Oameni

Mihai Mateiu s-a născut în 1976 la Târgu-Mureş. De 13 ani trăieşte în Cluj-Napoca. Pentru a reuşi asta, a făcut diverse munci: casier-încasator la o companie energetică, gestionar al unui magazin de panificaţie, muncitor într-un atelier de înrămare, librar, lipitor de afişe, coordonator de relaţii publice şi evenimente.

În 2003, Tribuna i-a publicat primele două povestiri. De atunci, textele lui au apărut în diverse reviste: Familia, Apostrof, Noua literatură, Tribuna, Magyar Napló, Helikon, EgoPHobia. Câteva proze scurte au ajuns în antologiile Az ev muforditasai 2008 (Magyar Napló, 2008), The Aesthetica Creative Works Annual 2009 (Aesthetica Magazine, 2009), Minimal (Mirador, 2009) şi Echinox (Echinox, 2011).

Are câţiva prieteni scriitori, dar nu aparţine vreunui grup literar. Ţine mult la simplitate, la bunul simţ, la integritate. E dependent de mişcare, de activitatea fizică.

Era devreme şi iarba încă udă de rouă, dar se simţea în aer căldura care-avea să vină peste câteva ore. O apucă grăbit pe cărarea din spatele blocului, drumul cel mai scurt spre canal. Strângea în mână o lansetă telescopică, un DAM vechi de un metru optzeci, echipată cu o mulinetă cam mare şi cu o lingură argintie, prinsă într-o agrafă cu vârtej - incredibilul cadou primit de la Kiss bácsi de ziua lui.

Împlinise de curând 12 ani şi în timpul verii era la fel de tuciuriu ca ţiganii din cartier - se obişnuise cu ei, cum se obişnuise şi cu blocurile fără ferestre în care trăiau, înnegrite de fumul focurilor pe care le aprindeau iarna în camere şi cu rufele colorate întinse pe sfori peste tot. Se mutase în cartier împreună cu maică-sa în urmă cu şase ani, după ce ai lui divorţaseră, în singurul bloc renovat de fabrica unde lucra ea. La început, îngrozită, nu-l lăsa să meargă singur nici până la magazin. Abia când începuse şcoala trebuise să-nveţe să se descurce pe cont propriu. Majoritatea colegilor lui erau ţigănuşi din cartier şi cu timpul ajunsese să le facă faţă, să nu se mai lase intimidat şi să riposteze. Luase bătaie de multe ori, într-un rând rămăsese fără ghiozdan şi pantofi, dar nu plânsese niciodată. Nu de faţă cu ei. În câţiva ani aluatul lui se schimbase, devenise la fel de dur ca al lor.

După ce urcă pe dig o luă în josul canalului, spre baraj. Prin cadrul unei ferestre, la etajul trei al celui mai apropiat bloc, se iţea capul unui cal. Ajunse lângă gardul depozitului de fier vechi şi culese din drum câteva pietre, pentru câinii care stăteau de obicei la poartă. De data asta nu erau acolo. Trecu podul peste canal şi se opri câteva clipe la capătul celuilalt, cel mare, ca să privească apa Mureşului bolborosind sub turbine.

Timp de aproape doi ani un bărbat locuise cu ei, apoi rămăseseră din nou singuri. Maică-sa îi lăsa dimineaţa pe masă sandvişurile pentru şcoală iar la patru, când se întorcea de la serviciu, îi încălzea prânzul pregătit cu o zi înainte. Restul după-amiezii gătea, spăla şi făcea curăţenie, iar după ce termina se instala pe fotoliul din faţa televizorului şi se uita la seriale, fumând şi sorbind dintr-o cană mare cu cafea. Îl întreba de teme, dar nu-l verifica niciodată. Seara îl lăsa afară până târziu, să se joace cu prietenii pe care şi-i făcuse - mergeau pe terenul de fotbal din curtea şcolii, se ascundeau printre blocuri, vara făceau baie în canal. Învăţase de la ceilalţi să înoate şi să se scufunde ţinând ochii deschişi sub apă. Jucau prinsea şi oglinda, uneori aruncau în apă o monedă strălucitoare şi apoi se întreceau să o găsească printre pietrele de pe fund. De când mai crescuseră mergeau şi la baraj - intrau sub cascade, se fugăreau pe dalele alunecoase şi prindeau peştişori cu tricourile înnodate.

Acolo îl întâlnise pe Kiss bácsi. Bătrânul purta întotdeauna cizme de cauciuc, pantaloni lungi şi pulover, oricât ar fi fost de cald. Pescuia în curentul de sub baraj şi într-un rând, când el se oferise să înoate şi să-i scoată cârligul agăţat de o creangă, îi zâmbise recunoscător. De atunci începuse să stea pe lângă el, iar bătrânul părea bucuros să aibă pe cine instrui: îl învăţase să lege cârligele, să pună momeala şi să ţină pluta în curent. Uneori îi aducea şi lui un băţ uşor, de bambus, cu care prinsese primii lui cleni. În schimb, el îl ajuta să caute râme, să prindă broscuţe şi să nu-şi mai lase monturile în crengile de pe fundul apei. La un an de când se cunoscuseră, de ziua lui, bătrânul îi dăruise una din lansetele sale.

Ajuns pe malul celălalt, o apucă tot în josul apei. Merse pe cărarea lată câteva sute de metri, apoi intră printre tufe şi începu să coboare malul abrupt, ţinându-se cu mâna liberă de crengi şi de smocurile tari de iarbă. Mai bâjbâi o vreme prin stufăriş, apoi găsi în sfârşit locul - apa era aici lină, doar mai la vale se agita iar peste un prag de bolovani. Desfăcu grăbit undiţa, aliniind inelele aşa cum îl învăţase Kiss bácsi, apoi reglă frâna mulinetei. Prima lansare nu-i reuşi, lingura zbură cu boltă şi căzu cu zgomot pe apă, la doar câţiva metri mai în faţă. O trase repede înapoi şi încercă din nou - de data asta reuşi s-o trimită razant, ca pe un proiectil, la o distanţă mult mai mare. Satisfăcut, începu să recupereze lent, amintindu-şi să ridice uneori vârful, închipuindu-şi un peştişor care încearcă să fugă, plimbându-l uşor în stânga şi în dreapta.

Era prima vară în care se gândise la şcoală. La Raluca de fapt. Cu un an în urmă, când apăruse la ei în clasă, li se păruse tuturor rătăcită acolo - arăta ca fetele de la şcolile din oraş, nu înjura şi învăţa toate lecţiile. În pauze vorbea doar cu fetele şi nu răspundea când băieţii strigau după ea. El avusese noroc şi în ultimul trimestru, când diriginta le schimbase din nou locurile, nimerise cu ea în bancă. La început îl tratase cu răceală, stând pe jumătate întoarsă cu spatele. Apoi uitase şi stătuse normal, iar el putuse să o privească cu coada ochiului cum scrie în caiet, strângându-şi buzele. Îi studiase atent mâinile cu unghii îngrijite, părul de culoarea mierii pieptănat lins şi puful auriu de pe tâmple.

Îi zâmbise pentru prima dată în ziua în care îşi scăpase stiloul, iar el i-l prinsese din zbor. Atunci observase şi că ochii ei nu erau negri, ci de un albastru foarte închis. În altă zi, când îşi uitase dinadins manualul acasă şi ea îl lăsase să se uite într-al ei, stătuse cel mai aproape de ea şi-i simţise mirosul părului. Puţin câte puţin, începuseră să vorbească. În ultima zi dinaintea vacanţei, ea îi spusese că va merge cu părinţii la mare - dintre oamenii pe care-i cunoştea el, doar Kiss bácsi fusese o dată la mare, în tinereţe. De atunci se gândise la ea în fiecare seară, înainte să adoarmă. Până seara trecută.

Pe malul celălalt un bărbat trăsese o căruţă lângă apă, dând-o cu spatele şi strunind calul. Apoi începuse să încarce în ea nisip ud cu o lopată. Calul se mişca uneori încercând să ajungă la nişte smocuri de iarbă şi atunci omul striga la el. Era un cal mare şi roşu, cu vene umflate sub piele.

Cu o zi înainte fusese cu Vizi la canal şi jucaseră oglinda până se înserase. Îl văzuseră pe beţivul de Lajos întorcându-se de la pescuit şi când fugiseră să-l întrebe ce-a prins le arătase, în punga de plastic pe care-o ţinea în mână, o ştiucă mare. Apoi, chiar când se pregăteau să plece acasă, apăruseră fetele cu covorul şi hotărâseră să mai stea puţin. Erau trei ţigăncuşe, de aceeaşi vârstă cu ei. După ce întinseseră covorul pe jos aruncaseră apă peste el cu o găleată şi una dintre ele se apucase să-l frece cu o perie - stătea în genunchi şi ei, din apă, îi vedeau chiloţii. Celelalte îi observaseră că se uită, şuşotiseră ceva şi râseseră, apoi cea de pe covor îşi ridicase de tot rochia şi îşi băgase chiloţii în fund. Ochii i se lipiseră de fesele ei mici şi bombate, iar când Vizi se săturase şi ieşise din apă el se codise, strigându-i să-l aştepte. Până la urmă n-avusese încotro şi ieşise şi el, încercând să-şi ascundă slipul ridicat ca un cort. Când trecuse pe lângă covor, ele observaseră şi-ncepuseră să râdă.
- Arată-mi şi-ţi arăt pizda, îi strigase cea cu peria, iar el o luase la fugă după Vizi, cu pantalonii şi adidaşii în mâini, muşcat din spate de râsetele lor. Înainte de a adormi se gândise cum ar fi fost să accepte şi i se făcuse dintr-o dată foarte cald.

De câteva minute trăgea lingura prin apă fără să se mai uite la ea. Bărbatul de pe malul celălalt terminase de încărcat nisipul, se urcase în căruţă şi mânase calul pe drum. Privea în urma lui când lingura ajunse la un metru de vârful lansetei şi săltă afară din apă. În urma ei, o ştiucă scoase capul încercând să o apuce, atingând-o doar, apoi se răsucise lovind apa cu coada şi se scufundase din nou. Îi văzuse limpede gura lată de o palmă, dinţii mărunţi şi ochii galbeni. Rămase uluit, privind în urma ei cu gura căscată, cu inima bubuindu-i înnebunită în piept.


Se ridică şi opreşte camera. Nicio grimasă de uşurare pe faţa bătrânului - e la fel de liniştit ca la început, acelaşi zâmbet binevoitor, uşor amuzat, îi stăruie pe buze. El în schimb se simte frânt. Şi furios - o enervare care crescuse inexplicabil în timpul discuţiei, provocându-i câteva remarce tăioase. Contrar obiceiului, nu-l mai invită în oraş. Îi oferă doar o cafea, anticipând refuzul, apoi începe să-şi adune lucrurile - ştie că e nepoliticos, dar simte nevoia ciudată de a-l jigni. După ce îl priveşte atent câteva clipe, bătrânul se ridică, îşi ia ziarul sportiv de pe măsuţă şi se îndreaptă încet spre uşă. Reuşeşte în ultimul moment să-şi recapete buna cuviinţă - merge după el scuzându-se pentru impoliteţe şi mulţumindu-i pentru interviu. Apoi îl conduce pe culoarul redacţiei până la ieşire. În aerul plăcut al serii se linişteşte - un râu de lumini curge lent pe carosabil, bătrânul devine dintr-o dată un anonim pe care-l va înghiţi curând şuvoiul trecătorilor. Caută încă o formulă de despărţire când acesta îi întinde mâna, mulţumindu-i scurt pentru invitaţie. Îl urmăreşte câteva clipe cum se îndepărtează fără grabă, privind detaşat oamenii şi clădirile din jur.

Întors în birou, se aşază pe unul dintre fotolii şi îşi goleşte paharul cu apă, privind în gol. După câteva minute se ridică, scoate minidiscul din cameră, îl pune într-o carcasă şi apoi în servietă. Mai ia un dosar şi o agendă şi aranjează restul hârtiilor pe colţul mesei. Din prag se uită încă o dată în urmă, verificând totul, apoi stinge lumina şi iese. Portarul îl salută respectuos iar el îi aruncă un "Serviciu uşor" înainte de a urca în lift. BMW-ul negru, curat şi lucios, e singura maşină din parcare. În timp ce îşi aşază servieta pe bancheta din spate, apelează un număr de pe mobil - îi spune soţiei că a terminat mai repede şi vine direct acasă, întrebând-o dacă trebuie să cumpere ceva în drum. Răspunsul, un vechi joc al lor, nu-l face să zâmbească ca de obicei. După ce închide scapă chiar o înjurătură - întâlnirea asta l-a dat peste cap ca pe un puşti de liceu. "Şi chiar nu-i cazul", se gândeşte. "Paştele mă-sii!"

La 40 de ani e redactor-şef al celei mai apreciate reviste glossy pentru bărbaţi - una în care poţi citi texte excelente, nu doar reclame, topuri cu cele mai sexy femei şi metode de a-ţi mări bicepşii. Articolele lui dau de obicei coperta fiecărui număr şi sunt despre bărbaţi de succes, care-au făcut performanţă în domeniul lor: artă plastică, cinema, afaceri, jurnalism, modă, sport, rareori politică. Deşi pornesc de la interviuri, textele sunt concepute ca nişte povestiri al căror stil relaxat a devenit o marcă personală - invitaţii devin personaje, la fel cum devine şi el un ins care aduce puţin cu Peter Marlowe, eroul adolescenţei sale. Interviurile le face în biroul personal de la sediul revistei, înregistrând discuţia cu o cameră digitală - revederea atentă a filmării îl ajută întotdeauna să pătrundă mai adânc în personalitatea invitaţilor, studiindu-le atent cele mai mărunte gesturi, analizându-le ezitările.

De bătrân auzise pentru prima dată cu câteva luni în urmă, de la un fost coleg de facultate cu care băuse câteva pahare - i-l descrisese drept un ins fermecător, inteligent şi discret, cu o reputaţie demnă de Casanova. Îi reauzise numele întâmplător, pomenit de o colegă, iar remarca ei îi stârnise o uşoară invidie şi curiozitatea. Internetul furniza prea puţine informaţii despre el - economist, fost manager general al unei companii destul de importante, în prezent acţionar şi membru al consiliului director. Dacă exista într-adevăr o latură extrem de erotizată a vieţii sale, ea nu era de notorietate - niciun scandal, nicio informaţie în direcţia asta. Hotărâse să stabilească o întâlnire, în care să decidă dacă merită sau nu să facă un interviu.

Bătrânul acceptase şi se întâlniseră la o cafenea din centru - fusese de ajuns o privire pentru ca imaginea de moş libidinos pe care şi-o făcuse despre el să i se şteargă complet din minte. Ştia că are în jur de 60 de ani, dar arăta de cel mult 50: înalt, fără urmă de burtă, cu părul grizonat tuns extrem de scurt şi o mustaţă pe oală, prelungită într-un cioc lat. Un bărbat într-adevăr frumos, cu trăsături puternice, îmbrăcat cu un bun gust desăvârşit. Ce îl impresionase însă cu adevărat fusese enorma lui vitalitate şi forţa pe care-o degaja. Vorbea calm, oarecum tărăgănat, dar apăsat, privindu-l mereu în ochi cu o curiozitate nemascată - discutaseră despre muzică, literatură, politică şi criza economică, bătrânul mişcându-se cu uşurinţă în toate aceste domenii, zâmbind subţire la orice nouă provocare, dând-şi seama că e testat. Abia spre sfârşitul întâlnirii reuşise să atingă şi punctul fierbinte - aflând că nu fusese niciodată căsătorit, insistase în direcţia asta.
- Am auzit multe despre dumneavoastră... De fiecare dată vi se făcea o aură de mare cuceritor...

Bătrânul zâmbise înclinându-şi capul, o confirmare nici modestă nici arogantă, iar el riscase să pluseze.
- Aţi fi dispus să abordăm şi acest aspect în interviu?

Timp de câteva clipe bătrânul îl studiase atent, apoi zâmbise din nou, parcă amuzat.
- Am o vagă bănuială că e aspectul care vă interesează cel mai mult. Nu mă deranjează să vorbim doar despre asta, dacă doriţi.

Încercase să protesteze, dar omul devenise brusc foarte ferm.
- Domnule Stanciu, vă cunosc revista şi v-am citit de multe ori cu plăcere articolele. Ştiu că scrieţi doar despre oameni care excelează în ceva, iar femeile sunt singurul "domeniu" care m-ar face eligibil.
- N-aş vrea să vă simţiţi jignit.
- Ipocrizia ar fi ceva mult mai supărător. Nu mi-e ruşine cu modul în care-mi duc viaţa; e o alegere personală, pe care mi-o asum. Departe de a mă simţi ofensat, invitaţia dumneavoastră mă onorează.

Parchează maşina în faţa casei, coboară şi îşi ia servieta din spate. Urcă încet treptele tocite ale imobilului, oprindu-se în faţa singurei uşi de pe palierul primului etaj. Îşi caută cheile şi deschide, salutând cu voce tare în clipa în care păşeşte în holul înalt, luminat de o lampă cu picior. O aude pe soţia sa răspunzându-i din living, peste sonorul televizorului. Se descalţă şi răcoarea gresiei îi transmite un fior de plăcere. Ca de fiecare dată când ajunge acasă, simte o mică încântare - e mai mult decât un sentiment de confort, ceva ce pare a fi propriu acelui spaţiu, respirabil doar în interiorul lui. Asta e casa pe care şi-a dorit-o dintotdeauna, din copilărie - casa pe care a avut norocul să o găsească şi să şi-o permită, în care s-a simţit minunat din prima zi.

Soţia lui stă turceşte pe canapea, cu un bol plin de popcorn alături, urmărind o emisiune de ştiri. Se apleacă deasupra ei şi o sărută, cuprins de un acces brusc de tandreţe. Ea îşi trece mâna prin părul lui fără să-şi desprindă ochii de ecran.
- Ţi-e foame?
- Am mâncat în oraş. Cum a fost azi?
- Plicticos, nimic special. La tine?
- Destul de ciudat... interviul. Aş vrea să-l revăd, poate încep să şi scriu ceva. Să văd dacă merge.
- Ok. Să ai spor!

Trece în camera de alături, îşi aşază servieta pe birou şi deschide laptopul. Aşteptând să pornească, îşi scoate sacoul şi iese pe balcon - e un balcon mic şi rotund, pe colţul clădirii, care-l făcuse să se îndrăgostească de apartament din clipa în care-l văzuse. Rămâne o vreme sprijinit de balustrada din ciment, inspirând aerul plăcut al începutului de noapte. Apoi, întors în cameră, scoate minidiscul din servietă şi-l introduce în laptop. Îşi desface cravata şi o atârnă de spătarul scaunului, apoi se aşază. Deschide filmul cu un player special şi opreşte pe primul cadru, studiind încă o dată hainele bătrânului: costum galben de stofă moale, uşoară, cămaşă în dungi zigzagate, albe şi albastre, cravată tricotată, maro roşcat cu dungi orizontale galbene, tot zigzagate, al cărei capăt lat e tăiat drept şi cu câţiva centimetri mai scurt decât celălalt, bretele întrezărite de sub reverele sacoului - trebuie să recunoască că, dincolo de stil, omul avea şi un fel de curaj vestimentar. Porneşte din nou înregistrarea, sărind peste prima parte a discuţiei.

- Cum aşa, n-aţi fost niciodată îndrăgostit? Nu aţi simţit niciodată că nu mai puteţi trăi fără să fiţi lângă femeia iubită în fiecare secundă?
- Ba da, cum să nu! Eram foarte tânăr şi credeam că iubirea e totul, singurul lucru pentru care merită să trăieşti. Simţeam că vine de undeva... de sus, că are un sens profund, dincolo de lumea asta. Aşa mă-nvăţaseră toate cărţile citite din copilărie. Şocul a fost când a trebuit să recunosc că trăiesc cea de-a doua iubire... unică şi veşnică. De-atunci, încetul cu încetul, perspectiva mea asupra iubirii s-a schimbat, a devenit mult mai... puţin poetică. De-a dreptul nesuferită pentru mulţi dintre prietenii mei.

Zâmbise la ultima remarcă, dar el se abţinuse de la orice comentariu, forţându-l în felul acesta să continue.
- Probabil a contat mult şi preocuparea mea pentru psihologie din timpul facultăţii. Cred că datorită ei am început să văd iubirea drept un cumul de atracţii, nevoi satisfăcute şi dependenţe. La care se adaugă de multe ori o doză considerabilă de frică - de singurătate, de proprii demoni, de alte lucruri. La vremea când descopeream viziunea asta, nu mă-mpăcam prea bine nici cu ideea de dependenţă, nici cu frica. Eram obsedat să-mi testez limitele, ultimele, aşa că am ales să trăiesc singur, să văd ce-mi lipseşte. Am avut astfel şansa să constat că singurătatea nu e nici pe departe grozăvia pe care suntem învăţaţi s-o credem. Şi că, pentru unii oameni, nu pentru toţi, ea poate fi preţul libertăţii.
- Şi nu v-aţi îndoit niciodată de alegerea făcută? Nu v-aţi temut că viziunea asta, care v-a-ndemnat să alegeţi singurătatea, ar putea fi greşită? Majoritatea oamenilor cred că iubirea ţine de suflet şi trebuie să fie mai mult decât suma unor... nevoi meschine.
- Sunt supus îndoielii ca toţi ceilalţi, domnule Stanciu. Poate că, într-adevăr, mă preocupă mai puţin ce "ar trebui" să fie unele lucruri, printre care şi iubirea, pentru ca oamenii să se simtă împăcaţi. Sper să n-o luaţi drept lăudăroşenie goală, dar eu pot trăi cu gândul că nu e absolut nimic "dincolo", că tot ce avem e "aici". Ba chiar aş spune că această convingere a sporit enorm gustul fiecărui lucru pe care l-am făcut în viaţă.
- N-aş vrea să intrăm într-o dispută pe tema credinţei, remarc doar că filosofia dumneavoastră de viaţă pune la-ndoială concepte fundamentale ca familia, căsnicia... Ce propune ea în schimb?
- Libertatea..., ca un alt fel de împlinire personală. Trăirea în prezent... Curiozitatea, gustul pentru neprevăzut... Desigur, plăcerea.
- La ce fel de libertate vă referiţi?
- Mă tem că nu pot explica. Cred că fiecare om simte într-un fel când îşi pierde libertatea, chiar dacă nu e pregătit să şi recunoască sau să accepte lucrul acesta. Dacă totuşi ar face-o, cred că un sondaj în rândul oamenilor căsătoriţi, mai ales a celor căsătoriţi de curând, ar arăta că majoritatea trăiesc un vag sentiment de... privare de libertate. Desigur, libertatea de care vorbesc poate fi uşor echivalată cu egoismul. Şi trebuie să recunosc că e foarte greu să trasezi o limită între ele.
- Dar câştigurile? Toate-acele lucruri care apar când doi oameni aleg să-şi împartă viaţa: respectul, comunicarea, înţelegerea... Susţinerea reciprocă...
- Da, sunt şi căsnicii fericite, care-i înalţă pe parteneri - din păcate, mă tem că e vorba de nişte excepţii. Pe de altă parte, e destul de trist când ai nevoie de ani de zile pentru a ajunge să respecţi un om, pentru a nu mai vorbi de cazurile în care se întâmplă pe dos şi cunoaşterea erodează respectul. Cât priveşte comunicarea... nu ştiu ce să zic; mulţi dintre cei care pot spune "Ştiu ce vrea înainte să deschidă gura", nu gustă neapărat lucrul acesta. Înţelegerea e, din nou, ceva foarte complex. Am văzut oameni care-au trăit împreună o viaţă fiind incapabili să-şi cunoască nevoile. M-am gândit de multe ori la toate astea, studiind, cu discreţie desigur, viaţa privată a prietenilor mei. Am rămas de fiecare dată la părerea că altele sunt resorturile căsniciei - nevoia de previzibil, de siguranţă până la urmă. Dar cred că e cât se poate de firesc să existe priorităţi şi, de la o anumită vârstă mai ales, siguranţa să prevaleze în faţa plăcerii şi a surprizei.
- Asta nu s-a întâmplat şi în cazul dumneavoastră.
- Nu.

Opreşte imaginea şi priveşte zâmbetul încremenit al bătrânului. Nu e nici maliţios, nici arogant - în spatele lui se simte forţa unei convingeri dar şi, abia acum observă, un fel de tristeţe difuză. Totuşi, nu poate scăpa de impresia că e ceva găunos în toată pălăvrăgeala asta. Se ridică, deschide uşa şi străbate livingul spre bucătărie. Soţia lui s-a întins pe canapea, cu capul sprijinit de o pernă uriaşă.
- E Rashomon pe Cultural. Dacă vrei îngheţată, vezi că mai e în congelator.
- Mi-e poftă de un pahar cu vin.

Scoate din frigider o sticlă începută de Chardonnay.
- Îţi pun şi ţie?
- Nu, merci!

Scoate dintr-un dulap un pahar cu picior, ia sticla aburită şi se întoarce spre cameră, oprindu-se câteva clipe în spatele canapelei. Pe ecran, Toshiro Mifune se tăvăleşte pe jos, pradă unei crize de isterie. Fără să se întoarcă spre el, soţia îi spune:
- După film mă culc. Mâine am o zi tâmpită.
- Vin şi eu, nu cred să stau foarte mult.

Se întoarce în camera de lucru, închizând uşa în urma sa. Aşezat la birou îşi toarnă vin în pahar, apoi porneşte din nou player-ul.

- Am citit undeva o versiune răsturnată a mitului lui Don Juan - în mare, era prezentat ca un tip incapabil să se decidă, să facă o alegere şi mai ales să şi-o asume. Cum vi se pare?

Bătrânul se gândise la asta o vreme.
- Nu m-am considerat niciodată un Don Juan, dar înţeleg la ce vă referiţi. Vedeţi, am luptat şi eu toată viaţa pentru ideea de responsabilitate asumată - e însă o diferenţă de viziune asupra a ceea ce-nseamnă responsabilitatea. S-ar putea să mă înşel, dar cred că cel care a scris asta se referea la ultima şi cea mai mare dintre ele. Adică perpetuarea speciei.
- Şi, presupunând că despre asta e vorba, nu credeţi că are dreptate?
- Vedeţi, lucrurile pot fi privite şi din altă perspectivă. Reproducerea e un instinct care funcţionează oricum, căsnicia e doar o formă de a-l disciplina, de a-l controla. Desigur, marele ei atu, al căsniciei vreau să zic, e crearea mediului de care are nevoie un copil pentru a creşte. Desigur, asta e doar o altă... perspectivă culturală. Un copil poate creşte foarte bine şi altfel, într-un alt mediu - ceea ce face dificil lucrul acesta e tocmai credinţa generală că e nevoie de o familie, presiunea enormă ce apasă asupra celor care nu au.

Îşi aminteşte pauza stânjenitoare care urmase, lipsa lui de inspiraţie în a trece la un alt subiect - nu are niciun chef să revadă momentul, aşa că mută puţin mai în faţă.

-... faptului că am fost crescut şi educat de femei, le-am înţeles întotdeauna foarte bine. Şi am fost întotdeauna atras de ele. În clipa în care mi-am descoperit sexualitatea, am ştiut şi ce mă atrage, ce caut, ce-mi doresc. N-aş vrea să par arogant, dar cred că e ceva cu care te naşti, un fel de vocaţie, la fel cum pentru alţii e pictura, muzica sau orice altceva. Nu pot decât să mă bucur că i-am dat şansa să se împlinească - cred că e lucrul pe care-l puteam face cel mai bine. S-ar putea să găsiţi asta ridicol, dar am ajuns să văd în sex gestul uman cel mai complex şi, în acelaşi timp, cea mai înaltă trăire estetică. Mulţi se referă în aceşti termeni la creaţie, în artă - cred totuşi că e ceva fundamental diferit... În fine, din clipa în care mi-am conştientizat "vocaţia", această atracţie căreia cu greu mă puteam opune, am considerat că e mult mai "responsabil" să-mi asum singurătatea. Ideea adulterului, cu care multă lume se-mpacă uşor, mi se pare de un penibil absolut - duce la minciună, la ascundere, la scindare. Cunosc mulţi oameni care fac asta şi niciunul nu trăieşte o satisfacţie reală - plăcerea se-amestecă cu vinovăţia, cu teama de-a fi descoperit, cu regretul. E ceva ce vine din indecizie, din frica asumării unei condiţii. Ceva ce duce la suferinţă.

Pune pe pauză, se ridică şi face câţiva paşi prin cameră, cu paharul în mână. Avea dreptate curvarul bătrân - cu ani în urmă, când îşi înşelase soţia, se simţise mizerabil minţind-o şi trăise săptămâni întregi cu senzaţia oribilă că ea ştie, i se părea că vedea asta în ochii ei. Decisese lucid să renunţe, mulţumindu-se cu sexualitatea monotonă, de multe ori de-a dreptul agonică a căsniciei lor. În schimb, încercase să pluseze pe înţelegerea perfectă dintre el şi soţia lui, pe umorul care-i salva de cele mai multe ori din capcana plictiselii şi pe tandreţea caldă şi liniştită a serilor petrecute împreună. Rareori, în concediu, decorul unui hotel sau o plajă pustie le mai trezeau simţurile amorţite. Se opreşte în dreptul ferestrei, privind în noapte şi sorbind din pahar. E un om matur, care a luat o decizie pe care şi-a asumat-o. Atunci, de unde frustrarea care crescuse în el pe parcursul interviului? De unde enervarea vecină cu ura pe care-o trezea în el acest om? În cele din urmă se întoarce în faţa calculatorului, pune paharul pe masă şi reporneşte înregistrarea.

- Ce fel de femei v-au stârnit interesul?
- O, din fericire nu am avut niciodată standarde legate de aspect sau personalitate. În schimb, cred că am fost atras întotdeauna de femeile pe care le-am simţit... vii - deschise, libere, curioase. Cele amorfe m-au respins întotdeauna, oricât de frumoase ar fi fost. Cred că e superb când în prezenţa ta o femeie timidă se deschide, înfloreşte, îşi capătă încrederea în propria-i frumuseţe şi putere de seducţie, când o femeie cuminte înnebuneşte sau când o femeie obişnuită să domine se-mblânzeşte şi, pentru o clipă, lasă jos armele, dezvelindu-se vulnerabilă - înseamnă că le-ai câştigat încrederea, iar pentru mine asta a fost întotdeauna o imensă satisfacţie.
- Metode de seducţie?
- Solicitaţi sfaturile unui diavol bătrân?

Râsul scurt fusese cald, nicidecum jignitor.

- Glumeam. Nu ştiu ce să vă spun, cred că seducţia e ceva atât de personal încât cu greu se poate vorbi despre ea. Aş zice doar că în prima fază nu e nevoie de cuvinte, iar asta înseamnă că ai nevoie de intuiţie. La un moment dat se-ajunge totuşi la dialog şi atunci mulţi sunt tentaţi să spună ceea ce-şi închipuie că aşteaptă să audă celălalt - e un lucru pe care l-am evitat întotdeauna, care falsifică enorm. Am preferat să folosesc cuvintele pentru a limpezi lucrurile - de exemplu am spus de fiecare dată că nu caut iubirea, şi cu atât mai puţin o relaţie. Ba chiar, deşi asta anulează din start jumătate din şanse, că sunt un mare admirator al aventurii. V-aţi gândit vreodată de ce termenul acesta e perceput atât de negativ când e vorba de bărbaţi şi femei? Desemnează ceva lipsit de substanţă, de-a dreptul condamnabil. Pe când, în orice altă direcţie, eşti îndemnat mereu să nu ratezi marea aventură, să nu-ţi pierzi spiritul de aventură...
- Ce-nţelegeţi mai exact printr-o aventură?
- Nimic altceva decât o întâlnire între un bărbat şi o femeie care, din cauza sexului, implică un anume risc. Ceea ce cred că o deosebeşte esenţial de... începutul unei relaţii, bunăoară, e lipsa proiecţiilor de viitor. Conştiinţa faptului că se întâmplă ceva, nu că începe ceva. Relaţiile, presupunând o continuare, se pot transforma într-o permanentă aşteptare. Imaginaţia începe automat să proiecteze viitorul relaţiei - în afară de faptul că-n felul ăsta mintea e mereu cu un pas înainte, ratând prezentul, se-ntâmplă ca realitatea să se-ncăpăţâneze să nu respecte scenariile. Şi-atunci apare suferinţa. Mi se pare de-a dreptul masochist. În schimb aventura e asemenea unei bule, un timp aparte. Asemănător oarecum, dacă-mi îngăduiţi comparaţia, cu ceea ce e pentru credincioşi sărbătoarea. Profunzimea ei stă în intensitate. Nu doar a trăirii sexuale - e vorba de alerteţea creierului şi rapiditatea luării deciziilor, de cât poţi dărui fără siguranţa unei reciprocităţi, de câtă încredere eşti capabil să acorzi şi de cât de mult te poţi abandona. Până la urmă e un risc pe care ţi-l asumi, bazându-te pe flerul tău în materie de oameni.

Simţise nevoia să riposteze.
- Majorităţii oamenilor, relaţiile pasagere, chiar dacă nu-nseamnă adulter, le lasă un gust destul de amar, un sentiment de dezamăgire.

Bătrânul se oprise câteva clipe, părând că se luptă cu ceva.
- Vedeţi, eu cred, de fapt sunt chiar sigur, că asta se întâmplă din cauza aşteptărilor. Oamenii se gândesc: "Trebuie să fie mai mult de atât!" şi majoritatea înţeleg prin asta continuare, durată. Dacă aşteptările ar fi legate doar de momentul în sine, sentimentul de mulţumire ar avea mai multe şanse. Asta înseamnă însă să ajungi să apreciezi ceva tocmai pentru că mâine nu va mai fi, pentru că e acum, aici, fragil, unic - exact ca viaţa noastră, nu!?

Încă un zâmbet care atunci, în timpul interviului, îl călcase pe nervi, dar pe care acum îl percepe altfel, mult mai puţin nociv.
- Ce v-au oferit toate femeile pe care le-aţi cunoscut?
- În primul rând plăcere. Obsesia timpurilor noastre, dacă nu mă-nşel. Ceva ce le-am oferit la rândul meu, sporindu-mi în felul acesta propria satisfacţie. Iarăşi, nu e vorba doar de sex. Respectul cu care tratezi o femeie îi poate dubla plăcerea, iar ceea ce cred că o face cu adevărat fericită e senzaţia că, fie şi pentru o clipă, se află în centrul universului tău, că e tot ce contează sper că am oferit asta tuturor femeilor cu care am fost. O numesc senzaţie pentru că e ceva ce nu poate să dureze - doar punctual un om, un bărbat cel puţin, poate orbita în jurul altuia. Viaţa înseamnă mult mai mult, nu!?

Nu spusese nimic şi bătrânul continuase, încercând parcă să nu-l jignească:
- Până la urmă, contează mulţumirea, împăcarea noastră cu ceea ce suntem şi cu ceea ce am făcut. Sentimentul împlinirii.

Opreşte imaginea şi priveşte îndelung chipul bătrânului. Apoi îşi toarnă restul de vin din sticlă şi iese pe balcon. Soarbe din pahar privind în lungul străzii la becurile galbene, înconjurate de halouri luminoase. E un cartier liniştit, în care lumea doarme la ora asta - gândul că în curând o să meargă şi el la culcare devine dintr-o dată nesuferit.