Habemus Papam? Simptomul Moretti-Ratzinger

În articolul de azi aş vrea să fiu cît mai scurt, dat fiind că nu este cazul să mă întind peste măsură la vorbă, lucrurile despre care vreau să vorbesc prezentîndu-se în regimul unei evidenţe flagrante. Voi proceda prin urmare indicial sau, mai precis, deictic: arătînd cu degetul. Dar nu spre un singur lucru, ci spre două: tocmai spre legătura lor, spre corelaţia dintre ele care face, obiectiv, in res, sens de epocă.

Aşa cum rareori, sau prea rar realizăm noi că se întîmplă, realitatea nu doar se ordonează de la sine, ci se şi "citeşte" singură, imanent, oferindu-ni-se pe tablă înţelegerii - în mod privilegiat prin "semnele interpretante" (Peirce), problematizante, nondiscursive, ale artei.

Recent a avut loc un adevărat eveniment: aşa-numita demisie a Papei, pe care multe medii, evitînd termenul, au preferat s-o numească "retragere", deşi termenul de "demisie", în aparenţa lui secularizată, este de fapt perfect potrivit, dacă avem în vedere că este vorba de ministrul Domnului.

(Paranteză despre secularizare. O astfel de păţanie de semantică istorică trebuie să ne facă să ne gîndim dacă nu cumva secularizarea n-ar trebui înţeleasă nu ca o ruptură, ca o distrugere a sacrului (tradiţional), ci ca o strategie de continuare şi de relansare a lui, revoluţia timpurilor moderne nefăcînd de fapt decît să "camufleze" (conform termenului şi schemei explicative de mai lungă bătaie decît s-a crezut a lui M. Eliade) sacrul, adică să-l extindă, să-l disimuleze şi să-l disemineze, scoţînd sacrul tocmai din starea definitorie de separaţie şi de interdicţie tradiţională, pentru a-l face să contamineze ilicit întreaga sferă socială, care ajunge să fie sacralizată difuz, indistinct. Secularizarea ca sacralizare, ca recuperare de către lumesc a atributelor atribuite divinului, ca transfer, aşadar, şi, mai mult, ca extindere a sacrului: capitalismul ca religie fetişistă a mărfii, ca nouă "erezie" panteistă menită să relanseze "păgîn", din nou, religiozitatea, adică sanctificarea nepermisă a mundanului.)

Or, demisia Papei a fost anticipată, sub forma unei crize a sacerdoţiului, a unei depresii structurale (tot mai multă depresie în filmul contemporan, v. Melancholia lui Lars von Trier: depresia, ca incapacitate de acţiune, ca paralizie cerebrală, n-o fi senzaţia, trăirea pe care o induce criza lumii contemporane, lumea-criză globală în care trăim, "austeritatea" deşănţată a actualităţii, deficitul de acţiune, de politic, de implicare, de iniţiativă, de curaj, de sacrificiu?), deci a instituţiei-lume care este Pontificatul (care trebuie distins de Biserica Catolică), de Nanni Moretti, în filmul Habemus Papam, din 2011.

De care însă aproape nimeni, în pofida succesului şi a datei recente a filmului, nu a găsit (măcar inconştient) de cuviinţă să-şi aducă, acum, aminte, interzicînd producerea scurt-circuitului revelator imanent, altfel spus producerea, declanşarea simptomului, manifestarea maladiei.

Nimeni nu-şi aduce aminte de artă. Toată lumea preferă să-i oculteze, să-i uite, să-i reprime mesajele (represie de depresie). Căci arta de calitate - curajoasă, sacrificială, non-represivă şi anti-depresivă - avertizează şi alertează permanent, mai lucid decît toţi analiştii, profeţii şi intelectualii, dar nimeni n-o ascultă.

Deşi mai cu seamă acum, cînd, iată, printr-un exemplu strălucit - demisia lui Ratzinger-Benedictus şi filmul Habemus Papam al lui Nanni Moretti -, se dovedeşte rolul eminamente avertizator al artei, ar trebui să începem să considerăm arta aşa cum şi e, drept jurnalism radical (cum imagina Michel Foucault, vai, filosofia), nu drept divertisment de consum.
 
De ce o fi devenit o problemă Pontificatul, conducerea primei Lumi Globalizate, a singurului Imperialism (trans-teritorial) rămas în picioare care este Biserica Catolică? Ce nu se mai poate conduce sau nu se mai poate conduce la fel ca pînă acum?

După Jurnalul de actualităţi, Filmul: aşa cum erau ele programate pe vremuri, în sălile de cinema pre-mall-are.