai durează ceva timp până coboară pasagerii. Hai să ne plimbăm puţin, spuse Hoshie, apucând-o de braţ.
 
O luară înapoi pe drumul pe care veniseră, în sens opus maşinilor şi mulţimii de oameni care se îndreptau în grabă spre debarcader, dar, chiar şi în acele clipe, Suzuko nu se uita decât spre Tsukuba-maru şi părea că nu-şi poate găsi locul.
 
Hoshie deschise ediţia din Kanagawa[8] a ziarului şi, citind cu voce tare rubrica "Sosiri-plecări vapoare: sosiri azi, plecări azi, sosiri mâine, plecări mâine, staţionări azi", verifica informaţiile uitându-se la vapoarele aflate la ancoră şi, ca o adevărată fată din Yokohama, dădea explicaţii: cargobot de clasă superioară construit cu o subvenţie de la Ministerul Transporturilor şi Comunicaţiilor, sau vapor al companiei Dollar. Însă Suzuko părea să fie cu mintea în altă parte.
 
Au ajuns pe dig; chiar lângă el era ancorat un vapor englezesc ce făcea legătura cu Europa, dar pe punte nu se afla decât un marinar care privea în jos, iar aproape de bord era o linişte aproape sinistră. Şi cantina de pe dig era închisă.
 
Cu tropot uşor intră pe dig o căruţă. Ce cal bătrân, slab şi prăpădit! Iar căruţaşul era şi el precum calul - aplecat în faţă de parcă aţipise, părând gata să se rostogolească în drum. Era mult spus căruţă - mai degrabă o scândură cu patru beţe în colţuri, pusă pe nişte roţi vechi.
 
Din partea cealaltă, se întorcea în linişte spre vapor un cuplu de bătrânei, probabil englezi, care trăgeau de mână după ei o fetiţă de doisprezece, treisprezece ani. Fetiţa cânta ceva cu o voce plăcută.
 
Pe acoperişul sau poate etajul digului - greu de spus ce era -, în capăt, Hoshie şi Suzuko priveau portul în tăcere. După o vreme, Hoshie întrebă pe neaşteptate:
- Suzuko-san, te măriţi cu Nanjō-san?
- Ce? Nici vorbă! Ce-ţi veni să mă întrebi aşa ceva? Nu-mi place, e doar o bârfă.
- Nu-l aşteptai cu gândul că vă veţi căsători?
- E o minciună. Sunt doar nişte bârfe, spuse Suzuko, vorbind repede, dar imediat adăugă ca pentru sine: Eu nu eram decât un copil... când a plecat nu mă ştia decât de copil.
- Prima ta dragoste, deci.
- Dar asta se întâmpla acum cinci ani!
- Când o să te măriţi tu, sensei o să se simtă singur.
- Vai, te lasă inima să te gândeşti şi la alţii? Rar se întâmplă aşa ceva! O să se bucure sensei când o să-i spun!
- Nici nu-mi pasă. Mărită-te repede!
- Dar spune şi tu: dacă Nanjō-san s-ar gândi cât de cât la mine, nu s-ar întoarce fără să-mi zică nimic, nu? Fără nici o scrisoare sau o telegramă, nu?
- Şi cu toate astea ai venit să-l aştepţi. E de-a dreptul ridicol.
- Sunt sigură că o să-i placă mai mult de tine.
- Nu cunosc o fraieră mai mare ca tine. Mincinoaso!
 
Când se întoarseră la debarcaderul 4, forma masivă a lui Tsukuba-maru era atât de aproape, încât părea gata să se urce peste oamenii veniţi în întâmpinarea lui.
 
De la bord se auzi muzică.