Şerban Axinte s-a născut pe 27 iulie 1976, la Iaşi. Actualmente este cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română "A. Philippide" al Academiei Române - Filiala Iaşi, redactor al publicaţiei cu profil academic Philologica Jassyensia şi colaborator la mai multe reviste culturale, printre care Observator cultural, Convorbiri literare, Transilvania. A fost secretar general de redacţie al revistei culturale Timpul (2004-2007). După şase ani de aşteptare, în 2012 a publicat un nou volum de versuri. Despre acest come-back poetic şi multe altele, în interviul care urmează. (un cristian)
un cristian: Principala problemă de receptare pe care o văd la noul volum, păpădia electrică, este însăşi revenirea la poezie. Chiar dacă n-ai abandonat-o, faptul că publici rar şi statutul de cercetător ştiinţific te poziţionează mult mai mult în categoria criticilor. De-aici reticenţa din partea celor care nu văd cu ochi buni critica (pentru că nu-i înţeleg utilitatea sau trebuie să-şi justifice lipsa de receptare) şi, mai ales, a colegilor tăi de generaţie. Te-ai întors la poezie şi n-ai făcut-o deloc rău. Eşti pregătit pentru un prim prag de indiferenţă?
Şerban Axinte: păpădia electrică este o carte de care sînt mulţumit în acest moment. Am scris-o în timp, am rescris-o de mai multe ori. Primele mele două volume au apărut cînd eram adolescent. Nu ar fi trebuit să le public deloc, dar de acest fapt am devenit conştient mult mai tîrziu. Ele fac oricum parte din preistoria preocupărilor mele literare. Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut a fost o carte importantă pentru mine. A fost receptată destul de bine, s-a scris destul de mult despre ea. Aş relua-o oricînd, cu unele modificări ce simt acum că se impun. Bineînţeles, în legătură cu ea au fost formulate şi unele reproşuri, dar cred că e absolut firesc să se întîmple aşa cu aproape orice carte. Da, e adevărat, sînt considerat mai mult critic decît poet. Ai expus tu motivele. Nu pot să spun că sînt foarte trist. Eu încerc să îmi fac treaba cît pot de bine şi în critică, şi în poezie. Nu îmi doresc decît ca fiecare nouă carte să fie mult mai bună decît cea anterioară. Pînă acum cred că mi-a ieşit. Sper să păstrez acest trend ascendent, ca să zic aşa.
Între Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut şi păpădia electrică sînt şase ani. În acest timp, am perseverat în zona criticii de întîmpinare, am scris o teză de doctorat şi una de postdoctorat. A primat, aşadar, critica. Nu am abandonat, însă, poezia deloc. Dar nu prea concep să mă dublez. Am aşteptat să mă schimb eu ca să mi se schimbe şi scrisul. Sau, în încercarea de a-mi schimba scrisul, m-am schimbat şi eu. Nu ştiu exact cine a schimbat pe cine. Important este că, în ceea ce mă priveşte, simt că s-a produs o deblocare. Sper să nu mai treacă alţi şase ani pînă la următoarea carte de poezie. Şi, da, mă pregătesc pentru "un prim prag de indiferenţă", încercînd să nu îmi creez aşteptări. Pe cît posibil, fireşte. Dar, ca să fiu complet sincer, simt, totuşi, că se întîmplă ceva cu această carte.
u.c.: Primele tale două volume au rămas complet necunoscute. Nu te-ai grăbit să debutezi la 19 ani? Deşi, mai nou, văd că tot felul de formatori de opinie cer ca debutanţii absoluţi să fie separaţi de cei trecuţi prin literatură. Adică toţi debutanţii sînt egali, doar că cei mai tineri să fie mai egali decît ceilalţi.
Ş.A.: Am debutat în volum foarte devreme, e adevărat. Îmi cîştigasem un soi de glorie la cenaclurile literare pe care le frecventam. Mă refer, în primul rînd, la cenaclul Junimea, condus la acea dată de prozatorul Şerban Alexandru (Mirel Cană). Am învăţat multe lucruri de la el. Ani de zile am stat în preajma lui şi mi-am luat notiţe imaginare. L-am cunoscut cînd aveam doar 15 ani şi tot ceea ce spunea el era literă de lege pentru mine. Din acest motiv, îndrăznesc să spun că-i datorez, în egală măsură, calităţile şi defectele mele. El a condus cenaclurile literare pe care le-am frecventat ani de zile cu religiozitate: Eminesciana, Junimea şi OuTopos. A fost o perioadă foarte interesantă, cu multe contraste. Eram, la un moment dat, cel mai tînăr participant la acele manifestări şi mă simţeam deosebit de onorat că scriitori precum Nichita Danilov sau Lucian Vasiliu îmi acordau oarece atenţie, ba mai mult, spuneau despre mine cuvinte extrem de măgulitoare. Ce mai încoace şi-ncolo, îmi intrase în cap ideea că sînt un geniu. Dar s-a găsit cineva să-mi vină de hac. La un moment dat, a apărut în peisaj Ştefan Baştovoi. A fost primit excelent. Chiar cu entuziasm! Geniul meu începuse să cam pălească. Atunci am trăit pentru prima şi ultima oară, sper, sentimentul invidiei. Ştefan m-a trezit sau m-a ajutat să îmi revizuiesc total imaginea despre mine însumi. Deşi am fost pe punctul de a distruge cu un gest romantic tot ceea ce scrisesem pînă atunci, n-am rezistat ispitei de a debuta atunci cînd mi s-a oferit ocazia. Starea balanţei a apărut în anul 1996 şi face parte, după cum spuneam, din preistoria faptelor mele literare.
u.c.: Cu Pragurile Apeiron cum a fost?
Ş.A.: Cartea asta e legată cumva de integrarea mea în gruparea literară OuTopos. I-am cunoscut acolo pe Lucian Dan Teodorovici, Codrin Dinu Vasiliu, Florin Lăzărescu, Doris Mironescu, Bogdan Creţu, Livia Iacob, Adrian G. Romila şi mulţi alţii. Am înfiinţat împreună o editură (eu am publicat acolo în 1999 Pragurile...) şi am scos o revistă. Şi asta, sub îndrumarea şi coordonarea lui Mirel Cană, cel împreună cu care moderez astăzi Salonul de literatură Zero Plus. Atraşi de zelul nostru şi de programul pe care-l desfăşuram cu un entuziasm molipsitor, s-au apropiat de noi cei de la Club 8. Ei erau mai maturi, aşa că întîlnirea dintre cele două grupuri a fost benefică ambelor părţi. Mai trebuie să spun? Prietenia mea (pe care mi-o doresc a fi pentru totdeauna) cu scriitori precum Ovidiu Nimigean, Radu Andriescu, Dan Lungu, Michael Astner, Constantin Acosmei, Gabriel H. Decuble, Antonio Patraş m-a făcut să-mi doresc mult mai mult, m-a determinat să mă iau şi mai în serios ca scriitor. În urma fuziunii tacite dintre OuTopos şi Club 8, a rezultat antologia oZone friendly. Iaşi. Reconfigurări literare (coordonator O. Nimigean, Editura T, 2002). Prin această carte (primită cu entuziasm de critică), am reuşit cu toţii să depăşim, într-o oarecare măsură, graniţele oraşului nostru colinar.
u.c.: S-au adunat şapte ani de Timpul?
Ş.A.: Da, aproape şapte ani. Acolo am avut ocazia să lucrez cu Liviu Antonesei, Gabriela Gavril şi Doris Mironescu. Am interacţionat cu mai multe exigenţe şi am fost obligat, practic, să-mi depăşesc anumite limite. Fiecare număr la realizarea căruia participam îmi părea un test nu tocmai uşor. Uneori îl treceam, alteori nu. Cele mai frumoase amintiri sînt legate de Doris Mironescu. Împreună încercam să construim ceva autentic în spaţiul cultural ieşean, raportîndu-ne doar la "valorile tari". Nu cred că eforturile noastre au dat roade la nivelul la care ne-am fi aşteptat atunci. Dar în noi înşine, ceva-ceva tot am construit.
u.c.: Ai amintit de Salonul de literatură Zero Plus. Se produc cîteva schimbări majore momentan în Iaşi. Nu ştiu dacă se poate ajunge la un nou Club 8, dar s-au pus bazele acestui nou cenaclu şi, de cîteva săptămîni, Dan Lungu a preluat conducerea Muzeului Literaturii. Se poate vorbi despre un mic boom literar?
Ş.A.: E clar că se petrec nişte schimbări. Salonul de literatură Zero Plus este format din oameni foarte tineri. Media de vîrstă este de aproximativ 20 de ani. Paul Gorban se dovedeşte un excelent organizator. Scrie proiecte, face rost de bani pentru diferite activităţi, cea mai vizibilă fiind editarea revistei Zona literară, o publicaţie ce creşte în valoare de la număr la număr. Liviu Antonesei şi Mirel Cană sînt oameni cu foarte mare experienţă în zona dialogului critic pe care îl practicăm în cadrul acestui cenaclu. Ţin să amintesc şi numele lui Cătălin Mihai Ştefan, un poet bun care îndeplineşte şi sarcini organizatorice. Am foarte mare încredere în ce se întîmplă acum. Şi mă bucură mult faptul că Dan Lungu este acum director la MLR. Sper să colaborăm foarte bine cu această instituţie. Din cîte îl cunosc eu pe Dan Lungu, sînt sigur că aşa va fi.
u.c.: Faci parte din echipa DGLR-ului. Cum e?
Ş.A.: Lucrăm la ediţia a doua. Cercetarea ştiinţifică mi-a imprimat o anumită rigoare, o rigoare străină naturii mele, pe care o consider în mod esenţial artistică. Am fost obligat să mă aşez puţin în mine. La început mi-a fost destul de greu, dar m-am adaptat. A contat foarte mult şi faptul că am fost angajat la Institutul Philippide chiar în anul în care am terminat facultatea (2002). Aşa că, în plină perioadă "anarhică", am fost nevoit să mă repliez şi să mă iau foarte în serios. Un dicţionar este o instituţie. E opera unei echipe. Într-un dicţionar, diferenţele se nivelează, toţi devenim aceeaşi voce, altfel nu se poate. O astfel de muncă nu e lipsită de satisfacţii. Atunci cînd, pornind de la un simplu nume, total necunoscut, reuşeşti să recompui în amănunt un traseu biografic şi cultural, începi să înţelegi că acel individ complet uitat a scris, de fapt, pentru tine.
u.c.: Ai avut o bursă în Italia, ai predat acolo studenţilor. Ce diferenţe există între percepţia literaturii în afară şi aici?
Ş.A.: Da, a fost o experienţă extraordinară, intensă din toate punctele de vedere. Am avut ocazia să particip la mai multe activităţi academice desfăşurate la Universitatea din Calabria. Pentru mine, surpriza cea mai mare a fost să constat că literatura română, poezia în special, este la mare preţ. Acest fapt se datorează doamnei Gisèle Vanhese, care a făcut eforturi personale considerabile pentru ca studiul limbii şi al literaturii române să se poată desfăşura la această universitate. Îl amintesc aici şi pe Danilo De Salazar, asistentul doamnei profesor, care şi-a ales drept temă de cercetare doctorală opera lui Fundoianu. Aşadar, poezia română este foarte bine văzută în sudul Italiei. Eminescu, Blaga, Bacovia sînt nume foarte respectate acolo. Eu însumi am beneficiat de pe urma acestei situaţii. Deşi am fost acolo într-un stagiu de cercetare avînd drept subiect romanul, buna primire de care m-am bucurat s-a datorat şi calităţii mele de poet român. Ciudat, nu?
u.c.: O generaţie bine şcolită (postdoc, vorba aia) de cercetători tocmai începe să se afirme în literatură. Paradoxal, pe o piaţă dezbinată şi cumva străină de cercetare (vezi atacurile la adresa criticilor literari). Unde vă regăsiţi în acest haos (de imagine, de joburi, de viziune)?
Ş.A.: E adevărat, există o generaţie bine şcolită de cercetători. Cu mulţi dintre ei am fost coleg la Şcoala postdoctorală. Au existat diverse atacuri la adresa criticilor. Principalul cap al acuzării, un oarecare dezinteres pentru fenomenul literar actual. Mie nu mi se pare chiar aşa. Se scrie destul de mult despre cărţile de valoare care apar. Poate că nu mai există acea efervescenţă de acum mai mulţi ani, cînd se lansa generaţia 2000. Dar preocupările academice consumă mult timp şi energie. Omeneşte vorbind, e foarte greu să le faci pe toate în acelaşi timp. Sînt convins că nu peste multă vreme vor începe să apară cărţi despre ceea ce se petrece acum în literatură. Aşa că, pînă la urmă, nimic important nu se pierde.
u.c.: Criticii debutează mai tîrziu în volum. Se poate vorbi cumva despre un aşa-zis start furat, prin care prestigiul se cîştigă mult mai rapid prin actuala uniformizare? (Se publică oriunde, asta şi pentru că mai nou se poate publica orice?)
Ş.A.: Criticii se manifestă în general în reviste. Dacă au posibilitatea de a publica într-un loc vizibil, devin nume cunoscute destul de repede. Cărţile (mai ales dacă vorbim despre nişte sinteze solide) apar mai greu. E firesc să fie aşa, dar nu cred că se pune problema vreunui start furat. Lucrurile se reglează pe parcurs. Sigur că oricine poate publica oriunde, dar la ce-i foloseşte asta celui în cauză ? Va fi sancţionat de ceilalţi jucători de pe piaţă. În plus, cred că din acest motiv s-au şi introdus atîtea criterii la CNCS.
u.c.: Ai fost în mai multe rînduri membru în formaţii de muzică. S-a pus problema să vrei să devii muzician şi să renunţi la viaţa "aşezată"?
Ş.A.: Am visat să ating anumite performanţe în muzică, mi-am dorit foarte mult asta şi, cumva, încă îmi doresc. Se pare că nu mi-a trecut definitiv. Nu am fost interesat decît la o vîrstă foarte tînără de excentricităţile vieţii tumultuoase de muzician rock. Mie îmi prieşte în general echilibrul, în sensul că tînjesc către el. Şi asta pentru că, de felul meu, sînt foarte agitat. Aşadar, am nevoie de un mediu care să mă mai pondereze sau, cel puţin, să nu-mi potenţeze compulsivitatea. Pe de altă parte, îmi priesc şi perioadele mai accelerate. Reuşesc uneori să cultiv în mine o stare de prezenţă ce mă face să percep lucrurile mult mai intens. Am cîntat în cîteva formaţii rock şi, apropo de starea de prezenţă, prin muzică am cunoscut trăirile cele mai complexe. Şi, iată, la păpădia electrică, am încercat să imprim energia şi schimbările de ritm ce fac din muzică cea mai liberă şi, în acelaşi timp, cea mai organizată artă. Prin păpădia electrică m-am întors, de fapt, şi la muzică.